Universitatea Babeș Bolyai
Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor

Pași semnificativi în desfășurarea lecției

Coordonator: Lector Dr. Mirela Pușa Albulescu Studentă: An: II Specializare: Statistică și Previziune Economică

Pașii semnificativi în desfășurarea unei lecții sunt următorii: 1) Captarea și orientarea atenției 2) Enunțarea scopului și a obiectivelor urmărite 3) Reactualizarea cunoștințelor învățate anterior 4) Prezentarea noului conținut și dirijarea învățării 5) Asigurarea conexiunii inverse 6) Fixarea și păstrarea în memorie a materiei 7) Transferul cunoștințelor 8) Verificarea și aprecierea rezultatelor

1) Sensibilizarea elevilor pentru activitate prin captarea atenției, provocarea interesului, stârnirea curiozității și stimularea dorinței lor de a acționa pentru producerea învățării

Producerea învățării constituie problema fundamentală a oricărei lecții.Și nu este vorba despre orice fel de învățare, ci despre una de calitate, de eficiență și de durată.Dar dacă vrem ca învățarea sa aibă loc, este necesar sa asigurăm cea stare interioară a elevului, formată și întreținută tot timpul, care îi dă posibilitate să selecteze și să recepteze conținutul învățării în care s-a angajat.Dacă ținem ca lecția sa reușească, atunci este absolute necesar să provocăm acea stare de atenție a întregii clase indispensabilă receptării, înțelegerii și producerii învățării în toate aspectele ei.Orice act de învățare necesită o astfel de „stare de pregătire” imediată pentru învățare, de încordare lăuntrică, puternic determinată de atenție.Focalizarea atenției devine o condiție primordială a bune desfășurări și reușite a oricărei lecții.De asemenea randamentul învățării este pus în legătură directă cu capacitatea de atenție.
Ceea ce le interesează pe cadrele didactice într-un mod cu totul deosebit sunt chestiunile de ordin practic care se pun și anume: Cum putem să câștigăm atenția elevului pentru..? și mai ales: Cum ne asigurăm că starea de atenție va interveni la momentul oportun?Cum mentinem stabilitatea atenției? și: Cum facem ca elevul să ajungă, cu timpul, să-și controleze singur atenția? În această privință dispunem de o mare varietate de procedee și anume: * Comunicările verbale și chiar și cele non-verbale contituie unele dintre cele mai la îndemână posibilități de captare, orientare și control al atenției; mai ales dacă intervin si elemente de umor care îmbogășesc registrul acestor comunicări; * La fel de utile sunt materialele de ilustrație și alte elemente suplimentare (săgeți, cercuri, sublinieri, culori contrastante, tehnici de animare, etc. care focalizează și comută atenția de la un aspect la altul); * O solutie o constituie organizarea de așa manieră a prezentării conținutului încât să cuprindă elemente de noutate, de surpriză, de șoc, de schimbări neașteptate aduse eventual în fața elevilor cu ajutorul unor mijloace audio-vizuale; * Eficace este apoi variația stimulilor, alternanșa procedeelor, a momentelor care solicită un efort maxim cu cele mai relaxante; * Distribuția echilibrată a sarcinilor și diferențiere acestora în așa fel încât fiecare să se simtă ocupat și răspunzător de ceea ce face; * Desfășurarea activității într-un ritm optim, nici prea rapid, nici prea lent; * Sublinieri, aprecieri, concluzionări, etc. făcute la momentul oportun.

Metoda fundamentală de captare și menținere a atenției, rămâne, totuși, apelul la motivația elevului, trezirea unor interese specifice, apelul la curizotatea intelectuală.Elevul este capabil să îndeplinească anumite acțiuni, dar o va face numai dacă este motivat, dacă ceva îl determină să acționeze.Motivația învățării este asigurată de mobiluri(curiozitate, dorințe, aspirații, atracții, tendințe, interese, idealuri, etc) legate de trebuințele fiecăruia, care dirijează comportamentul spre un anumit scop.Acțiunile de sensibilizarea a elevilor pentru activitate fac apel la o serie de factori motivaționali: aptitudinile și talentul, dorințele și pasiunile, curiozitatea, competiția, realizarea eului, speranța succesului și teama de eșec.Profesorul caută să le formeze elevilor un comportament sârguincios și le influențează prin tehnici specifice, de convingere, opiniile și atitudinile.Roger Mucchielli distinge următorii stimuli care pot să inducă astfel de motivații: * Invocarea obiectivelor pe termen lung (motivele și avantajul viitor al studierii disciplinelor în cauză, interesul social, cel de promovare, ieșirea din starea de ignoranța, prestigiul, etc); * Recompensarea pe termen lung; * Sancțiuni destinate să descurajeze comportamentele neadmise.

