EVREII DIN ROMÂNIA - Istorie şi reflectare în presă

[pic]

CLUJ NAPOCA, 2010

ISTORIC

Pe teritoriul actual al ţării noastre, evreii au o istorie ce se întinde pe aproximativ două milenii. Această minoritate a devenit semnificativă din punct de vedere numeric dar şi a ponderii economice şi culturale pe la începutul secolului al XIX-lea. Recensământul oficial din 1930 arată că totalul numărului de evrei era de 756930. Evreii au încetat practic să mai existe la sfârşitul secolului XX, dovadă fiind recensământul din 2002 care atestă că doar 6179 de evrei mai există în România. S-ar putea ca evreii să fi fost prezenţi pe teritoriul Daciei încă dinaintea cuceririi romane, însă nu avem mărturii arheologice care să confirme. Cel mai probabil este ca primii evrei au ajuns în Dacia odată cu instalarea romană. În secolul XIV, în principatele române au venit evrei din Europa Centrală (evrei aşkenazi), iar în timpul dominaţiei otomane, s-au stabilit aici în special evrei de origine spaniolă, sefarzi. În secolul al XVI-lea , în urma pogromurilor din Ucraina, a venit un val de evrei aşkenazi. Prin anul 1740 aveam deja comunităţi evreieşti în oraşele Roman, Bacău şi Galaţi. Datorită situaţiei evreilor din Galiţia, alt val de evrei se refugiază în Moldova şi Transilvania în a doua jumătate a secolului XVIII, dar mai ales în prima parte a secolului XIX. Aici autorităţile erau mai tolerante. Apare aşa zisa problemă evreiască datorită creşterii numărului lor. În secolul al XIX-lea incepe emanciparea evreilor. În 1848, au fost încurajaţi de promisiunile paşoptiştilor, care au adus idealuri liberale vest-europene, de soluţionare umanistă a problemei minorităţii şi a emancipării evreieşti. În anii următori, Alexandru Ioan Cuza a făcut primii paşi spre emancipare: evreii au fost cooptaţi în posturi publice şi aveau dreptul, în anumite condiţii, să participe la alegerile municipale. În codul civil, era stipulată „naturalizarea evreilor dupî yece ani de rezidenţă în ţară. Dar după înlocuirea lui Cuza, articolul a fost reformulat în sensul că cetăţenia va fi acordată doar locuitorilor creştini. Agitând teoria pericolului demografic conducătorii partidului liberal au pornit la o serie de acţiuni anti-evreieşti, precum interdicţii de a locui în mediul rural, expulzări, restricţii de ordin economic, etc., care au fost agravate de abuzurile administraţiei locale însărcinate cu aplicarea acestor directive. După războiul de independenţă, marile puteri i-au recunoscut independenţa României cu condiţia corectării amendamentului la articolul 7, în sensul asigurării de drepturi civile tuturor locuitorilor ţării, independent de apartenenţa etnică sau religioasă Minoritatea evreiască a participat masiv, în cadrul armatei române, la primul război mondial. Soldaţii şi ofiţeri evrei, până la gradul de colonel (Mauricio Brociner), s-au luptat cu eroism, au căzut, au fost răniţi, au fost decoraţi, au fost citaţi în ordine de zi, etc. În România interbelică comunitatea evreiască nu era uniformă, comunităţile din regiunile alipite după război fuseseră influenţate de istoriile diverse din Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar şi din Bulgaria. Comunităţile evreieşti reforme din Banat şi din Ardeal s-au unit cu o parte din comunităţile statu quo ante şi au format Uniunea Comunităţilor de rit occidental din Ardeal şi Banat. În secolul XX, antisemitismul ia amploare în România, vizibil fiind în legile privind minoritatea evreiască ale lui Octavian Goga şi Ion Gigurtu. Au fost copiate legile de la Nurnberg, evreii pierdându-şi cetăţenia, posturile de muncă, nu mai puteau să poarte nume româneşti sau să aibă proprietăţi rurale,aveau obligaţii fiscale, prestări de muncă, iar „căsătoriile între români şi evreii de sânge erau intezise sub sancţiunea de închisoare corecţională de la 2 la 5 ani”. Regimul lui Antonescu a curăţit terenul- soluţia finală. El s-a exprimat prin masacre, atrocităţi şi jafuri faţă de cetăţenii români de etnie evreiască:Pogromul de la Dorohoi, Pogromul de la Bucureşti, Pogromul de la Iaşi, trenurile morţii, deportările în
Transnistria (au fost deportaţi în Transnistria 195 000 de cetăţeni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943 au rămas în viaţă 49 927) etc. şi mai ales, faţă de evreii din teritoriile ocupate de România. Au fost distruşi economic vorbind prin limitarea drepturilor şi libertăţilor, confiscări şi deposedări de bunuri, impuneri la feurite contribuţii şi prestaţii.

Pentru a cunoaşte mai bine numărul victimelor holocaustului am pregătit o serie de date demografice încă din anii 1800, încercând să arătăm câţi evrei erau atunci şi câţi au mai rămas după “curăţarea terenului”:
În Moldova: • 1803: 15.000 • 1859: 118.000 • 1899: 197.000
În Ţara Românească: • 1831: 4.000 • 1859: 9.000 • 1899: 61.000
De asemenea, între 1881-1914, aproximativ 75.000 de evrei au emigrat din România, destinaţia principală fiind Statele Unite.
Potrivit recensământului oficial din1930, totalul evreilor din România era de - 756 930
În urma amputărilor teritoriale a României din vara anului1940, populaţia evreiască s-a împărţit în felul următor:
- în România restantă - 312 972;
- în U.R.S.S. (Basarabia şi nordul Bucovinei) - 275 419;
- în Ungaria (Transilvania de NV) - 138 917;
- în Bulgaria (Cadrilater) - 807;
- total - 728 115.
Surse diferite prezintă date diferite despre bilanţul demografic al evreilor din România între anii1940-1944. Sociologii acordă marje de aproximaţie destul de largi chiar şi unui recensământ făcut după metodele performante actuale. Cu atât mai problematic devine acest bilanţ pe vremuri de război, cu refugieri, transmutări şi deportări de populaţii, ocultări de identitate şi interese clare, atât ale populaţiei împilate, cât şi a organelor represive de a mistifica numerele rămase:
A. În 1940 se notau în România Mare circa 800 000 de evrei, din care:
1. Evrei-români rămaşi in viaţă în 1945: 410 000
2. Evrei-români masacraţi în Transilvania de Nord (cedată Ungariei – guvernul Szalasi) : 135 000
3. Evrei-români dispăruţi, ucişi sau transmutaţi înainte de intrarea trupelor române: 100 000
4. Evrei-români masacraţi sub guvernul Antonescu (800 000 minus 645 000):
155 000
B. Evrei-ucrainieni din Transnistria aflată sub ocupaţia Armatei Române: . 135 000
Dintre care:1. Rămaşi în viaţă: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20 000 2. Mascraţi sub guvernul Antonescu: . . . . . . . . . . . . . . . ..115 000
C. Numărul total al evreilor ucişi sub guvernul Antonescu: 270 000
După Al doilea Război Mondial exodul evreilor către Israel (dar într-o măsură mai redusă şi către Occident) a dus dispariţia aproape totală a acestora. De exemplu, în 1945 trăiau 410.000 evrei, în 1961 225.000 evrei, în 1968 100.000 evrei. Pe la sfârşitul sec. XX numărul evreilor cetăţeni români, în România a scăzut sub 7 000 astfel încât această minoritate naţională poate fi considerată astăzi ca fiind pe cale de dispariţie..

