I

i; |: t I i I
I i

[pic] CUVÂNT ÎNAINTE

„Drept diplomatic" este un curs universitar conceput ca o expunere şi o analiză a normelor dreptului internaţional, care asigură desfăşurarea acelei activităţi menite să promoveze interesele externe ale unui stat. Diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o poate da ceremonialul desfăşurării ei. în fond, ea este o activitate zilnică, tenace, migăloasă, plină de neprevăzut şi mister. Poate, oare, un diplomat să gândească un scenariu pentru a promova politica statului său care să se armonizeze cu cea a interlocutorului său? Strădania diplomaţilor este de a se convinge zilnic şi a se informa pe baza unor documentări atente, care sunt interesele reciproce ale statului lor şi ale statului în care sunt trimişi, permanent sau temporar, pentru a acţiona conform cu aceste interese; ei trebuie să lămurească interlocutorii de propriul lor interes, conştientizându-1, dacă aceştia ar fi omis sau neglijat să o facă. Diplomaţia este o negociere permanentă cu statul acreditar; ea nu se desfăşoară numai la masa tratativelor. Diplomatul ştie că a negocia nu înseamnă insistenţa pentru acceptarea unui drept al statului propriu, dacă nu se are în vedere perspectiva unei colaborări, bazată pe reciprocitate. El ştie, în cazul în care interesele nu converg, că strădaniile lui sunt în zadar, căci statele nu au sentimente, ci doar politici de urmat. Diplomatul este de partea baricadei statului său, de la care are mandat şi căruia îi dă socoteală de tot ce întreprinde; şi dacă reuşeşte să promoveze un interes, aceasta înseamnă că el a înţeles nu numai cum să acţioneze, dar şi de ce a trebuit astfel acţionat. ^ Diplomatul este chemat să reprezinte ţara şi poporul său, fără de care nici misiunea şi nici el ca funcţionar de stat riU ar avea raţiuni de existenţă; şi dacă el nu reuşeşte să facă săv triumfe drepturile legitime ale celor care l-au mandatat, să stabilească o colaborare de durată, nu doar efemeră, aceasta s-ar putea întâmpla şi datorită faptului că el nu a luat în considerare drepturile egale ale partenerului, care, ca şi el, are un mandat şi un stăpân în propriul său popor. Un eşec de misiune poate fi datorat şi necunoaşterii diplomaţiei şi formelor juridice ce o propulsează, bazate pe normele dreptului diplomatic. Aş fi bucuros dacă acest curs de diplomaţie ar lămuri câteva din căile pe care poate acţiona diplomatul ca să-şi îndeplinească misiunea sa. Regulile juridice ale dreptului diplomatic cuprind, în adâncul lor, practici urmate de state de-a lungul mileniilor. Diplomatul modern trebuie să cunoască aceste practici şi să le respecte, căci precedentul are rolul său în diplomaţie. Cursul este menit, de aceea, să formeze un concept şi să lămurească baza a ceea ce ar avea de îndeplinit acel funcţionar de stat, care a dorit să-şi aleagă, din iniţiativă proprie, ca meserie viitoare, diplomaţia; cursul slujeşte, în aceeaşi măsură, şi celui care aşteaptă de la destin să fie propulsat ca slujitor al poporului său pe tărâmul relaţiilor internaţionale. Lucrarea are idei originale, dar cine ar cuteza ca într-o problematică atât de complexă să vină numai cu teorii personale? De aceea, s-a folosit, pe cât i-a fost posibil autorului să o facă, de doctrine franceze, engleze, elveţiene, germane, austriece, americane. Autorul s-a folosit de practica română, atât cât a cunoscut-o. El nu a beneficiat decât de o singură lucrare în domeniu, apărută în limba română. Dacă aceasta este a doua care vede lumina tiparului, nu este, desigur, un merit al autorului. Să credem că modesta noastră strădanie va dezvolta pasiunea pentru studiul dreptului diplomatic la studenţii care au optat pentru cursul de Drept diplomatic şi consular, pe care autorul îl ţine la Facultatea de Drept a Universităţii „Spiru Haret". CAPITOLUL I