Tehnicile aversive, care provoacă frica de sancțiune, nu asigură o motivație pozitivă învățării, riscând să provoace apatia și apoi revolta.Pe de altă parte, succesul la învățătură constituie un stimulent pentru învățarea ulterioară.Numai dacă sunt pozitiv motivați elevii se vor implica activ în activitatea didactică.Activizarea prin sensibilizare este o acțiune de educare și instruire ce se realizează prin mijloace pedagogice:utilizarea metodelor activ-participative, crearea situațiilor surpriză antrenante, a unei atmosfere pașnice de lucru, cutivarea atitudinilor de cercetare și dobândire a cunoștințelor prin descoperire proprie.

2) Enunțarea scopului și a obiectivelor urmărite

Locul pe care îl ocupă acest eveniment în structurarea lecției este diferit, în funcție de strategia de predare care se aplică.De cele mai multe ori se pune accentul pe conștientizarea, încă de la început, a scopului și obiectivelor lecției de către elevi.Se pune întrebarea: De ce este necesar să comunicăm elevilor, în cuvinte pe înțelesul lor, ce vor învăța?
Concepțiile moderne ale instruirii pornesc de la ipoteza că elevii învață mai bine dacă știu de la început unde trebuie să ajungă.Și fac acest lucru deoarece, odată cunoscute, țelurile ar sensibiliza elevii la eforturile care îi așteaptă, ar da un sens activității lor, ar deveni interesați de ceea ce se va petrece în cursul lecției.Conștientizarea scopului ar putea să joace un rol motivațional de energizare a eforturilor de învățare, de concentrare a atenției în direcția dorită.Atunci când scopul și obiectivele profesorului devin și scopul și obiectivele elevilor, ele ar putea contribui la activizarea permanentă a învățării, la o îmbunătățire reală a randamentului acesteia.
Exista însă și situații contrare, în cazul în care nu este bine să informăm elevii despre ceea ce ne propunem să realizăm.De exemplu, în lecțiile concepute după strategii euristice, de căutare și redescoperire, nu are sens să dezvăluim, încă de la început ce anume urmează să se descopere abia în finalul acesteia.Descoperitea obiectivelor ar afecta efortul căutărilor, al cercetărilor și al descoperirii.
De asemenea există și situații în care scopul și obiectivele se înșeleg de la sine (învățarea unor operații, deprinderi tehnice, practice, etc).

3) Reactualizarea cunoștințelor învățate anterior (noțunile ancoră)

Însușirea informațiilor sau rezolvarea unor probleme noi depind de informațiile și deprinderile intelectuale dobândite anterior.Există chiar situații când noua învățare nu este decât o combinare a cunoștințelor învățate în prealabil.Nu se reactualizează decât noțiunile ancoră ( concepte, idei, principii, termeni de legătură ) care pot ușura, ca elemente de suport, noua învățare.Cu cât este mai bine organizată în mintea elevului materia însușită anterior, cu atât mai ușoară va fi însușirea și reținerea oricăror date noi care pot fi raportate la această structură organizată.
Pentru acest moment al lecției se recomandă să se verifice doar ceea ce ajută la realizarea noilor obiective fără a intra în amănunte și fără a transforma evenimentul într-o verificare severă.Se pot acorda note, dar nu se pedepsesc cei care au uitat informațiile dobândite anterior.În realizarea acestei secvențe trebuie antrenați cât mai mulți elevi, dar nu se insistă exagerat când unii întâmpină dificultăți; se evită stresul și demotivarea.
În cazul în care nu pot fi reamintite anumite informații sau dacă una sau mai multe deprinderi intelectuale ori motorii nu pot fi reactivate, atunci, pentru evitarea eșecului este nevoie să se întreprindă reînvățarea acestora.
Reactualizarea învățării anterioare poate fi stimulată în multe feluri: fie prin intermediul unei solicitări verbale („Îți amintești de modul în care..?”), sau se pot folosi imagini, grafice sugestive, etc. Reactualizarea informațiilor se face fie apelând la memoria elevilor, fie prin solicitarea efortului de gândire al acestora.
Dacă conținutul lecției noi rezultă direct și logic din lecția anterioară, este bine să se înceapă cu verificarea cunoștințelor care au făcut obiectul acelei lecții.În cazul în care lecția nouă nu este o continuare firească a celei precedente vor fi reactualizate doar datele utile din capitolele mai vechi.Iar daca noul subiect este complex și nu are nici o legătură imediată cu lecțiile anterioare, se poate începe direct cu prezentarea noului material.