Reflectarea evreilor în presa românească în anul 2009:

Am constat în urma căutării noastre că ştirile despre evrei care apar în presa românească, se împart în următoarele categorii: • Ştiri care se referă la holocaust • Ştiri despre concepţia românilor cu privire la minorităţile din România • Ştiri despre modalitatea în care evreii ne privesc: România şi holocaustul • Ştiri legate de viaţa evreilor în România • Ştiri despre discriminarea comunităţii evreieşti • Ştiri legate de anumite sărbători evreieşti • Ştiri legate de evrei români celebri de aici sau stabiliţi în alte ţări

Analiză:
Ştirile legate de holocaust şi concepţia noastră despre evrei: Se referă la faptul că în mare parte românii neagă existenţa holocaustului din România; unii consideră că dacă holocaustul a existat atunci el a fost o pedeapsă de la Dumnezeu. Prezentăm aici o ştire (ceva mai veche) legată de un profesor universitar care a fost dat în judecată pentru negarea holocaustului.

Evreii din Romania: Ion Coja, dat in judecata pentru negarea Holocaustului
(pe 9am, 1 februarie 2007)
Ion Coja este, practic, acuzat de reprezentaţii evreilor pentru scrisoarea trimisă de acesta şefului statului, Traian Băsescu, intitulată ‘Adevarul despre aşa-zisul Holocaust din România’. "Este a doua plângere penală împotriva lui Coja, pentru un articol incendiar despre cum va fi România invadată de evrei. Din păcate, autorităţile nu au reacţionat aşa cum se cuvine. […]Deşi există cadrul legal pentru incrimnarea acestui tip de infracţiune, ea a trecut neobservată, a afirmat Vladoiu.

Acesta este modul nostru de a introduce o ştire din 2009 care se bazează pe un studiu asupra concepţiei noastre despre evrei. Dacă un profesor universitar, care predă unui număr atât de mare de studenţi, are acest concept despre evrei, atunci nu ne putem mira că mulţi români neagă ororile la care au fost supuşi evrei din România în timpul regimului antonescian. Iată o ştire din decembrie legată de un studiu făcut despre cum ii privesc românii pe rromi, maghiari şi evrei.

Românii - ostili cu rromii, evreii şi maghiarii
Holocaustul, văzut ca pedeapsă de la Dumnezeu
…În comparaţie cu raportul precedent, numărul românilor care cred că politica şi finanţele internaţionale sunt controlate de evrei, a crescut. Astfel, dacă în 2003, doar 23 la suta dintre cei intervievaţi se declarau de acord cu acest lucru, în 2006 procentul a ajuns la 31,1 la suta. De asemenea, peste o treime din populaţie consideră că "suferinţa poporului evreu este o pedeapsă de la Dumnezeu". A crescut şi număţrul celor care sunt de părere ca evreii exagerează în legătură cu persecuţiile la care au fost supuşi pentru a obţine avantaje. Aceasta ipoteză este susţinută de trei persoane din zece persoane. Unele întrebari au fost formulate astfel: " În ce măsură sunteţi de acord cu următoarele afirmaţii despre evrei?" având ataşate, printre altele, următoarele afirmţii:"Creştinii adevăraţi nu ar trebui sa aibă de a face cu evreii" - Au răspuns afirmativ: 14,4 la sută."Evreii destabilizează societaţile în care trăiesc" - Au răspuns afirmativ: 13 la sută."Evreii au sprijinit instaurarea comunismului în ţara noastră" - Au răspuns afirmativ: 20 la sută."Crucificarea lui Iisus este un păcat pentru care evreii nu pot fi iertaţi" - Au răspuns afirmativ: 33,5 la sută.(…)

În 2009, un episcop catolic a fost a fost extrădat deoarece a negat că naziştii aveau un scop în a ucide sistematic evrei pentru simplul fapt că erau evrei. El a declarat într-un interviu la o televiziune suedeză că nu există dovezi istorice care să susţină cifrele susţinute de comunităţile evreieşti ale victimelor (6 milioane) şi că nu este convins că ar fi existat vreo cameră de gazare. În presa românească ştirile despre faptul că cei mai mulţi români neagă existenţă holocaustului sunt abundente. La doar o simplă căutare vei vedea că cele mai multe ştiri depre evrei sunt cele despre holocaust, victimile sale şi despre cum românii neagă existenţa acelor măceluri. Nu din cauza lipsei de interes a presei faţă de tradiţia şi obiceiurile lor găsim numeroase ştiri despre holocaustul din România ci din cauză că evreii din România în timpul celui de-al doilea război mondial reprezintă o problemă de cultură şi conştiinţă civică, cum însuşi un titlu din Dilema veche o spune:

Evreii din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: o problemă de cultură şi conştiinţă civică, de Alexandru Florian.
În ceea ce priveşte Holocaustul evreilor din România, aspectul prioritar este acela de a şti despre existenţa lui. Nu de a-l cunoaşte în profunzime, a-l accepta, a-l condamna sau orice altă atitudine încărcată de partizanat ori emoţionalitate. A şti pentru că, pur şi simplu, el este o componentă a istoriei României (patriotismul presupune cunoştinte despre propria istorie). De asemenea, a şti despre Holocaust ca despre ceva revelator, pentru a percepe nocivitatea extremismului îin politică şi pentru a nu mai repeta (componenta educaţională de diseminare a valorilor pluralismului, toleranţei, civismului democratic). Un „studiu de caz“ demonstrează că, departe de a se şti, predarea Holocaustului poate fi azi un act de curaj civic.
În orasul Topoloveni, judetul Argeş, un profesor de istorie predă cursul opţional Istoria evreilor. Holocaustul.
Din ziarul Cotidianul, aflam că părinţii „au hotărât să nu se mai facă Holocaust“. Dirigintelui clasei i se par prea multe „36 de ore de istorie a Holocaustului, o chestiune care nu este încă elucidată de specialişti (!), tot atâtea câte ore de istorie a României“. Cu alte cuvinte, prejudecăţi ale părinţilor combinate cu cele ale unor profesori-colegi au format un climat de reprimare a unei practici educţionale având conţinut istoric cu potenţiale efecte etice si civice.
Dintr-un sondaj de opinie publică, realizat in mai 2007, aflam ca Holocaust este un cuvânt familiar (cunoscut) pentru 65% dintre respondenţi. Dintre acestia, puţin mai mult de jumatate (61%) au răspuns ca Holocaust se referă la: exterminarea evreilor de către germani, la pedepsirea evreilor în lagărele naziste sau la gazări. De asemenea, 14% nu au oferit nici un răspuns de identificare, deşi „ştiau“ cuâintul Holocaust.
Prin urmare, este probabil ca mai mult de 1/3 din cetăţenii României în vârsta de 15 ani şi peste să-şi reprezinte corect drama Holocaustului, în timp ce 44% nu îl cunosc.
….Când li s-a cerut subiecţilor să enumere ţări în care evreii au fost persecutaţi şi exterminaţi, cca 28% (283 de respondenţi) au fost de acord că Holocaustul a avut loc şi în România. 66% au optat pentru Germania, iar 39% au spus că el a avut loc şi în alte ţări din Europa. Aproape toţi cei care recunosc că evreii din România au trăit perioada Holocaustului consideră că responsabilitatea a fost a Germaniei (90% din 283 de subiecţi), iar cca jumătate dintre ei se referă la tandemul Germania nazistă împreună cu guvernul Antonescu (47% din cei 283 de subiecti)
…. cei care au un nivel mai ridicat de educaţie şi locuiesc în mediul urban au dobândit mai multa informaţie despre Holocaust. Imaginea pe care o sugerează aceste procente este existentă, la nivelul conştiinţei comune, a unor informatii sumare, difuze şi însoţite încă de prejudecăţi despre Holocaustul din România. Prin urmare, este probabil ca cele intâmplate la Topoloveni, în judeţul Argeş, să se repete şi în alte localităţi din ţară.
Nu din rea-voinţă, ci din cauza unor prejudecăţi sau dintr-o cunoaştere deformată, din necunoaştere şi prevalenţa unor mituri naţionaliste cu accente xenofobe. Sondajul arata ca subiectul Holocaust este aproape absent din cultura generala a societăţii româneşti
.
Interesant este şi faptul că dicţionarele de istorie a României din 2007 nu au termenii de Holocaust şi Pogrom. La tema „Evreii din România“, perioada Holocaustului se rezumă la discriminarea social-economică a evreilor din cauza legislaţiei antisemite, la deportarea evreilor basarabeni şi bucovineni în Transnistria, „imputîndu-li-se atitudinea prosovietică manifestată la cedarea acestor teritorii, în 1940“.