DIPLOMAŢIA

1. Definiţia diplomaţiei

Etimologic, cuvântul diplomaţie vine de la grecescul „diplôô" , care înseamnă „dublez" şi el desemna faptul că, pentru trimiterea de solii, erau necesare două documente, unul se afla în posesia solului, celălalt exemplar al împuternicirii lui rămânea la autoritatea emitentă. Mult timp noţiunea s-a folosit pentru documentele oficiale de relaţii internaţionale, încheiate pe bază de împuterniciri date de suverani. în acest sens, noţiunea este folosită de Leibniz[1] care a publicat culegeri din tratatele internaţionale, cunoscute la acea dată. Abia în secolul XIX se conturează ideea că diplomaţia este activitatea prin care se realizează reprezentarea intereselor externe ale statelor[2]. Astfel, De Flassan definea diplomaţia ca fiind: „Ştiinţa raporturilor exterioare, care are Îa bază diplome sau acte scrise, emanate de la suverani" [3]. Potrivit părerii lui Sir Ernst Satow, diplomaţia este: „Conducerea afacerilor între state prin mijloace paşnice" [4]; Charles des Martens[5] considera că diplomaţia este: „Ştiinţa raporturilor şi intereselor reciproce ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele". i■ P. Prad ier-Fodere , în anul 1899, sublinia că diplomaţia reflectă ideea de gestiune a afacerilor externe, de administrare a intereselor naţiunilor sau popoarelor de către guvernele care intră în relaţii internaţionale, fără ca acestea să fie ostile. Şi el conchidea: „Se poate spune că diplomaţia este dreptul ginţilor aplicat". Părerile exprimă conţinutul real al diplomaţiei. într-adevăr, autorii menţionaţi plasează diplomaţia în cadrul relaţiilor interstatale, având drept conţinut gestionarea intereselor în plan extern ale statelor, făcându-se legătura firească între diplomaţie şi dreptul internaţional. Contemporanul nostru, Philippe Cahier, ca să cităm pe unul dintre autorii care s-au ocupat de această problemă în zilele noastre, dă o definiţie diplomaţiei, pe care ne-o putem însuşi: „Diplomaţia este maniera de conducere a afacerilor externe ale unui subiect de drept internaţional pe baza mijloacelor paşnice, în principal prin negocieri" Din definiţie desprindem următoarele:
a. Diplomaţia se exercită de state, în primul rând, de subiectele de drept internaţional; din acest punct de vedere putem vorbi de o diplomaţie franceză, românească, americană, specificul fiind dat de maniera promovării ei de fiecare stat şi de interesele ce urmează a fi promovate; ea se poate exercita şi de organizaţiile internaţionale.
b. Scopul diplomaţiei este de a realiza politica externă a unui stat sau sarcinile reieşite din statutul organizaţiei, folosind procedee specifice.
c. Şi, în sfârşit, definiţia subliniază ideea că mijloacele folosite trebuie să fie paşnice şi, în principal, să folosească negocierile. Autorii micului dicţionar diplomatic român definesc diplomaţia ca fiind: „Activitatea oficială a organelor de stat pentru relaţii externe şi, în primul rând, a diplomaţilor, desfăşurată prin tratative, corespondenţă şi alte mijloace paşnice pentru înfăptuirea scopurilor şi sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor şi intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor" [6]. Definiţiile de mai sus, care au ca factor comun ideea că diplomaţia este o activitate oficială a statului în domeniul relaţiilor externe, tratează fenomenologic diplomaţia ca realitate social-juridică. 9 10 Diplomaţia a fost definită şi ca artă sau ştiinţă sau, cum face Dembinski[7], ea este redusă la organele specializate să o promoveze. Nicolson[8], în esenţă, reduce diplomaţia la negociere. Concepţia potrivit căreia diplomaţia este artă se bazează pe aprecierea conduitei diplomaţilor, atribuindu-i acesteia trăsături speciale, cum ar fi abilitatea, o pricepere specială în a conduce şi coordona negocierile politice, diplomaţia fiind, astfel, ridicată la rang de măiestrie a diplomatului, a funcţionarului de stat însărcinat cu negocierile politice. Cum am arătat, diplomaţia este o activitate a statului sau a unui alt subiect de relaţii internaţionale şi se desfăşoară prin persoane sau instituţii anume însărcinate cu desfăşurarea negocierilor internaţionale. Charles des Martens considera diplomaţia ca ştiinţa raporturilor şi intereselor reciproce ale statului. Lucrul poate fi perfect adevărat, dacă avem în vedere cunoştinţele despre regulile diplomaţiei şi nu activitatea ca atare, care promovează politica externă a statului. L. Dembinski identifică diplomaţia cu organele specializate a o promova. Ideea se bazează pe faptul că diplomaţia se exercită numai de anumite organe interne ale statului sau special trimise în străinătate, care au atribuţii de a promova politica externă a statului. Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu observarea normelor dreptului internaţional. Dreptul intern - constituţia şi legile organice - atribuie diferitelor instituţii ale statului competenţe în domeniul relaţiilor externe[9]. Dreptul internaţional stabileşte, după cum vom vedea, funcţiunile misiunilor diplomatice, statutul lor juridic, drepturile şi obligaţiile acestora etc. Autorităţile de stat, care nu sunt însărcinate prin legea internă cu atribuţii externe, de regulă, nu pot avea decât parţial atribuţii internaţionale şi, ca atare, activitatea lor şi cea a funcţionarilor lor nu poate fi încadrată în termenul de „diplomaţie" şi nu are un regim adecvat, internaţional. Prin urmare, diplomaţia este numai acea activitate cu caracter general reprezentativ, desfăşurată de anumite persoane care trebuie să îndeplinească două condiţii cumulative:
a) să deţină funcţii de reprezentare generală a statului, în numele căruia îndeplinesc sarcini în domeniul relaţiilor externe, potrivit legii interne;
b) să fie mandatate cu misiuni diplomatice de către şeful statului, pe baza deplinelor puteri sau a altor forme de împuternicire, recunoscute de dreptul diplomatic; guvernul poate da şi el mandat de negociere şi de semnare a acordurilor internaţionale, încheiate în numele său sau la nivel departamental[10]. Şeful de stat, şeful de guvern, ministrul afacerilor externe sunt de drept reprezentanţii statului în politica externă; ei nu au nevoie de depline puteri[11]. Diplomaţii, indiferent de grad şi funcţie, care lucrează în ministerul afacerilor externe, pot negocia în numele statului acorduri internaţionale numai dacă sunt împuterniciţi în această calitate, în formele şi cu procedura recomandată de normele dreptului internaţional. Şefii unei misiuni diplomatice sunt reprezentanţi cu titlu general ai statului, dar pentru semnarea unui acord internaţional concret ei trebuie să prezinte depline puteri, ca orice alt reprezentant ad-hoc al statului, desemnat pentru semnarea tratatelor internaţionale. De aceea, are dreptate Dembinski să afirme că diplomaţia este o activitate specifică organelor de stat, specializate în afaceri externe; dar el greşeşte atunci când afirmă că diplomaţia este activitatea persoanei ce o desfăşoară nemijlocit şi nu o funcţie a statului însuşi, pe care o exercită prin organele sale specializate.

2. Există o legătură între diplomaţie şi paşaportul diplomatic?

Legat de problema diplomaţiei, vom examina unele aspecte juridice în legătură cu paşapoartele diplomatice[12]. Dovedeşte paşaportul diplomatic situaţia că o persoană este însărcinată cu o misiune diplomatică? Şi dacă titularii de paşapoarte diplomatice dovedesc, prin paşaport, acest lucru, beneficiază sau nu de imunităţi şi privilegii diplomatice? Prin Rezoluţia Conferinţei de la Paris, din anul 1920[13], s-a recomandat că se pot elibera paşapoarte diplomatice:
a) înalţilor funcţionari din stafful şefului de stat;
b) diplomaţilor şi funcţionarilor consulari şi familiilor acestora;
c) membrilor guvernului, miniştrilor de stat, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor camerelor legiuitoare şi familiilor acestora;
d) oficialilor ministerului afacerilor externe şi familiilor lor. „Paşaportul diplomatic ca atare - afirma L. Dembinski, citând şi părerea altor autori, între care Waters, Whitemann - nu conferă, totuşi, de drept, titularului imunităţi şi privilegii diplomatice[14], părere care se fondează pe faptul că dreptul diplomatic acordă imunităţi şi privilegii numai persoanelor care exercită o activitate diplomatică concretă, care intră în raporturi cu autorităţile statului în care se află şi care au la bază împuterniciri legale de la autorităţile competente ale statului lor, deci se află într-un raport de misiune diplomatică^. Persoana, diplomat sau nu, care călătoreşte în scop personal sau ca turist pe baza unui paşaport diplomatic se bucură de un regim privilegiat, bazat pe curtoazie, care nu este obligatorie; ea nu are însă imunităţi diplomatice, fiind supusă jurisdicţiei statului de reşedinţă sau de tranzit.