4) Prezentarea noului conținut și dirijarea învățării

Pentru realizarea acestei etape profesorul se folosește de strategii adecvate (metode, procedee, mijloace, forme de organizare) realizării învățării.În școala tradițională se punea accentul pe transmiterea cunoștințelor gata elaborate, pe când în școala modernă se pune accentul pe aspectul formativ:elevul trebuie sa fie capabil de cunoaștere prin efort propriu.Rolul profesorului nu este acela de a preda în sensul prezentării unor cunoștințe, pe care elevii le memorează și le reproduc, ci de a organiza mediul educativ și activitatea proprie a elevilor, de a coordona utilizarea resurselor disponibile și informarea, de a evalua și aprecia.A preda nu este echivalent cu a spune, a dicta și a pretinde mai apoi restituirea, dimpotrivă, a preda înseamnă: * A prezenta un matetial informativ, fapte, exemple, modele, etc; * A propune elevilor o activitate asupra acestora: analiză, comparație, definire, clasificare; * A extrage apoi esențialul condensat în legi, principii, reguli, teorii; * A organiza și îndruma actul de învățare * A face operante cunoștințele în aplicații.
Există câteva cerințe ale prezentării conținuturilor, utile a fi luate în seamă, și anume: * adecvarea modurilor de prezentare la starea existentă a dezvoltării cognitive a elevilor și la starea de pregătire specifică materiei de studiu avute în vedere; * corelarea ritmului și nivelului de dificultate al prezentării în funcție de capacitatea de înțelegere a elevilor; * luarea în considerare a legilor economicității, prin simplificarea cantității de informație de predat; * creearea unor posibilități optime de traducere a informației dintr-un sistem în altul (de exemplu transpunerea în grafic a unui material informațional și invers, descifrarea unui grafic și traducerea lui în limbaj scris); * după necesități, în învățarea conceptelor și regulilor.
Dirijarea învățării, intervenția activă (directă sau indirectă) a profesorului rămâne o problemă principală a conducerii procesului de învățare.Este o adevărată artă să antrenezi elevii în activități teoretice și practice care să-i solicite la diferite niveluri cognitive și de responsabilitate; să repartizezi echilibrat energiile, să asiguri participarea activă a întregii clase, să realizezi o interacțiune constantă cu elevii.Scopul dirijării este o adaptare permanentă la situație, organizând de așa manieră activitate de învățare, încât aceasta să conducă într-o formă optimală la atingerea rezultatelor așteptate.Privită prin prisma frecvenței intervențiilor profesorului putem distinge trei niveluri principale la care se poate realiza dirijarea proceselor de învățare: 1. Nivelul dirijării riguroare, directe, urmărită pas cu pas, specific situațiilor în care profesorul prezintă în mod autoritar și în întregime materia, sarcina formulării generalizărilor revenindu-i lui, și nu elevilor (învățarea prin receptare); 2. Nivelul dirijării moderate, specifică situațiilor în care profesorul și elevii se văd implicați împreună într-un proces de instruire.Direcționarea efortului poate să fie în mâinile profesorului, care dirijează până la un punct învățarea, cerând mai departe elevilor să formuleze generalizările noi (definiții, concluzii, reguli, etc); 3. Nivelul minimei dirijări, cu indicații reduse și uneori indirect adresate clasei, specifică situațiilor în care materia de învățat nu este prezentată de-a gata elevilor, accentul căzând pe efortul propriu de descoperire al acestora.Acest nivel de dirijare este rar întânit în școală deoarece este puțin probabil ca elevii să ajungă numai prin propriile lor efoturi la formularea unor noi generalizări.
Este important ca dirijarea să fie aplicată gradat, oferindu-i elevului posibilitatea să beneficieze numai de atâta dirijare de câtă are nevoie.Astfel, pentru un elev care învață rapid este necesară numai o „sugerare”, în timp ce trei sau patru sugerări pot acționa mai bine în cazul unor elevi mai lenți.Gradul de dirijare se diminuează odată cu trecerea de la clasele primare spre cele gimnaziale și liceale.