În atari condiţii, cum de nu au ajuns şi români de stânga în Transnistria, în timp ce evrei obişnuiţi, fără simpatii comuniste sau sovietice şi-au aflat acolo sfârşitul? Autorii anunţă deportarea a 126.000 de evrei din care, în septembrie 1943, se mai aflau în viaţă 51.000. Se mai menţionează firesc data de 13 octombrie 1942, respectiv stoparea deportărilor, precum şi soarta tragică a evreilor din Ardealul de Nord. Pogromul de la Bucuresti şi cel de la Iaşi nu sunt menţionate. Totuşi o menţiune indirectă şi telegrafică despre Pogromul de la Iaşi găsim la tema „Regimul antonescian“: „Aliată a Germaniei, România a cunoscut şi ea ororile Holocaustului. Deşi evreii din ţară nu au fost predaţi autorităţilor germane, cum s-a întâmplat în alte state aliate (România nu a avut statutul de aliat cu Germania, n.m.), au fost luate măsuri represive (!) impotriva acestei etnii, cum ar fi trenurile morţii, executarea unora bănuiţi că au colaborat cu sovieiicii sau că sunt activişti comunişti, totul culminând cu deportarea a peste 100.000 în Transnistria (unde au fost deportaţi şi cca 30.000 de ţigani)“

Articolul este interesant prin expunerea minimalizarii holocaustului evidente, la fel şi prin expunerea deresponsabilizării greşite a mareşalului Ion Antonescu. Reducerea numărului victimelor este una flagrantă şi probabil nu întâmplătoare. Pentru cei mai multi cunoaşterea Holocaustului ar trebui să fie o problemă de istorie, de responsabilitate sau de morală, şi nu una de numerologie. Asta vrea să arate articolul. Predilecţia pentru comparaţii cu soarta evreilor din alte state, precum şi reactualizarea unei imaginare culpe, aceea a colaboraţionismului cu sovieticii, minimalizează imaginea Holocaustului, a dramei evreilor din România Am găsit un articol în care sunt recunoscute de către germani ororile săvârşite împotriva evreilor la noi în ţară în timpul lui Antonescu.

Cartea neagră”: Măcelărirea evreilor din România i-a îngrozit până şi pe nazişti, 10 Apr 2009 Alexandra Olivotto
(www.cotidianul.ro)
[pic]“Nici o ţară, cu excepţia Germaniei, nu a contribuit atât de activ ca România” la distrugerea evreilor, scrie istoricul american Raul Hilberg, bazându-se pe “Cartea neagră”, publicată la Bucureşti pe finalul anilor ’40. Traducerea acestui volum, realizată de Alexandra Laignel-Lavastine, tocmai a apărut în Franţa[pic].[pic]
[pic]
[pic]
[pic]
[pic]
[pic][pic][pic]Publicaţia “Le Monde” consacră o recenzie extinsă “Cărţii negre” de Matatias Carp, un tom de peste 1.000 de pagini transpus în franceză de Alexandra Laignel-Lavastine şi proaspăt intrat în librăriile din Hexagon.
350.000 de evrei au fost exterminaţi în România fără ca germanii să trebuiască să intervină, eventual doar marginal, iar măcelul a atins un asemenea nivel încât i-a înspăimântat şi pe nazişti, se arată în articolul din “Le Monde”. Legi antisemite fuseseră instituite din 1938, dar erau o nimica toată faţă de ceea ce s-a petrecut în august 1940; totul a început “clasic”, cu interdicţia de a practica anumite meserii, privarea de bunuri etc
.
Deşi apar foarte multe ştiri revelatoare despre holocaustul din România, ele par ori a nu impresiona ori a nu interesa atât de mult opinia publică. Unii consideră că Holocaustul este, astăzi, un subiect mult prea vehiculat, astfel încât practic s-ar fi banalizat sau chiar prăfuit. Ne întrebăm atunci de ce românul nu cunoaşte Holocaustul. Cei care mai cunosc cât de cât holocaustul sunt elevii de liceu şi profesorii de istorie. Găsim ştiri de comemorare a holocaustului în fiecare an, dar puţini ar fi cei care ar şti ziua comemorării holocaustului dacă nu ar fi presa. Aici găsim de cele mai multe ori definirea termenului holocaust şi motivele pentru care spunem că el a existat şi în România precum şi numerele victimelor.