3. Legătura dintre politica externă şi diplomaţie

Diplomaţia este separată de politica externă. Politica externă stabileşte interesul extern al unui stat şi fixează strategia de realizare a acesteia; diplomaţia este chemată să aplice această politică, să o promoveze, folosind metode specifice, bazate pe normele dreptului diplomatic. Aceasta înseamnă că diplomaţia poate să înceteze a activa, politica externă, însă, rămâne. Este cazul ruperii relaţiilor diplomatice când un stat foloseşte o anumită politică faţă de un alt stat, fără a încredinţa sarcini diplomaţiei. Politica externă a unui stat determină caracterul di- plomaţiei ; o politică externă deschisă va solicita o diplomaţie deschisă, fără a se înţelege, prin aceasta, că negocierile trebuie să fie publice şi obiectivele de urmărit transmise prin mass-media partenerului de negociere. Politica externă determină gradul şi structura instituţiilor abilitate să o promoveze: un interes politic scăzut faţă de un stat poate duce la o formă de reprezentare inferioară[15]; un interes major colectiv poate determina ca statele să creeze o organizaţie permanentă care să concilieze şi să armonizeze, prin negocieri permanente, interesele lor de apărare sau de colaborare economică.

4. Evoluţia istorică a metodelor folosite şi a concepţiilor care au stat la baza diplomaţiei

Diplomaţia are la bază o concepţie teoretică generală, care subordonează procedeele ei de exercitare. Astfel, la grecii antici concepţia despre diplomaţie a fost, poate, cel mai bine sintetizată de Demostene, care afirma, oarecum cu cinism, că „Scopurile şi acţiunile noastre trebuie să fie întotdeauna drepte, dar este necesar să avem, totodată, grijă ca ele să ne slujească interesele" [16]. Sinteza aceasta reflectă practica diplomatică bazată pe concepţia din acea vreme, care folosea metode ce duceau la suspiciuni, subminând încrederea, care trebuie să stea la baza oricărei înţelegeri, dacă aceasta nu se vrea a fi efemeră. Romanii, dimpotrivă, au elogiat întotdeauna ideea de prisca fides şi au stigmatizat duplicitatea permanentă a adversarilor. Copiii romani erau învăţaţi de pilda generalului Regulus23, care s-a întors la Cartagina, pentru a nu-şi călca cuvântul dat, unde a fost omorât în chinuri. De altfel, romanii acordau o prea mică importanţă diplomaţiei, căci politica lor era între alternativa limită: pace sau război. Cu toate acestea, Titus Livius critica senatul roman că punea avantajul statului mai presus de legitimitate, prefera pe utile lui honestum, ceea ce însemna că erau folositoare Romei toate acţiunile care contribuiau la extinderea influenţei şi puterii romane. Imperiul Roman de Răsărit a avut, cel puţin în ultima parte a existenţei sale, o diplomaţie activă care, deşi n-a folosit metode demne de reţinut şi de apreciat, a reuşit să evite prăbuşirea statului câteva secole, pe care armatele şi economia n-ar fi reuşit să o facă. Bizanţul organizează un departament distinct al afacerilor externe, Skrinion Barbaron, care se ocupa cu primirea ambasadorilor dar, mai ales, cu supravegherea şi influenţarea lor, organizând un ceremonial diplomatic plin de pompă şi mistificare24. Oraşele italiene, dezbinate între ele, se luptau pentru supremaţia comercială şi economică. între ele se detaşează Veneţia, care a asimilat diplomaţia în forma bizantină, pe care a transmis-o italienilor, apoi întregii Europe în secolele
23. Regulus Marcus Attalius, general roman, a căzut prizonier Ia cartaginezi, care l-au trimis, sub cuvânt de onoare, să medieze cu senatul roman un schimb de prizonieri. Senatul a refuzat propunerea, la sfatul lui Regulus, şi generalul s-a întors Ia duşmanii săi, care I-au omorât.
24. Astfel, solii erau siliţi să asiste la interminabile parade militare, executate de aceeaşi trupă care îşi schimba, sub nişte porţi, armele şi uniforma. La primirea solilor, împăratul cobora dintr-un ascensor şi în timp ce oaspeţii erau obligaţi la plecăciuni, el dispărea pe această cale, iar leii de aur scoteau răgete cumplite în timpul acestui ceremonial. XV-XVI. Veneţia folosea o diplomaţie bazată pe suspiciune şi duplicitate dar, spre lauda ei, a organizat un sistem diplomatic bine pus la punct; printre alte realizări menţionăm că, pe o perioadă de nouă secole, între 883-1797, Veneţia a păstrat arhivele diplomatice şi rapoartele ambasadorilor săi, care constituie azi un tezaur pentru ştiinţele istoriei şi ale diplomaţiei. Ambasadorii primeau „avvisi", prin care erau informaţi despre evenimentele din ţară, şi Ii se cereau rapoarte, atât periodic cât şi la venirea de la post, cu privire la viaţa politică şi economică, obiceiurile oamenilor, viaţa la curte din statul de reşedinţă25. Oraşele italiene, conduse de despoţi şi oligarhi efemeri, foloseau diplomaţia momentului, fără valoarea perspectivei, bazată pe hazard, ridicând în slăvi ideea de „virtu", cu sens de „plenitudine a voinţei şi inteligenţei puse în slujba intereselor politice", care era, de fapt, o îmbinare de viclenie, de temeritate şi cruzime. Operele lui Machiavelli sunt, de aceea, expresia acestor timpuri; marele florentin nu a elaborat o doctrină de viitor, ideile sale nu exprimă, cum s-a susţinut, cinismul medieval în politică. De altfel, ideea preponderenţei securităţii şi intereselor de stat se regăseşte la Hegel şi Treitschke , fără a fi preluată ca atare din operele lui Machiavelli. Secolele al XV-lea şi al XVI-lea au fost dominate, din punct de vedere al diplomaţiei, de italieni. în secolul al XVII-lea, Franţa devine prima putere europeană care instituie un nou sistem diplomatic, inaugurat de Richelieu28 şi desăvârşit de Ludovic al XlV-lea. Richelieu
25. Mijloacele de comunicare în acele timpuri erau reduse, astfel încât instrucţiunile Ia plecare aveau rolul preponderent.
26. Niccolo Machiavelli (1469-1527), diplomat şi scriitor florentin, nu are nici o vină că opera sa principală „II Principe" a fost călăuza politică pentru Carol Quintul, Philip al II-lea, Henric al IV-lea.
27. Heinrich Treitschke (1834-1896), istoric german ce a pregătit ideologic cercul de politicieni grupaţi în jurul lui Bismarck, care au folosit metode de mână forte pentru unificarea Germaniei.
28. Armând Richelieu (1585-1642), om de stat francez, ministru sub Ludovic al XlII-lea, care în lupta împotriva nobililor francezi a impus absolutismul