5) Asigurarea conexiunii inverse

Pe parcursul lecției profesorul poate încerca unele sondaje pentru a-și da seama în ce măsură au fost atinse unele obiective urmărite.Aceste sondaje pot devenii profitabile pentru ambii subiecți –profesor și elevi- dacă vor lua forma unor conexiuni inverse operate după schema: solicitare – răspuns - confirmare/infirmare - corectare.
În această privință se pornește de la ideea că elevii își vor îmbunătății activitatea de învățare în funcție de informația imediată asupra rezultatelor sau performanțelor ei anterioare (înregistrate până la un moment dat).Aceste informații indică gradul în care rezultatele sau performanțele respective deviază sau nu de la obiectivele dorite.
În obținerea cu mai multă ușurință a conexiunii inverse, unii profesori apelează la retroproiecții.Pe ecran proiectează scurte probe de efectuat, urmate imediat de rezolvarea acestor sarcini.Imediat se proiectează apoi soluția corectă cu care elevii își confruntă răspunsurile sau rezultatele obținute.În felul acesta ei reușesc să conștientizeze operativ ce au făcut bine, sau rău și să-și refacă învățarea pentru a putea merge mai departe.Uneori se folosesc fișe de lucru individuale, succedate de retroproiecții.În acest fel profesorul poate să ia la cunoștință efectele predării sale, să revină fără întârziere asupra chestiunilor insuficient înțelese și reținute în clasă, să-și autoregleze „din mers” activitatea de predare.
Spre deosebire de lecția tradițională care nu lasă decât foarte puțin loc pentru conexiune inversă, ceea ce face ca acțiunea pedagogică să se adapteze anevoios rezultatelor obținute, lecția modernă, dimpotrivă, acordă importanță funcțiilor de feedback.Ea include în mod sistematic elemente de conexiune inversă, al timpul și locul potrivit, ceea ce permite depistarea erorilor de învățare la puțin timp după ce se produc ele, corectarea lor operativă și deci, reglarea din mers a procesului de învățământ (autoreglarea învățării și predării).
Conexiunea și reglarea constituie cele mai noi elemente încorporate în structura procesuală a lecției.Este o caracteristică a lecției moderne aceea de a face din feedback un eveniment semnificativ al optimizării activității de instruire.

6) Fixarea și păstrarea în memorie a materiei

Aceasta se asigură prin repetarea aspectelor esențiale ale conținutului predat, rezolvarea de exerciții sau aplicații, exemplificări necesare pentru crearea unor mai bune posibilități de generalizare a capacităților însușite și de transfer, de operaționalizare a celor învățate.Fixarea și consolidarea asigură păstrarea cunoștințelor în memoria de lungă durată și, deci, trăinicia învățării.
În cazul unei lecții obișnuite, consolidarea elementelor noi se poate realiza pe multiple căi:începe cu organizarea și prezentarea într-o structură logică și unitară, accesibilă, a conținutului și respectiv cu însușirea reală a conceptelor, în așa fel încât să poată fi demonstrate, enunțate de elevi în cuvinte proprii și continuă cu întărirea lor prin intermediul verificării, corectării, clasificării, exersarea diferențială a datelor mai dificile prin repetare și conexiuni inverse, prin rezolvare de exerciții și probleme aplicative, realizare de lucrări practice, etc.
Există totuși o schimbare de optică față de ceea ce este cunoscut în învățământul din trecut.În timp ce didactica tradițională face din repetiție procedeul esențial, cel mai frecvent utilizat, de fixare și de stăpânire a materialului nou însușit, accentul căzând, deci, pe ceea ce urma actului inițial de vânzare, didactica modernă procedează invers.Ea acordă principala atenție fixării, încă din momentul inițial, de prim contact cu noul material și al înțelegerii acestuia, iar la baza reținerii pune activitatea mentală complexă a celor care învață, și nu repetiția.Se consideră că elevii nu fixează și nu rețin în suficientă măsură conținutul predat atâta vreme cât nu participă activ la elaborarea noilor cunoștințe, când înregistrează, relativ pasiv cele transmise, când nu-și propun să memoreze materialul.
De asemenea nu se poate neglija nici constatarea după care nu totul este memorat dintr-o dată.De obicei, se însușește mai întâi partea de început a materialului și apoi cea finală, ultimele fiind părțile de la mijlocul lecției; la fel se poate observa că elevii își însușesc, de regulă, mai întâi planul general al materialului și abia mai târziu informațiile de detaliu.Toate acestea ne atrag atenția asupra necesității reliefării elementelor de bază, de importanță specială:diferențiind unele noțiuni, idei, legi, teorii, reguli, principii, etc. Din cadrul conținutului de ansamblu al lecției, făcând o analiză riguroasă și pătrunzătoare unor secvențe.