Comemorarea Holocaustului in Romania 09/10/2009 Cristina Oana Albert
(www.stiride10.ro)
Temenul de Holocaust este folosit în general pentru a descrie uciderea a aproximativ şase milioane de evrei, marea majoritate din Europa, în timpul celui de-al doilea război mondial, sub acţiunile regimului nazist.Hotărârea de Guvern nr. 672, din 5 mai 2004, instituie ziua de 9 octombrie ca “Ziua Holocaustului” în România. Cu acest prilej, se menţionează în Hotărâre, “vor fi organizate acţiuni culturale, simpozioane, mese rotunde şi alte acţiuni cu tematică specifică”. Camera Deputaţilor a comemorat Holocaustul, joi 8 octombrie, într-o şedinţă solemnă. La eveniment a participat ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Theodor Paleologu. Reprezentantul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Aurel Vainer, supravieţuitor al Holocaustului, a declarat că “în România de azi se mai întâmplă incidente antisemite”, şi a făcut apel la parlamentari să participe activ la înlăturarea xenofobiei şi antisemitismului dar să şi mărească indemnizaţia acordată supravieţuitorilor acestor evenimente tragice. Comemorarea victimelor Holocaustului, un moment în care sunt amintite pagini dureroase din istoria României şi a Europei, se face în fiecare an, de toţi profesorii de istorie. În funcţie de fiecare şcoală în parte, cadrele didactice pregătesc, împreună cu elevii tot felul de activităţi educative, marcând astfel o perioada neagră din istoria întregii omeniri
.
Cu prilejul comemorării Zilei Holocaustului în România s-a inaugurat Memorialul Victimelor Holocaustului, un ansamblu sculptural realizat de artistul Peter Jacobi, în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu, dar şi a numerosi reprezentanţi ai comunităţii evreieşti. Inaugurarea memorialului vine ca un răspuns matur al societăţii româneşti la urgenţa recuperării memoriei. Se pare că societatea românească îşi afirmă hotărârea de a asuma trecutul şi de a recupera memoria istorică în spiritul adevărului.
Memorialul Holocaustului din România, inaugurat joi, în Capitală, de Răzvan Chiriţă, (www.mediafax.ro) La ceremonie, al cărei amfitrion a fost actriţa Maia Morgenstern, au vorbit Marele Rabin Menachen Hacohen, Primul Rabin Shlomo Sorin Rosen, precum şi preşedintele Traian Băsescu. Băsescu: Memorialul reprezintă expresia cinstirii memoriei membrilor comunităţilor evreieşti şi rome, "victime ale persecuţiilor sistematice şi ale ideologiei urii din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial". "Nimic nu poate fi mai absurd, mai inuman, mai iraţional decât suferinţa şi moartea celor care au fost prigoniţi, deportaţi şi ucişi pentru că erau evrei sau romi. Niciodată respectul nostru, al celor care trăim astăzi în societăţi libere şi democratice, nu se va putea ridica la înălţimea şi intensitatea suferinţei şi nevinovăţiei lor", a adăugat şeful statului. De asemenea, Sarah Bloomfield a prezentat mesajul transmis de Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel pentru pace, născut cetăţean român, preşedinte al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România Acesta a spus că monumentul inaugurat reprezintă "un apel la demnitatea memoriei". "Dacă ar dispărea, inamicul, în ciuda înfrângerii sale militare, ar învinge în războiul său contra victimelor", a transmis Wiesel. Liviu Beriş, supravieţuitor al holocaustului, preşedinte al Asociaţiilor Evreilor Români Victime ale Holocaustului, şi-a amintit de vremea de "răspântie a istoriei" pe care a trăit-o, "când antisemitismul, ura şi discriminările de tot felul au ajuns dominante, iar fărădelegea a ajuns lege". "Faptele, oricât ar fi de regretabile şi de reprobabile, rămân fapte. Holocaustul nu-i priveşte numai pe evrei, este parte din istoria României (...). În memoria puţinilor supravieţuitori care au mai rămas, holocaustul este încă aici. În cinstea victimelor acestei crude realităţi a fost realizat memorialul la a cărui inaugurare participăm astăzi", a spus el. …După încheierea ceremoniei solemne, ministrul Theodor Paleologu a prezentat participanţilor memorialul. Pe una dintre plăcile monumentului este scris textul: "În timpul holocaustului din România au fost utilizate vagoane de marfă pentru transportul evreilor şi romilor destinaţi morţii. Mulţi dintre evreii din Bucovina şi jumătate din romii din regat au fost deportaţi în Transnistria, cu trenul. La Iaşi, în 1941, în două trenuri ale morţii, cu destinaţia Călăraşi şi Podu Iloaiei, au fost transportaţi 4.432 evrei, din care au pierit 2.594. Toţi evreii din Transilvania de Nord au fost transportaţi la Auschwitz, cu trenul".
Concluzii:
Presa condamnă în mod clar şi răspicat negaţionismul românesc. Ştirile despre holocaustul prezent şi în România sunt multe şi lungi datorită faptului că ele prezintă tot felul de raporturi şi cercetări. Cu alte cuvinte, reiese din acestea că în România au murit mai multi evrei decât în orice altă ţară, cu excepţia Germaniei şi Austriei. După publicarea acestor rezultate, românii au decis să îndrepte greşelile din trecut, iar Holocaustul sa fie studiat. Ştirile au scopul de a sensibiliza şi de a induce în conştiinţa noastră realitatea cruntă a holocaustului. Scopul prioritar al presei este acela de a ne convinge de existenţa holocaustului evreilor din România. Poate sunt mult prea vehiculate articolele despre holocaustul evreilor români, dar până când vom conştientiza că holocaustul este parte din istoria noastră, ele vor rămâne mult prea puţine. În mod cert dacă nu doar aparent, autorităţile şi-au recunoscut greşelile şi încearcă să le îndrepte prin memoriale, comemorări, prin crearea de secţiii speciale de cercetare a religiei iudaice la institutele de istorie şi prin introducerea în licee ca obiect de studiu opţional a istoriei evreilor.Presa consideră că evreii români din timpul celui de-al doilea război mondial reprezintă o problemă de cultură şi de conştiinţă civică. Chiar şi presa recunoaşte că au fost înregistrate progrese. Unele scoli îi învata pe elevi despre soarta evreilor români; exista programe universitare în studii iudaice; profesori români participa la cursuri la Yad Vashem; casa lui Elie Wiesel este protejata, iar un muzeu al Holocaustului a fost înfiintat într-o sinagoga dintr-un mic orasel din nordul Transilvaniei. Evreii văd o altă Românie faţă de cea a lui Ceauşescu, nu una săracă căci văd o societate de consum înfloritoare, dar care deşi flutură steagul Uniunii Europene încă se confruntă cu problema minorităţilor. Aduc argumente serioase pentru a stopa negaţionismul selective care este mult mai rău decât negarea în sine a holocaustului. „Argumentul românilor este cam de genul: Nu a existat Holocaust în România; daca au fost ucişi evrei, atunci au fost foarte puţini, iar românii nu sunt în mod sigur de vină; iar daca românii au ucis evrei, atunci a fost ca o reacţie la fărădelegile evreilor“. Asta este părerea evreilor despre noi pe care presa o vehiculează
Ştiri despre modalitatea în care evreii ne privesc: România şi holocaustul: Am găsit un articol despre modalitatea în care ne privesc evreii pe noi şi ce simt ei faţă de negarea noastră a holocaustului.
Ce zic evreii despre noi : România şi Holocaustul, aprilie,( www.monitorulneamt.ro) …în România steagul UE flutură de la cel mai sărac sat din Oltenia pâna la străduţele restaurate cochet din oraşele medievale din Transilvania, dar şi alte schimbări sunt evidente, aratând că românii îmbrăţişează ideea că acum sînt „parte a Europei“, consideră Laurence Weinbaum, într-un articol publicat în cotidianul Haaretz.
Conferenţiar în istorie la Centrul universitar Ariel din Samaria şi director al publicaţiei Israel Journal of Foreign Affairs, el este de părere că peste tot în România se văd urmele unei societăţi de consum înfloritoare. Grupuri mari de turişti străini şi investitori (printre care nu puţini israelieni) sunt pretutindeni, după ce au descoperit unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale Europei: frumuseţea naturală răpitoare a României şi oportunităţile sale de afaceri foarte lucrative şi aparent nelimitate. Toate acestea contrastează flagrant cu sărăcia de coşmar din timpul lui Ceauşescu.
Însa, în cel putin unul dintre sectoarele dezvoltării României există motive de teamă. Strălucitul cărturar născut în România Michael Shafir a caracterizat cândva abordarea românească de durată a Holocaustului drept „negaţionism selectiv“ - ceva mult mai periculos decât negarea în sine a Holocaustului. „Argumentul românilor este cam de genul: Nu a existat Holocaust în România; daca au fost ucişi evrei, atunci au fost foarte puţini, iar românii nu sunt în mod sigur de vină; iar dacă românii au uciş evrei, atunci a fost ca o reactie la fărădelegile evreilor“, apreciaza Weinbaum.
În urma cu patru ani, în mare parte ca rezultat al protestelor internaţionale provocate de unele remarci ale fostului preşedinte Ion Iliescu (că nu a existat Holocaust în România, că evreii exagereaza pierderile şi că, dorind să obţină restituirea proprietăţilor, încearcă să-i „jupuiască“ pe români) a fost înfiinţata o comisie care să studieze eventuala culpabilitate a României în privinţa Holocaustului. Rezultatele anchetei comisiei au fost publicate într-un raport care a demostrat clar că regimul pro-german al lui Antonescu a fost direct responsabil pentru moartea a circa 280.000 - 380.000 de evrei în România şi părţi ale Ucrainei sovietice ocupate de români. Cu alte cuvinte, în România au murit mai mulţi evrei decât în orice altă ţară, cu excepţia Germaniei şi Austriei. După publicarea acestor rezultate, românii au decis sa îndrepte greşelile din trecut, iar Holocaustul să fie studiat în scoli.
Concluzii: Evreii văd o altă Românie faţă de cea a lui Ceauşescu, nu una săracă căci văd o societate de consum înfloritoare, dar care deşi flutură steagul Uniunii Europene încă se confruntă cu problema minorităţilor. Aduc argumente serioase pentru a stopa negaţionismul selective care este mult mai rău decât negarea în sine a holocaustului. „Argumentul românilor este cam de genul: Nu a existat Holocaust în România; daca au fost ucişi evrei, atunci au fost foarte puţini, iar românii nu sunt în mod sigur de vină; iar daca românii au ucis evrei, atunci a fost ca o reacţie la fărădelegile evreilor“. Asta este părerea evreilor despre noi pe care presa o vehiculează
Ştiri legate de viaţa evreilor în România: Am vrut să ilustrăm prin culegerea ştirilor de acest gen atât viaţa evreilor de dinaintea celui de al doilea război mondial cât şi viaţa evreilor de după holocaust, a evreilor din zilele noastre. Legat de viaţa lor de dinainte am găsit o doar ştire despre o expoziţie de fotografii care ilustrează viaţa evreilor din România încă de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Considerăm că această expoziţie merită să fie văzută, iar că ştirea are toate ingredientele pentru a ne stârni curiozitatea asupra expoziţiei. Ceea ce ar fi făcut ştirea mult mai bună ar fi fost prezentarea unei poveşti despre evrei care se conturează din ilustrarea fotografiilor. Asta ar fi ajutat să ne conturăm o imagine despre cum era viaţa lor de dinainte de holocaust.
Despre viaţa evreilor din România, (www.vestul.ro)
La Timişoara se află o expoziţie itinerantă care ilustrează viaţa evreilor români, încă dinainte de al doilea război mondial.
Expoziţia are la bază o cercetare începută în România, la Arad, în anul 1999, de Edward Serotta (fotograf, scriitor şi producător de film), directorul Centropa (”The Central Europe Center for Research and Documentation”). Acesta a realizat un film documentar, ideea dezvoltându-se ulterior, astfel că s-a ajuns la un proiect de conservare pe suport digital a amintirilor şi fotografiilor comunităţilor evreieşti din Europa Centrală şi de Est.
…. Nu este vorba neapărat despre viaţa evreilor în timpul Holocaustului, urmărindu-se mai degrabă realizarea unei imagini cât mai ample a modului în care aceştia au trăit, cu amintiri personale ale celor intervievaţi. Se doreşte culegerea cât mai multor date şi informaţii despre evreii care au trăit în Europa Centrală şi de Est, pentru ca acestea să fie apoi redate în filme documentare, expoziţii, etc, prin care lumea să ajungă să cunoască viaţa şi istoria evreilor.
Expoziţia „Martori evrei ai unui secol românesc” cuprinde fotografii de familie ale bătrânilor evrei din România. Se încearcă o reconstituire a vieţii evreieşti înainte de al doilea război mondial, după acesta şi până în zilele noastre. Fiecare fotografie prezentată este însoţită de o scurtă poveste, spusă de membrii familiei rămaşi în viaţă, uneori chiar de cei din imagine.