15
14
a înţeles că relaţiile interstatale trebuie să fie permanente, conferind diplomaţiei un caracter continuu, considerând că interesele de stat au prioritate asupra oricăror opinii şi prejudecăţi sentimentale, doctrinare sau ideologice. Richelieu aprecia că fără sprijinul opiniei publice naţionale, nu poate fi încununat de succes nici un demers diplomatic. La data de 11 martie 1626, el a concentrat toată răspunderea relaţiilor externe în mâna ministerului de externe. De la venirea la putere a lui Richelieu şi până la revoluţia franceză, metodele diplomatice franceze au devenit un model pentru întreaga Europă. Ludovic al XIV-lea a dat o amprentă specială diplomaţiei franceze, în special după moartea lui Mazarin, când a guvernat în mod absolut. El a numit în consiliul de stat pe secretarul de stat pentru afaceri externe; acesta primea pe ambasadorii străini la Paris şi dădea instrucţiuni ambasadorilor francezi. Franţa avea ambasade permanente la Roma, Veneţia, Constantinopol, Viena, Haga, Londra, Madrid, Lisabona, München, Copenhaga şi Berna; misiuni speciale la Württemberg, pe lângă electorul Palatinatului şi cel de la Maienţa[17]; în oraşele Mantua, Genova, Hamburg, Geneva şi Florenţa trimisese miniştri rezidenţi. Misiunile diplomatice ale Iui Ludovic al XIV-lea erau conduse de ambasadori extraordinari, ambasadori ordinari şi trimişi rezidenţi, după gradul reprezentanţei la care erau numiţi. Limba franceză devine un fel de „lengua franca" - limbă diplomatică. Sistemul francez avea la bază principiul echilibrului de forţe, care era, cel puţin teoretic, defensiv şi urmărea să prevină apariţia unui singur stat care să domine Europa şi să reprime libertăţile celorlalte. Acest principiu a fost distrus de Friedrich cel Mare, care a reînviat teoria combinaţiilor temporare, a transformat politica într-o politică agresivă, de jaf, a inaugurat o politică de împărţiri de teritorii şi de războaie, care timp de cinci decenii a pustiit Europa, până la Congresul de la Viena, din 1815. Tratatul de la Utrecht, din anul 1688, a recunoscut monarhia constituţională din Anglia, ceea ce în plan diplomatic a făcut ca interesele principilor, inclusiv cele de familie, să nu se mai identifice cu interesele popoarelor. Consecinţa n-a fost întru totul benefică, întrucât a apărut o diplomaţie dublă, sistem perfecţionat de abatele Dubois31, fapt ce a dus, practic, la pierderea subită a eficacităţii oricărei diplomaţii. După 1919 se poate vorbi de existenţa unei noi diplomaţii, în parte bazată pe principiile enunţate de preşedintele SUA, Woodrow Wilson, cu prilejul tratatelor de pace de la Paris, în parte bazate de eşecul lor. Preşedintele Wilson prevedea tratate de pace deschise, negociate deschis, o diplomaţie care va acţiona sincer şt în văzul tuturor; America ar fi urmat să fie liderul aplicării acestor principii, întrucât, cum declara preşedintele Wilson, „ea nu cunoştea nici privilegii şi nici etaloane, ci numai drepturi egale pentru toate naţiunile interesate" . în acest sens el a acordat o mare importanţă diplomaţiei multilaterale, metoda diplomaţiei prin conferinţe, care putea să atragă o publicitate adecvată, dar uneori şi eşecuri, ispitind pe politicieni să obţină succese publice spectaculoase, adesea efemere. Istoricii vor analiza ce a însemnat Liga Naţiunilor fără America şi ce ar fi însemnat dacă şi acest stat, ieşit întărit şi
30. Friedrich Wilheim (1640-1688), prinţ german care a ridicat principatul Brandenburg - Prusia Ia rang de mare putere, prin cuceriri de teritorii şi colonii; urmaşii săi au devenit regi ai Prusiei.
31. Dubois Guillaume (1656-1721), cardinal, ministru în timpul regenţei lui Wilheim de Orania, moştenitorul tronului în Flandra, care a domnit în Anglia sub numele de Wilheim al IlI-lea între anii 1689-1702 şi în timpul căruia a învins ideea parlamentarismului, concepţia statului de drept. Practic însă au apărut două puteri inegale, cea a parlamentului şi cea a regelui, fiecare făcând diplonc^^ffâa p^cST^qu mijloace diferite.
[pic]
prestigios din primul război mondial, ar fi contribuit la creşterea rolului Ligii Naţiunilor şi a prestaţiilor acesteia şi care ar fi fost contribuţia ei la formarea unor noi concepte de diplomaţie[18].