7) Transferul cunoștințelor

Operaționalizarea celor învățate reprezintă o altă direcție a modernizării lecției.Ea este sugerată de însăși definirea operațională a obiectivelor care, în funcție de specific indică ce trebuie să știe să facă elevii cu ceea ce au învățat.Accentuarea caracterului aplicativ al cunoștințelor constituie o posibilitate în plus de creștere a calității învățământului.
Ceea ce contribuie cel mai mult la facilitarea transferului este învățarea aprofundată a noțiunilor, principiilor, legilor, etc, temeinicia deprinderilor intelectuale, practice.În general, învățarea mecanică prejudiciază posibilitățile de transfer; cu cât explicarea unui principiu este mai completă, cu atât mai mari devin posibilitățile de transfer ale acestuia la noi situații și invers, cu cât noțiunile sunt mai incorecte sau confuze cu atât ele au un potențial mai scăzut de transfer.
Cel mai frecvent utilizat este transferul lateral, în sensul folosirii unor cunoștințe dintr-un domeniu în altul, al extinderii câmpului de aplicație al învățării inițiale spre alte domenii adecvate ( de exemplu folosirea unor noțiuni de algebră în vedea rezolvării unor probleme de fizică sau chimie); utilizarea experienței școlare în viața cotidiană.Se mai folosește și transferul vertical, în sensul utilizării unor noțiuni concrete în vederea însușirii unor noțiuni mai complexe, abstracte, al utilizării deprinderilor subordonate în vederea formării unor deprinderi superioare, complexe.

8) Verificarea și aprecierea rezultatelor

Este indispensabilă în timpul unei lecții, deoarece prin intermediul său se poate aprecia dacă învățarea dorită a avut loc.Elevului i se oferă ocazia să-și verifice performanța (rezultatul învățării), iar profesorul are posibilitatea să constate eficiența lecției ținute.În afara evaluării implicate în conexiunea inversă, inserată pe parcursul lecției, se realizează și o evaluare bazată pe măsurarea și aprecierea rezultatelor la sfârșitul activității prin verificare orală sau cu ajutorul testelor de evaluare formativă.
Dacă învățământul tradițional a găsit necesar să separe momentul verificării și al evaluării de cel al învățării și predării (la începul fiecărei lecții se rezervă un timp relativ limitat, examinării orale a câtorva elevi sau administrării unor scurte probe scrise adresate întregii clase), actualmente tendința este de a integra aceste evenimente în procesul însuși al predării și învățării, unde sunt mai potrivite și mai firesc să fie plasate, și nu ca ceva situat în afara procesului însuși al instruirii în care sunt angajați în mod constant profesor și elevi.
Există posibilități diferite de evaluare: * evaluare prin raportare la normă- ce ne dă infromații despre clasamentul relativ al indivizilor( o ierarhizare în interiorul grupului: „superior”, „deasupra mediei clasei”, „de mijloc”, „sub medie”, „slab”, etc.) * evaluare prin raportare la materie, la conținutul cuprins în programele și manualele școlare; * evaluare prin raportare la criterii- de tipul obiectivelor de exemplu.
Tendința actuală este ca măsurarea și aprecierea rezultatelor obținute pe parcursul și în finalul lecției să se facă în spiritul obiectivelor și imparțialității lor.În acest sens, funcția evaluării este aceea de a determina măsura în care aceste obiective au fost atinse cu adevărat.Ea are menirea să pună în evidență schimbările semnificative survenite în comportmanetul elevilor, să formuleze o judecată de valoare privind nivelul la care s-a realizat învățarea, eventual să determine progresele înregistrate față de situația de la care s-a plecat; să analizeze rezultatele din punct de vedere al calității și eficienței, al consumului rațional de timp și eforturi depuse de elevi și cadrul didactic.
Pe baza măsurării și aprecierii, rezultatele sunt cuantificate, primind valori numerice (note de la 1 la 10) care concretizează într-o formă sintetică judecățile de valoare formulate la adresa rezultatelor sau performanțelor obținute.Notele nu rămân fără ecou în conștiința elevilor devenind educative din mai multe puncte de vedere (încep să conștientizeze criteriile de apreciere și se pot autoaprecia singuri, reprezintă rezultatul pozitiv sau negativ al eforturilor depuse).

Bibliografie:

Albulescu Ion, Albulescu Mirela, Didactica disciplinelor socio-umane
Cerghit Ioan, Perfecționarea lecției în școala modernă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983