2. Indiferent de cum era viaţa lor inainte să ieie amploare antisemitismul la noi în ţară, cred că presa românească a oferit o imagine clară despre cum a arătat viaţa lor în timpul războiului şi despre cum arată acum viaţa lor mai ales din punct de vedere demografic şi religios.

Evreii din România: viaţa religioasă, Mădălina Şchiopu (www.dilemaveche.ro)
Înainte de Al Doilea Război Mondial, în România trăiau peste 800.000 de evrei. Primele comunităţi importante au început să apară în Ţările Române încă de la începutul secolului al XVI-lea, după ce evreii au fost expulzaţi din Peninsula Iberică în timpul Reconquistei. Aşa se face că, datorită numărului mare de membri şi vieţii religioase intense, România a fost unul dintre centrele de naştere şi propagare a mişcării hasidice, alături de Rusia şi Polonia. Aproape jumătate din populaţia evreiască a fost exterminată în timpul Holocaustului, atît în Transilvania de Nord, de unde evreii au fost deportaţi în masă spre lagărele din Polonia şi Germania, cît şi în ceea ce a rămas din Regat, de unde au fost trimişi în Transnistria. Cealaltă jumătate a emigrat în Israel în perioada comunistă.
Acum a rămas 1% din populaţia de odinioară: 8000 de persoane în toată ţara. Peste jumătate au mai mult de 65 de ani şi unii s-au îndepărtat de viaţa religioasă propriu-zisă a comunităţii. În schimb, au rămas în grija lor 817 cimitire şi aproape 100 de sinagogi. În 2007, a fost numit prim-rabin un tînăr care nu împlinise încă 30 de ani – Shlomo Sorin Rosen – cu sarcina să gestioneze, din punct de vedere religios, datele complicate ale problemei comunitare şi demografice prezentate succint mai sus.( …)
…„Peste 700 dintre cimitire sînt în localităţi unde nu mai e nici un evreu sau avem situaţii de genul comunităţii din Satu-Mare, care are în jur de 150 de membri şi 127 de cimitire. Ar fi necesare nişte sume fabuloase numai pentru împrejmuire şi o întreţinere minimă. În 2007-2008 s-au cheltuit sume foarte mari, raportate la bugetul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, pentru reparare de garduri, morminte, împrejmuiri noi, întreţinere, pază. Mai ajută, deşi foarte puţin, unele organizaţii internaţionale. Statul român contribuie la bugetul Federaţiei şi o parte din sumă se alocă şi pentru cimitire, dar sume foarte mici, raportate la necesităţi. Avem şi situaţii în care se implică municipalitatea, pentru sinagogi în special: unele au fost date în comodat, sînt folosite ca săli de concerte, biblioteci municipale etc. Noi sîntem încîntaţi că nu se dărîmă, municipalitatea – că are un spaţiu. Sînt şi evrei din Israel care vin la mormintele părinţilor şi plătesc o contribuţie. Unii vin cu ideea aceasta, să întreţină măcar mormintele rudelor lor. Pe deasupra, ne confruntăm din cînd în cînd cu probleme suplimentare, cum au fost devastările şi profanările de la Cimitirul din şoseaua Giurgiului din Bucureşti“.
Cum sună viitorul
În ultima vreme însă, în România se reîntorc evrei din Israel. Unii pentru afaceri sau studii, alţii ca turişti, dar există şi unii care vin să se stabilescă definitiv, fie dintre cei originari din România, fie dintre cei aflaţi la a doua generaţie de emigranţi. Sînt acestea cazuri izolate sau vorbim de o tendinţă? „În nici un caz nu se poate afirma că toţi evreii originari din România vor reveni în ţară, dar vorbim de 800-1000 de familii de israelieni în Bucureşti, o comunitate egală ca număr de membri cu a comunităţii existente din Capitală. Atragerea lor în viaţa comunitară este o prioritate. Momentan, există o organizaţie care se ocupă de acest aspect, Fundaţia Chabad – la origine, o parte din mişcarea hasidică: ideea fondatorului Chabad a fost de a trimite în orice colţ de lume unde există o comunitate evreiască pe cineva care să le ofere partea de cult, de educaţie, care să formeze un nucleu comunitar

Evreii din Romania: o minoritate care dispare, Marius Oprea, (www.observatorcultural.ro)

Un document american din 1964 incriminează autorităţile de la Bucureşti pentru un „pogrom tăcut“ …Din ce în ce mai puţin numeroşi: Potrivit cu statisticile oficiale, în 1930 trăiau în România, în limitele frontierelor actuale, aproximativ 450.000 evrei. Potrivit aceloraşi statistici, în 1958 nu mai erau decât 150.000 evrei. Între aceste date, a mai fost efectuat un recensământ neoficial, în 1947, care a înregistrat ceva mai mult de 300.000 evrei. Aceste cifre permit următoarele concluzii generale:
a) Războiul a inghiţit sporul natural al populaţiei (cifra 70.000 între 1930 si 1945, plus o treime a acestei populaţii);
b) emigrarea a absorbit sporul natural al populaţiei între 1945 si 1958 (circa 40.000), plus cele câteva mii de evrei întorşi din deportare, precum şi o a doua treime a populaţiei evreieşti din România.
Procesul de dispariţie a minorităţii evreieşti din România s-a continuat şi după 1958 şi continuă şi azi. Se poate afirma, fără exagerare, că, din 1947, toata viţa acestei colectivităţi stă sub semnul emigrării.
Colectivitatea evreiască din România a fost divizată în primul moment al ocupării ţării de către armatele sovietice. O parte s-a aratat dispusă să colaboreze la construirea socialismului şi a ocupat, în scurt timp, funcţii importante în ierarhia comunistă. O altă parte s-a angajat pe calea sionismului sau necolaborării cu noul regim, încercând să ajungă în Israel sau în Occident. Cele două părţi ale colectivităţii evreieşti nu au rămas imuabile: incepind cu 1950, rândurile celor care doreau să plece au fost mereu alimentate de cei care iniţial ar fi dorit să rămână.