5. Diplomaţia românească până la unirea Ţărilor Române

Statele româneşti, care se organizează centralizat în secolele XIII-XIV, au luptat încă de la înfiinţare pentru independenţă împotriva formaţiunilor statale care îşi încercau puterea de cucerire; ele au folosit, încă de la început, o diplomaţie activă, pusă în slujba unei politici externe defensive. Pe parcursul existenţei lor, statele române au avut o diplomaţie care, în esenţă, se poate împărţi în trei etape: a) exercitarea directă a diplomaţiei de către domni, ca şefi ai statelor suverane; b) limitarea diplomaţiei Principatelor ca urmare a suzeranităţii faţă de Imperiul Otoman; c) diplomaţia exercitată de suverani, după câştigarea independenţei de stat. a) Exercitarea diplomaţiei de către domnii Principatelor Române ca suverani deplini a îmbrăcat forma soliei, în principal, sistemul reprezentanţelor permanente nu era cunoscut în acea perioadă. Politica externă şi, deci, şi diplomaţia care se folosea, erau conduse de domni, ca şefi de stat, care trimiteau soliile şi le dădeau instrucţiuni. Nu era exclusă nici „diplomaţia la vârf", când domnii înşişi purtau negocieri şi semnau direct tratate, cum este cazul tratatului de alianţă cu regele Poloniei, din anul 1390, al lui Mircea cel Bătrân. Prima solie menţionată în cronici este cea trimisă de Basarab I la Curtea regelui ungar, Carol Robert, în anul 1330, calificată de Cronicum Pictum Vindobonese ca fiind „vrednică de toată cinstea"; Moldova trimite, sub voievodul Costea, o solie la regele Vladislav al Poloniei, în anul 1389; Alexandru cel Bun trimite o solie la Conciliul de la Constanţa, prima formă de diplomaţie multilaterală; solii lui Ştefan cel Mare ajung în anul 1477 la Veneţia şi la Papă. Petru Rareş începe dialogul cu Habsburgii; un demnitar al domnitorului Şte- făniţă Vodă se întâlneşte în anul 1527 cu un trimis al regelui Henric al VlII-lea; Petru Şchiopu încheie în anul 1588 primul tratat româno-englez cu regina Angliei; Mihai Viteazul a desfăşurat o intensă activitate diplomatică prin soli, prin discuţii şi demersuri personale la Curtea de la Viena. Domnitorii români au folosit, prin urmare, dreptul de legaţie, manifestându-se ca subiecte de drept internaţional. b) Limitele diplomaţiei Principatelor Române s-au datorat faptului că în secolele XV şi XVI ele devin vasale înaltei Porţi, situaţie care a influenţat şi diplomaţia lor până la cucerirea independenţei, în anul 1877. Pe temeiul acestui statut raporturile Ţărilor Române cu înalta Poartă au fost când mai restrictive, când mai largi şi, din punct de vedere al Imperiului Otoman, ele se bazau pe regulile dreptului intern al imperiului. Ţările Române au trimis pe lângă înalta Poartă misiuni cu caracter permanent, denumite „capuchehaie"[19], care aveau misiunea de a reprezenta Principatele, de fapt pe domn, la Constantinopol, şi de a negocia cu ambasadorii altor puteri europene din capitala imperiului turcesc[20]. Prin tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, din anul 1774, obligaţiile de vasalitate ale Principatelor se internaţionalizează, în sensul că dreptul lor de legaţie nu se mai bazează pe dreptul intern al Turciei, ci pe dreptul internaţional. Art. 16 pct. 9 din tratatul de pace menţionat acorda şi anumite privilegii şi drepturi reprezentanţilor Principatelor, care se numeau de aici înainte „însărcinaţi cu afaceri" . Domnii români aveau la cancelarie un înalt funcţionar, postelnicul, care era însărcinat şi cu afacerile externe[21]. Regulamentul organic a dat o bază activităţii diplomatice româneşti, instituind primele reglementări interne de tip constituţional ale Ţărilor Române care se refereau la dreptul de legaţie activ. El instituie secretariate de stat[22], în Muntenia, în anul 1833, şi în Moldova, în anul 1832, prin reorganizarea vechii instituţii a postelniciei. Guvernele revoluţionare din anul 1848 şi locotenenţele domneşti trimit agenţi diplomatici în principalele capitale europene, iar în plan intern, au înfiinţat ministere de externe 7, instituţii care au dispărut o dată cu restauraţia. c) După cucerirea independenţei, România s-a integrat în politica vremii, încredinţând reprezentarea intereselor sale legaţiilor şi consulatelor, instituţii devenite instrumente fundamentale ale diplomaţiei, ale reprezentării intereselor statornice între state pe calea negocierii permanente.

6. Instituţiile interne din România implicate în politica externă

Legea internă a României stabileşte competenţele autorităţilor în probleme internaţionale. oo
Astfel, Constituţia României prevede la art. 80 că
Preşedintele reprezintă statul român, ceea ce trebuie înţeles că reprezentarea este atât faţă de instituţiile interne cât şi în relaţiile internaţionale. Art. 1 al Legii nr. 4 din 11 ianuarie
1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor atribuie
Preşedintelui României competenţa de reprezentare a statului român în relaţiile internaţionale. în calitate de reprezentant al statului, Preşedintele încheie, în numele României, tratate internaţionale, acreditează şi re- 39 cheamă reprezentanţii diplomatici ai României , aprobă înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice (art. 91, al. 2 din Constituţie şi Legea nr. 37 din 24 mai 1991 privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare).
Reprezentanţii diplomatici străini sunt acreditaţi pe lângă preşedinte, situaţie ce trebuie înţeleasă că această competenţă se referă numai la şefii misiunilor diplomatice, căci numai aceştia se acreditează, ceilalţi diplomaţi şi consulii se numesc.
Preşedintele României dă împuterniciri pentru încheierea tratatelor internaţionale primului-ministru, ministrului afacerilor externe, altor membri ai guvernului sau diplomaţilor României (art. 4 din Legea nr. 4/1991). De reţinut că împuternicirea nu trebuie confundată cu eliberarea deplinelor puteri[23].
Art. 8 din Legea privind încheierea şi ratificarea tratatelor nr. 4 din 11 ianuarie 1991 prevede că primul-ministru al guvernului şi ministrul afacerilor externe nu au nevoie de depline puteri pentru a negocia şi semna tratate internaţionale, ceea ce nu înseamnă că ei nu au nevoie de împuternicirea preşedintelui, dacă negociază şi încheie acorduri în numele statului. Este de la sine înţeles că preşedintele, care de drept reprezintă statul în relaţiile internaţionale, nu are nevoie de depline puteri. Parlamentul României ratifică şi denunţă tratatele internaţionale, semnate în numele României. Parlamentul ratifică şi denunţă convenţiile şi înţelegerile internaţionale, semnalate şi ia nivelul guvernului român, dacă acestea se referă la: a) colaborarea politică şi militară a României cu alte state; b) convenţii şi înţelegeri care necesită adoptarea unor legi, revizuirea ori modificarea celor existente; c) angajamentele politice sau financiare; d) înţelegeri şi acorduri internaţionale care privesc regimul politic şi teritorial al statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; e) participarea la organizaţii internaţionale. Guvernul României negociază şi semnează acorduri şi convenţii la nivel guvernamental şi aprobă încheierea de înţelegeri la nivel departamental. Din împuternicirea Preşedintelui, guvernul ia măsuri pentru iniţierea şi negocierea tratatelor internaţionale care se încheie în numele României. Guvernul propune Preşedintelui acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, care au gradul de ambasador sau ministru plenipotenţiar şi sunt numiţi şefi de oficiu. Ministerul Afacerilor Externe acţionează' în numele Preşedintelui României şi al Guvernului pentru iniţierea, negocierea şi semnarea tratatelor, atât pentru cele care se încheie în numele României, cât şi pentru cele care se încheie în numele guvernului. Conform art. 2 alineatul 8 din H.G. nr. 479/1994, privind organizarea şi funcţionarea sa, M.A.E. negociază în numele României sau participă la negocierea de tratate şi alte înţelegeri internaţionale. Ministerul Afacerilor Externe prezintă guvernului, singur sau, după caz, împreună cu celelalte ministere, propuneri cu privire la semnarea, ratificarea, aprobarea tratatelor, acordurilor, convenţiilor şi celorlalte înţelegeri sau aderarea la acestea ori pentru denunţarea lor (Legea nr. 4/1991 art. 7, al. 2). De menţionat că, potrivit art. 6 din Legea privind încheierea şi ratificarea tratatelor nr. 4 din 11 ianuarie 1991, acordurile şi înţelegerile încheiate de M.A.E. în formă simplificată - schimb de note verbale, schimb de note (scrisori)[24], care sunt negociate, pe baza împuternicirilor date de Preşedintele României sau de Guvern, nu mai trebuie să fie supuse ratificării sau aprobării ulterioare. M.A.E. nu are putere deci-zională privind încheierea tratatelor, ci face numai propuneri, cum s-a menţionat, el eliberează documente certificând deplinele puteri, pe care le semnează ministrul afacerilor externe. Un capitol aparte vom rezerva misiunilor diplomatice, care sunt instituţii de stat specializate pentru activitatea diplomatică.
[pic]
CAPITOLUL II