Ca raspândire teritorială, mai mult de o treime din evrei locuiesc la Bucureţti, o a doua treime în câteva oraşe mari, ca Bacău, Timişoara, Iaşi, Cluj, Galaţi, Oradea, iar ultima treime în mici orăşele din regiunile Maramureş şi Suceava. Motivele pe care le invocă evreii pentru a-şi justifica plecarea sunt din cele mai variate: se vorbeşte de o recrudescenţă a antisemitismului, lipsa de perspectivă pentru tineret, pauperizare, patriotism israelian. Părerea oficială a autorităţilor române este că populaţia evreiască este victima unei psihoze aţâţate de elemente potrivnice regimului.
…Cartiere întregi şi-au pierdut amprenta specific evreiască (Vacareşti şi Dudeşti, la Bucureşti) şi sectoare întregi economice au rămas lipsite de evrei. Pe ansamblul populaţiei ţării, fenomenul este însă mai puţin pregnant. … Din ce în ce mai puţin importanţi: Concomitent cu descreşterea numerică, dar mult mai rapid şi mai accentuat, evreimea română a descrescut ca importanţă. În 1945, o mare parte a aparatului de stat şi de partid era in mâinile evreilor, aşa incât, în 1950, se ajunsese la o situaţie penibilă, in care poate 2% din populaţia ţării detinea peste 25% din posturile cheie ale regimului.

Concluzii: Presa cunoaşte foarte bine problemele cu care se confruntă minoritatea evreiască. Aşa cum ea însăşi ne ilustrează, evreii constituiesc o minoritate care dispare. Descreşterea populaţiei este vizibilă dacă ne gândim că numărul lor a scăzut de la 800000 de dinaintea războiului la 8000, populaţia actuală de evrei( cei mai mulţi dintre ai având peste 65 de ani). Procesul de dispariţie a minorităţii evreieşti continuă şi azi. Datele numerice diferă dacă citim cu atenţie ştirile, problema o constituie sursa lor. În orice caz, presa este conştientă că evreii români sunt pe cale de dispariţie. Presa cunoaşte faptul că în anumite cercuri sociale evreii erau foarte prezenţi. Astăzi se poate spune că nici măcar viaţa lor religioasă nu prea mai există din moment ce în majoritatea sinagogilor slujbele nu se ţin din cauza faptului că nu este îndeplinit numărul necesar de persoane pentru oficierea lor. Muzica în sinagogi nu mai răsună. Orga devine un element decorativ. Tradiţiile nu se mai pot respecta în viaţa de zi de zi, ci doar de sărbători. Este o bilă albă pentru presă faptul că cunoaşte şi expune problemele cu care se confruntă comunitatea evreiască de azi. Nu doar holocaustul reprezintă interes ci şi problemele pe care comunitatea le întâmpină azi.

Ştiri despre discriminarea comunităţii evreieşti: Nu am găsit un număr mare de ştiri în care comunitatea evreiască să ne acuze de discriminare, poate doar de indiferenţă. Ei doresc practic, doar ca noi să cunoaştem grozăviile prin care au trecut în timpul regimului antonescian şi să admitem că holocaustul a existat şi la noi în ţară. În presă nu am găsit cazuri de discriminare, dar cu siguranţă am găsit cazuri de indiferenţă cel puţin. Nu este atât de gravă indiferenţa noastră, gravă este cea a autorităţilor române. Iată un eveniment în care autorităţile române au dat dovadă clară de indiferenţă faţă de evrei. Poate fi şi această indiferenţă considerată un fel de discriminare.

Comunitatea evreiesca acuză autorităţile de indiferenţă în cazul profanării Cimitirului din Bucureşti, octombrie 2008, www.ştirirol.ro
Mai multi membri ai comunităţii evreieşti din România au denunţat miercuri indiferenţa autorităţilor, după ce, săptămâna trecută, 130 de monumente funerare au fost profanate într-un cimitir, scrie la-Croix.
…Toate mormintele devastate sunt ale mele", a declarat artista Maia Morgenstern, deplângând "cinismul birocratic şi administrativ", ce a urmat acestor acte de profanare. "Acuz, aici, indiferenţa şi superficialitatea care fac inacceptabilul, acceptabil", a afirmat miercuri Morgenstern, in timpul unei adunări care a avut loc în cimitir. "Astăzi, în Romania, regăsim nu numai simboluri şi manifestari antisemite şi negaţioniste, dar şi acţiuni inspirate din aceste mesaje", a declarat, la rândul său, Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului Elie Wiesel pentru studierea Holocaustului. "Acum o săptămână ,în acest cimitir, violenţa antisemită a atins apogeul", a continuat Florian.

Concluzii:
Deşi trăim într-o ţară care recunoaşte existenţa minorităţilor şi care condamnă orice gest de discriminare pe hârtie, în realitate lucrurile nu stau întocmai. A trecut o jumătate de secol de la holocaust, dar antisemitismul şi repulsia faţă de rromi încă mai trăieşte în noi. Grav nu este faptul că suntem rasişti ori xenofobi, grav este faptul că autorităţile române ne încurajează neluând nici o măsură împotriva noastră.

Ştiri legate de anumite sărbători evreieşti: În număr destul de puţin, cea mai mediatizată fiind Hanuka, sărbătoarea luminii. Ştirile apar doar la nivel local unde există încă evrei şi nu diferă prea mult unele faţă de celelalte.
Evreii din judeţul Alba sărbătoresc Hanuka, Silvia Surugiu, 18 dec 2009,( www.adevaruldealba.ro) Comunitatea evreiască din judeţul Alba este destul de restrânsă. În Alba Iulia, Aiud, Blaj şi în alte localităţi mai trăiesc 50 de evrei, cei mai mulţi sunt vârstnici. În fiecare an în luna decembrie aceştia celebrează Hanuka sau „Sărbătoarea Luminii“. „Suntem norocoşi că facem parte din acest miracol“Săptămâna aceasta evreii s-au adunat ca să aprindă lumânările în Sinagoga din Alba Iulia. Sărbătoarea comemorează un eveniment din istoria evreilor care a fost interpretat ca o minune. În anii 165-163 înaintea erei noastre un împărat sirian a încercat să-i facă pe evrei să renunţe la credinţa monoteistă şi a vrut să distrugă templul şi candela care era aprinsă cu ulei de măsline curat. Un rabin care trăia în vreme aceea a reuşit să adune 6.000 de oameni şi s-a opus. Deşi sinagoga a fost distrusă a mai fost găsită o sticluţă cu ulei, care ar fi trebuit să artă o zi dar a ars opt zile. În acest timp s-a reuşit producerea unui ulei curat. „Este o minune pentră că a ars candela opt zile. Procedeul de realizare ala cestui ulei curat este minuţios. Se ia doar prima picătură din fiecare măslină“, a spus Avram Faibiş, economist din Blaj. La întâlnirea de la Alba Iulia au participat femei şi bărbaţi, cei mai mulţi peste 50 de ani şi doi reprezentanţi ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. „Este o sărbătoare foarte frumoasă care ne reaminteşte că Dumnezeu ne ajută dacă avem credinţă şi ne ajutăm şi noi. Dacă privim istoria poporului evreu vom vedea multe miracole. Suntem norocoşi să celebrăm acestă minune“, a spus Attila Gulyas, unul din oaspeţii de la Bucureşti.
Concluzii:
Ştirile legate de sărbători reprezintă probabil singura sursă de informare despre cultura şi tradiţia evreilor de la noi din ţară. Dar sărbătorile evreieşti sunt prea puţin mediatizate şi nu reprezintă interes, iar apoi românul este obişnuit doar cu o faţă a evreilor români, cea de presupuse victime ale holocaustului. Este, în fond şi vina presei care nu redă în mai multe rânduri tradiţiile şi cultura evreilor.

Ştiri legate de evrei români stabiliţi în alte ţări sau care au reuşit să se facă cunoscuţi chiar aici:

Vom prezenta în rândurile următoare două ştiri: prima ilustrează viaţa unui evreu român care a reuşit să scape de lagăre iar în cea de pe urmă ni se prezintă viaţa unui evreu român supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz.

1.Menahem, românul care a clădit un oraş, Nicoleta Drăguşin, 18 septembrie 2009, (www.evz.ro)

…Viaţa lui este o adevărată poveste, cu bune şi rele - de la vârsta de nouă ani, când mama l-a luat de mână şi i-a spus: ''Trebuie să plecăm acum!'', până acum, la 80 de ani, când Menahem se trezeşte, în fiecare dimineaţă, în oraşul pe care l-a construit centimetru cu centimetru.
Doar 800 de familii locuiau în Nazareth Illit când Menahem, până atunci ajutor de primar, a preluat cârma acestui oraş. Nu erau şcoli, spitale, fabrici, uzine. Mai nimic. Oraşul are acum 52 de mii de locuitori şi o suprafaţă de 3.200 de hectare. Ni l-a arătat, însă, din maşină, pentru că vârsta i-a tăiat din energia pe care o avea altădată.
Începuturile au fost grele. Locuitorii au muncit voluntar, sub coordonarea lui Menahem, iar relaţiile pe care românul a reuşit să le aibă cu mai-marii ţării au garantat viitorul acestei aşezări. Menahem a ştiut întotdeauna că trebuie să aibă relaţii bune cu liderii ţării pentru a obţine bani, chiar şi din bugetul pe anul următor, pentru a construi.

2.Evreul care a găsit strălucirea aurului la Auschwitz, Andrei Crăciun, Vlad Stoicescu, 23 iulie 2009, ( www.evz.ro)

…Este un evreu care a supravieţuit secolului XX. Nu e puţin lucru. Pentru că a fost la Auschwitz şi s-a întors, mărturiseşte că nu plânge ”decât dacă este absolută nevoie”. Şi meşteşugeşte fraza aceasta antologică: ”Viaţa este frumoasă şi suprinzătoare, ca strălucirea aurului de 24 de carate”. Despre moarte vorbeşte degajat. Ar vrea să i se întâmple ca vechilor indieni. Să se retragă în pădure, lângă un copac bătrân, şi să aştepte.
Până în 1996 n-a vorbit despre Holocaust. Deloc. ”N-am avut timp şi n-am putut. Puteam să vorbesc despre protecţia mediului, dar nu despre Auschwitz”, se justifică, stângaci, omul care a strâns în faţa numelui titlurile acadamice care i-au ţinut mintea ocupată şi nu l-au lăsat să se întoarcă în timp.
…În anii din urmă, a fost preşedintele Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului, a citit enorm despre iudaism, a fost filmat de o echipa a lui Steven Spielberg (căreia i-a povestit nu viaţa din lagăr, ci pe aceea de după), a sprijinit tipărirea a mii de cărţi pentru difuzare în şcoli, a ţinut conferinţe şi a ajuns în punctul în care spune aşa: ”Noi, supravieţuitorii, suntem terminaţi. Dispărem. Cel mai tânăr om care a fost într-un lagăr de concentrare din actuala Românie are 75 de ani. Peste zece ani n-o să mai fie niciunul dintre noi sau, dacă va mai fi, va fi un fel de mumie”. Nu există cale de mijloc: vorbesc acum sau tac pentru totdeauna.
”Pot să spun cu mâna pe inimă că încă există anti-semitism în România. Şi asta în condiţiile în care mai sunt în ţară aproximativ 8.000 de evrei!” ”Cel puţin din punct de vedere oficial, în România s-a acceptat că a existat Holocaustul. Dar pe mine nu mă interesează treaba asta, ma interesează ca oamenii să accepte că acesta este un semn de care trebuie să păzim omenirea” ”Ne băteau democratic”
Nu mult mai târziu, Adler a înţeles că poartă cu el stigmatul poporului său. A învăţat că este ”jidan” şi în Clujul de la sfârşitul deceniului patru, ”jidanii” erau bătuţi de câte ori ieşeau pe stradă: ”Ne băteau, democratic, toată lumea în egală măsură, ne băteau şi ungurii, şi românii!”. În 1939 a intrat în prima clasă la Liceul ”G. Bariţiu”, apoi timpul a încetat să mai aibă răbdare: ”Au venit ungurii în Transilvania şi i-au dat pe evrei afară din şcoli. Mi-au făcut un bine, căci aşa s-a născut Liceul Evreiesc din Cluj, unde au predat universitari, doctori în ştiinţele lor, rămaşi pe drumuri. Am fost o promoţie excepţională! Colegul meu de bancă a fost Krau Edgar, care a devenit unul dintre cei mai mari psihologi ai lumii!”.
Restul e comun şi tragic: ghetoul, drumul cumplit spre Auschwitz-Birchenau, întrebarea lui Mengele: ”Câţi ani ai?”, răspunsul mincinos şi salvator: ”17”. Ca în ”La vita e bella”, Otto a rămas nedespărţit de tatăl său. S-au înghesuit cu alte mii de bărbaţi în barăci dreptunghiulare şi înguste, au purtat hainele vărgate cu triunghiul roşu şi o dungă galbenă care încadra litera ”U”, de la Ungaria, au ieşit la apel, la şase dimineaţa, au ”mâncat” zeama călduţă şi roşiatică scoasă din sfeclă furajeră şi au slăbit până la limită. Tatăl lui a intrat în lagăr cântărind 107 kilograme. La ieşire mai avea 36.

O vedere din iad: farfuria cu cartofi
După Auschwitz, pentru Otto şi tatăl său a urmat un lagăr de muncă, pe teritorirul de astăzi al Franţei, într-o comună numită Thiel, aproape de Luxemburg. Acolo a mâncat Otto cea mai bună mâncare din viaţa sa frumoasă şi surprinzătoare ca strălucirea aurului de 24 de carate: ”O farfurie cu cinci cartofi copţi în coajă”. În toamna anului 1944, au venit trenuri, care mergeau în zig-zag, pe căi ferate bombardate, şi i-au dus într-un lagăr de lângă Stuttgart. De aici au fost transferati în martie 1945, la Dachau. Finalul a fost cu americani aruncând alimente din camioane, cu evrei ca nişte scheleţi mâncând şi murind.
Un amănunt: Otto Adler a fost din copilărie poliglot. Asta l-a salvat, a fost interpret oficial al garnizoanei militare aliate şi i s-a oferit posibilitatea să plece în Statele Unite. Tatăl a refuzat oferta: ”Hai mai bine acasă, să vedem dacă s-a întors mama”. Mama însă nu s-a întors niciodată. Fusese gazată în prima zi la Auschwitz2-Birkenau. În primăvara aceea a anului 1945, Otto a fost la un pas de moarte, a fost salvat de injecţiile-minune cu penicilină (”Am fost primul român care a cunoscut un astemenea tratament”), l-a cunoscut pe Eisenhower şi, pentru că era absolută nevoie, a plâns.
Epilogul e aşa: în 1978, Otto Adler a mers într-o delegaţie în Polonia. A stat trei ore la Birchenau. Două minute nu s-a putut mişca. ”Papaşule, ce-ai făcut, mă, acolo, înţepenit? Te-ai ramolit?”, râdeau colegii. Otto Adler nu le-a răspuns şi au plecat toţi înspre Cracovia, unde a fost izbit de frumuseţe: ”Nu ştiu de ce locuiesc oameni acolo, ăla nu e un oraş, e un muzeu”. Mai departe, s-au oprit să mănânce la un han, într-o comună oarecare. Vorbind nemeţeşte, Otto Adler a atras mânia sătenilor.
Rănile războiului erau nevindecate. ”Ne-a salvat atunci Rică Răducanu. Le-am zis că suntem români, dar nu s-au liniştit, până când n-a strigat unul dintre ei: ”Români? A! Rică Răducanu!””. Otto Adler zâmbeşte. Colegii s-au luat cu altele, nu l-au mai întrebat niciodată de ce a încremenit două minute. Acum, după treizeci şi unu de ani, le-ar spune aşa: ”Am revăzut ”selecţia”, pe doctorul Mengele ridicând mâna dreaptă şi trimiţându-mă să mai trăiesc”.