DREPTUL DIPLOMATIC

1. Definiţia dreptului diplomatic

Am definit ca fiind diplomaţie activitatea internaţională, specifică subiectelor dreptului internaţional, desfăşurată prin instituţii anume desemnate, sau special înfiinţate, pentru a înfăptui sarcinile de politică externă ale acestora. Pentru ca astfel de subiecte să poată acţiona în acest domeniu este necesar ca ele să aibă capacitatea juridică de a îndeplini acte juridice sau să desfăşoare activităţi care să producă efecte internaţionale, calitate pe care o dobândesc în anumite condiţii şi cu respectarea unor cerinţe impuse de normele dreptului internaţional. Normele juridice care stabilesc drepturi şi obligaţii între subiectele de drept internaţional, prin care se garantează activităţile instituţiilor abilitate să acţioneze pentru promovarea politicii lor externe, formează dreptul diplomatic[25]. Rezultă că o primă trăsătură este aceea că dreptul diplomatic reglementează raporturi între state, normele sale juridice fiind destinate funcţionalităţii diferitelor organe, create pentru a promova politica externă a statelor. Acest caracter este recunoscut de Philippe Cahier, care consideră că dreptul diplomatic este: „Ansamblul de norme juridice destinate a reglementa raporturile care se formează între diferite organe ale subiectelor de drept internaţional, însărcinate de
0. manieră permanentă sau temporară cu relaţiile externe ale acestor subiecte"[26]. Deşi autorul vorbeşte de raporturi între organele subiectelor de drept internaţional, el nu înţelege, totuşi, că dreptul diplomatic stabileşte raporturi la nivelul acestora, întrucât normele juridice, în existenţa lor obiectivă, sunt create de state, sunt destinate organelor însărcinate de ele cu promovarea relaţiilor lor externe. Prof. dr. Ion M. Anghel defineşte dreptul diplomatic ca fiind: „Totalitatea regulilor de drept internaţional care se referă la organizarea, sarcinile, competenţele şi statutul organelor pentru relaţii externe'[27]. Dr. Grigore Geamănu[28] constată că normele dreptului internaţional „definesc statutul organelor de relaţii externe şi reglementează activitatea diplomatică a subiectelor dreptului internaţional". Rezultă că dreptul diplomatic este o ramura distinctă a dreptului internaţional care reglementează raporturile dintre state, conferind un statut special instituţiilor interne sau externe ale acestora, însărcinate, de o manieră permanentă sau temporară, să îndeplinească misiuni externe; el asigură desfăşurarea activităţilor oficiale ale acestora, le garantează drepturi, imunităţi şi privilegii potrivit unui standard minim şi instituie limitele exercitării funcţiilor lor. Din cele de mai sus rezultă că dreptul diplomatic este o ramură distinctă a dreptului internaţional, care are însă şi trăsăturile lui specifice. Astfel, ca parte a dreptului internaţional, dreptul diplomatic are caracter obligatoriu; aceasta înseamnă că în caz de nerespectare a drepturilor ce sunt conferite de el instituţiilor însărcinate cu promovarea politicii externe a unui stat de către un alt subiect al relaţiilor internaţionale, statul parte a raportului diplomatic al cărui drept sau interes a fost lezat poate solicita tragerea la răspundere internaţională a statului vinovat, folosind calea judiciară internaţională[29]. Pe de altă parte, specific dreptului diplomatic este, şi aceasta datorită şi faptului că nu toate statele care au devenit părţi la Convenţia de la Viena din anul 1961 cu privire la relaţiile diplomatice au acceptat jurisdicţia obligatorie, că răspunderea internaţională se poate realiza şi pe o cale specifică, care este aplicarea reciprocităţii[30], în cazul în care încălcarea normei de drept nu este de jus cogens. Normele dreptului intern suplinesc normele dreptului internaţional, putând conferi, în plus, unele privilegii mai mari decât cele care sunt prevăzute în normele dreptului diplomatic. Legislaţiile interne ale statelor stabilesc obligaţii pentru autorităţile lor de a acorda un anumit tratament misiunilor străine sau personalului acestora; diplomaţii, cum o să vedem, se bucură de imunităţi şi privilegii, potrivit normelor dreptului internaţional, deşi legiuirile penale ale statelor, care se adresează autorităţilor interne ale acestora, prevăd şi ele drepturi pentru diplomaţii străini. Aceste norme de drept intern nu sunt norme de drept diplomatic, întrucât ele nu creează obligaţii internaţionale noi. Statele pot să-şi asume obligaţii unilaterale prin legile interne, acordând drepturi şi privilegii misiunilor diplomatice şi personalului acestora, aflate pe teritoriul lor, în special privilegii vamale, mai mari decât cele prevăzute în normele comune ale dreptului diplomatic, care sunt cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; de regulă, obligaţiile astfel asumate sunt condiţionate de reciprocitate . Acest tip de relaţii, bazate pe oferta juridică a unui stat de a acorda privilegii şi scutiri la un anumit standard, sunt raporturi juridice condiţionate, deci ele se nasc numai dacă statele acceptă aceste oferte; ele oferă o reciprocitate la care se poate reveni; or, cum am afirmat, dreptul internaţional stabileşte norme definitive, cu caracter juridic, obligatorii, ca bază a relaţiilor internaţionale; ele nu creează obligaţii sub condiţia reciprocităţii[31]. Dreptul diplomatic are ca obiect „diferite aspecte ale activităţii diplomatice"[32]. într-adevăr, statele care întreţin relaţii diplomatice intră într-un raport juridic, al cărui conţinut îl constituie drepturile şi obligaţiile cu privire la un obiect determinat. Dreptul diplomatic facilitează şi garantează exerciţiul liber şi neîngrădit al acelor acţiuni specifice care promovează interesele externe ale statului, asigurând dreptul instituţiilor abilitate să folosească metode consacrate, cum ar fi demersurile diplomatice, participarea la conferinţe şi congrese, înfiinţarea de reprezentanţe permanente etc., care sunt iniţiative interne, unilaterale, ce produc efecte internaţionale. Diplomaţia se desfăşoară şi pe baza anumitor norme, care nu sunt obligatorii, dar care sunt atât de necesare pentru promovarea principiului egalităţii statelor'0; la rândul lor metodele folosite în diplomaţie au reguli mai mult sau mai puţin consacrate: tratativele au o procedură a lor, demersurile diplomatice scrise utilizează o anumită formă etc. Pe de altă parte, în diplomaţie sunt anumite reguli care ţin de politeţea obligatorie, ca expresie a atitudinilor şi gesturilor de respect şi consideraţie; prin politeţe se garantează şi un contact favorabil. Anumite relaţii între state suverane, atunci când acestea sunt reprezentate chiar de şefii de state, de guvern sau de miniştrii de externe ori ambasadori, sunt guvernate de reguli interne, care formează protocolul de stat şi ceremonialul de stat. Diplomaţia, prin urmare, se desfăşoară conform unor uzanţe diplomatice, cu observarea unor reguli protocolare şi potrivit normelor de drept diplomatic1^. Uzanţele diplomatice sunt supuse curtoaziei internaţionale, comităs gentium, dreptul diplomatic are caracter juridic, iar regulile de protocol sunt stabilite de normele interne ale statelor, fără discrimi- 12 nare şi fără reciprocitate .

2. Izvoarele dreptului diplomatic Se folosesc noţiunile de izvor formal, izvor material şi de izvor principal sau direct, noţiuni care sunt cercetate de filosofía dreptului. Izvoarele principale ale dreptului diplomatic care desemnează izvoarele directe, nemjilocite, sunt: 1) cutuma internaţională; 2) tratatul; 3) jurisprudenţa şi 1 3 doctrina ; 4) principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

1, Cutuma trebuie înţeleasă sub dublu aspect: ca „practică generală recunoscută ca normă juridică", cum spune art. 38 din statutul C.P.J., adică, aşa cum preciza Curtea Permanentă de Justiţie, ca „o normă deja stabilită"; în al doilea aspect, cutuma este înţeleasă ca practică creatoare de norme obligatorii, ca un proces de creare, modificare sau încetare de reguli juridice[33], al cărui sens este opinio juris sive necessitatis. In domeniul pe care îl cercetăm, al izvoarelor dreptului diplomatic, numai primul aspect are implicaţie. Cutuma a fost un izvor principal într-o ordine juridică primitivă, în care nu existau statele ca autorităţi centrale, capabile să emită legi; mult timp regulile dreptului diplomatic au fost conduse numai după norme cutumiare, care, cel puţin în privinţa imunităţilor şi privilegiilor, îşi au originea în societăţile vechi şi s-au născut odată cu stabilirea relaţiilor între ginţi. In prezent, dreptul diplomatic este codificat, în principal, prin Convenţia de Ia Viena din anul 1961, care este un tratat multilateral, fiind izvorul principal ai acestuia. Totuşi, cutuma continuă a reglementa relaţiile diplomatice dintre state13 în următoarele domenii: 1 fi
a) în materiile care n-au fost reglementate prin convenţii ;
b) în relaţiile dintre statele care nu sunt părţi la convenţii;
c) în relaţiile dintre statele care au denunţat Convenţia de la Viena din anul 1961, întrucât, prin aderarea la Convenţia diplomatică, cutuma a încetat a se mai aplica; denunţând convenţia diplomatică, cutuma redevine izvor principal, a cărei aplicare a fost suspendată prin aderarea la Convenţia menţionată[34]. Spre deosebire de cutumă, care a format deja norme juridice, practica internaţională curentă joacă un rol important în diplomaţie, ea trebuind să fie mereu observată în întreaga activitate diplomatică. Practica internaţională poate fi o motivaţie pentru un demers al statului acreditat pe lângă statul acreditar, fiind deopotrivă folositoare pentru a da un răspuns negativ la o cerere care nu se încadrează în practica statelor. De asemenea, obiceiul local sau practica internă a statului acreditar, chiar dacă nu este o practică internaţională unanim recunoscută, trebuie să fie observată şi respectată; este cazul practicilor religioase în statele musulmane potrivit cărora femeile creştine nu pot intra în moschee.