Concluzii:

Poveşti ca a lui Otto Adler sunt fundamentale, pentru că nu spun ceva tragic doar despre trecut. Holocaustul e cea mai importantă lecţie recentă despre unde se poate ajunge când operăm cu excluderi sociale, iar asta e o temă mai actuală ca oricând în Europa.”De ce trebuie să luptăm pentru a menţine amintirea Holocaustului vie? Lumea a început să uite şi istoria care se uită se repetă. Cele două personaje sunt diferite. Primul a plecat din ţară imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Israel unde a clădit un oraş de la temelii pe care l-a şi condus timp de 31 de ani. Menahem nu a resimţit intens ororile holocaustului, dar s-a văzut nevoit să înceapă o viaţă nouă într-o altă ţară; aici el s-a ridicat prin forţe proprii. Soarta poate a fost mult mai blândă cu el, dar puţini sunt evreii care au reuşit să scape cu uşurinţă de sub teroarea antisemitismului.
În contrapartidă, Otto Adler ştie că e condamnat să-şi amintească tinereţea mutilată, pe care s-a chinuit, degeaba, s-o îngroape între straturile adânci, ca tranşeele, ale memoriei. Până în 1996 n-a vorbit despre Holocaust. Deloc. Cele mai zguduitoare mărturii sunt cele ale supravieţuitorilor holocaustului. Ei sunt nişte modele de viaţă pentru noi. Deşi e greu să trăieşti cu amintirea acelor vremuri cumplite, evreii se refugiază în studii, în muncă, dar unii poate copleşiţi de amintiri sau dornici de a ne face să conştientizăm ce a însemnat holocaustul scriu cărţi despre perioada din lagăre care ar emoţiona până şi pe cel mai insensibil dintre noi.

Concluziile noastre generale:
În urma analizei noastre am putut observa următoarele: • Cele mai frecvente subiecte pe care presa românească le abordează sunt cele despre holocaust. Presa românească condamnă negaţionismul, iar ştirile care critică această atitudine de negare a holocaustului ce caracterizează aproape majoritatea românilor sunt multe şi extrem de lungi. Aceste tipuri de ştiri nu se prea deosebesc una de cealaltă, poate doar din punctul de vedere al datelor demografice a căror surse sunt evident diferite. Găsim aici o rememorare a celor întâmplate în timpul celui de-al doilea război mondial. Cu ce scop? Pentru a asimila, pentru a recunoaşte existenţa holocaustului şi pentru evreii din România şi pentru a nu uita . Istoria care se uită se repetă. Presa consideră că evreii români din timpul celui de-al doilea război mondial reprezintă o problemă de cultură şi de conştiinţă civică. Aproape în fiecare ştire sunt prezente sondaje, rapoarte, cercetări cu privire la evreii din cel de-al doilea război mondial. Am putea considera că Holocaustul este, astăzi, un subiect mult prea vehiculat, astfel încât practic s-ar fi banalizat sau chiar prăfuit. Ne întrebăm atunci de ce majoritatea românilor nu (re)cunosc Holocaustul. Presa şi-a luat aici un rol de critic şi bine a făcut. Deoarece în România încă mai există acţiuni antisemite. Se pare, totuşi, că societatea românească îşi afirmă hotărârea de a asuma trecutul şi de a recupera memoria istorică în spiritul adevărului. De aceea, astăzi se studiază istoria evreilor în şcoli, există secţii dedicate cercetării iudacice la institutele de istorie, de aceea azi se comemorează victimele holocaustului, se prezintă memoriale, se ridică monumente. Cel puţin la nivelul autorităţilor, poate doar aparent, avem de a face cu recunoaşterea vinei. Cert este că în rândul populaţiei încă ne confruntăm cu un negaţionism. • Evreii nu se plâng tocmai de discriminare. Ei condamnă mai ales faptul că nu recunoaştem existenţa holocaustului şi în România. Am găsit doar un caz de discriminare, de indiferenţă mai mult, acela în care comunitatea evreiască acuză autorităţile de indiferenţă în urma neluării nici unei măsuri în cazul profanării mormintelor evreieşti. Iată deci o acţiune antisemită. • Nu găsim ştiri despre viaţa evreilor de dinaintea războiului şi a soluţiei finale. Tot ce am găsit sunt date demografice despre numărul evreilor din acea vreme. Indiferent de cum era viaţa lor inainte să ieie amploare antisemitismul la noi în ţară, credem că presa românească a oferit o imagine clară despre cum a arătat viaţa lor în timpul războiului şi despre cum arată acum viaţa lor mai ales din punct de vedere demografic şi religios. Conform presei, evreii reprezintă astăzi o minoritate care dispare. Jurnaliştii se arată îngrijoraţi de acest fenomen, mai ales de faptul că viaţa religioasă a evreilor practic nu prea mai există. Putem spune că media este preocupată şi de viaţa evreilor din prezent. • Nu avem prea multe ştiri legate de tradiţia şi cultura evreilor români. Asta arată că media nu este interesată să promoveze valorile evreieşti. Motivul ne rămâne necunoscut. • Nici despre evreii români supravieţuitori ai holocaustului nu avem o abundenţă de ştiri.Asta e pentru că cei mai mulţi dintre ei refuză să vorbească. Le suntem recunoscători celor care o fac. Nimic nu ne-ar putea impresiona mai mult decât mărturia unui supravieţuitor. • Am găsit foarte multe site-uri în care sunt adunate absolut toate ştirile despre ei. Printre ele: www.evrei.net, www.romanianjewishcommunity.com, www.romanianjewish.org, www.isro-press.net. De aici noi deducem că sunt o comunitate unită, solidă şi închegată; deşi locuiesc în diferite colţuri ale ţării ei nu sunt izolaţi unii de ceilalţi. Există asociaţii de evrei în fiecare oraş mare unde ei sunt răspândiţi. La nivel naţional există o federaţie a comunităţilor evreieşti care se depolitizează.

Noi nu vrem să uităm şi nu vrem nici să lăsăm pe alţii să uite. Problemele cele mai grave cu care se confruntă lumea sunt: indiferenţa şi rasismul sau xenofobismul. Să nu lăsăm vreodată ca istoria să se repete.

Ce spun psihologii? În urma unei discuţii cu prof.univ.dr Daniel David despre problema minorităţilor din România şi cum sunt vazute ele de majoritatea populaţiei, acesta ne-a spus „Într-o Românie europeană, minorităţile au toate drepturile pe care le pot avea în orice stat civilizat al acestei planete. Aşadar, nu au motive să se simtă discriminate. "Marile minorităţi" (ca numar), maghiare şi germane, sunt/au fost la putere, şi toate minorităţile reprezentative din ţară sunt reprezentate in Parlamentul României. Este drept că în anumite segmente mai puţin educate pot exista reacţii reciproce de ură şi tensiune între majoritari şi minoritari, dar ele reflectă lipsa educaţiei în ambele segmente, şi sunt marginale astăzi; în plus, ele se regăsesc în orice stat. Daca vrem sa reducem aceste tensiuni, trebuie să creştem nivelul educaţional şi de cultură. Dacă mintea ta are o anvergură de la Covasna la Tg. Mureş sau de la Cluj la Dej, desigur că vei fi defensiv şi agresiv cu cei care îţi încalcă acest teritoriu; dacă vei intelege că eşti cetăţean European, locatar al planetei Pământ, vei fi mai tolerant! Similar se întâmplă cu Holocaustul; oamenii educaţi şi un popor responsabil îsi asumă greşelile; cei mai putin educaţi sunt defensivi deoarece recunoaşterea greşelilor este similar pentru ei cu recunoaşterea inferiorităţii lor şi reacţionează la asta violent sau prin negare. Din nou educaţia, este soluţia.”