2. Tratatul constituie un izvor important al dreptului diplomatic; folosim aceasta noţiune pentru a desemna toate acordurile de voinţă ale subiectelor de drept internaţional care creează, modifică sau sting obligaţii şi drepturi internaţionale. a) Tratatele bilaterale sunt izvoare de drept diplomatic în următoarele situaţii:
1. „Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi înfiinţarea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimţământul mutual", spune art. 2 din Convenţia de la Viena din anul 1961. Acest consimţământ se consemnează în tratatele bilaterale, cum o să vedem, indiferent care este forma acestora.
2. Potrivit art. 15 din Convenţia de la Viena din 1961, „statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină şefii misiunilor diplomatice" ; statele pot conveni, bilateral, asupra „efectivului unei misiuni diplomatice" (art. 11 din Convenţia menţionată).
3. Din prevederile art. 47 al Convenţiei din anul 1961 rezulta că, tot bilateral, „statele îşi asigură, în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei Convenţii". Acest lucru nu trebuie să fie considerat ca o discriminare. b) Tratatele multilaterale stabilesc domenii foarte largi de colaborare între state; cele mai multe dintre ele, însă, au ca obiect codificarea cutumelor existente; pentru a înlătura orice inconvenient în aplicarea lor, nu este exclus să se combine codificarea cutumelor cu crearea de norme juridice noi.

Principalele tratate multilaterale sunt:

Cu toate că statele au recunoscut anumite norme cutu- miare ca obligatorii, în secolele XVII şi XVIII au existat numeroase dispute cu privire la protocol, la precădere, unele dintre acestea rezolvate cu forţa. De aceea, prima convenţie care a reglementat aspecte ale activităţii diplomatice a fost cea cu privire la rangul agenţilor diplomatici: Regulamentul de la Viena din 1815 cu privire la agenţii diplomatici, completat cu un protocol de la Aix-la-Chapelle din 1818. Regulamentul de la Viena din 1815 împarte şefii misiunilor diplomatice în trei clase: ambasadori, legaţi şi nunţii; trimişi în calitate de miniştri sau de alţi aleşi pe lângă suverani; însărcinaţi cu afaceri, acreditaţi pe lângă miniştrii afacerilor externe. Articolul 4 al Regulamentului stabileşte preeminenţa diplomatică în raport de rang, stabilind că la rang egal are precădere diplomatul mai întâi sosit la post. Protocolul de la Aix-la-Chapelle stabileşte încă o clasă intermediară, ministrul rezident, care, în ierarhie, este înaintea însărcinatului cu afaceri. cuprinde 27 articole . Convenţia se referă la funcţionarii diplomatici ordinari, care reprezintă guvernele lor în mod permanent şi la funcţionarii extraordinari, care sunt însărcinaţi cu o misiune specială sau care reprezintă guvernele lor la conferinţe, congrese şi organizaţii internaţionale[35]. Convenţia reglementează câteva aspecte privitoare la personal, la funcţiile diplomatice şi cele cu privire la imunităţile şi prerogativele funcţionarilor diplomatici. Art. 17 din Convenţie nu recunoaşte dreptul de refugiu la misiunea diplomatică persoanelor acuzate sau condamnate pentru delicte comune.

3. Comisia de Drept Internaţional a O.N.U., în prima sesiune din anul 1949, a inclus pe agendă 14 subiecte prioritare, între care era prevăzută şi reglementarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. Comisia a început să lucreze la Convenţie în anul 1954 şi după 4 ani, în anul 1958, a supus Adunării Generale a O.N.U. un proiect final de articole. După vii discuţii, Adunarea Generală, prin Rezoluţia nr. 1450, a hotărât ca proiectul să fie discutat într-o conferinţă separată, convocată în acest scop, la Viena, între 21. 03 - 14. 04. 1961, la care au participat 81 de state. Conferinţa a adoptat Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice. Convenţia care s-a adoptat are 53 de articole şi două protocoale adiţionale[36]; a fost semnată la 18. 04. 1961, fiind deschisă semnării şi altor state până la 31 martie 1962; a intrat în vigoare în aprilie 1964. în prezent sunt părţi la Convenţie 150 de state; 40 au devenit părţi la Protocolul dobândirii cetăţeniei şi 58 la Protocolul pentru reglementarea diferendelor.
4. Convenţia asupra relaţiilor consulare a urmat o procedură asemănătoare. Lucrările Comisiei de Drept Internaţional au început în anul 1955, raportor fiind Zourek, care a întocmit un proiect ce a fost prezentat Adunării Generale a O.N.U. în anul 1961; prin Rezoluţia 1685, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat textul şi a decis convocarea unei Conferinţe. Aceasta s-a ţinut la Viena, la care au participat 95 de state, între 4 martie - 22 aprilie. Ea a adoptat Convenţia la 18 aprilie 1963, împreună cu 2 protocoale, identice cu cele ataşate Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice. în prezent 117 state sunt membre ale Convenţiei şi 40 sunt membre ale Protocolului privind reglementarea diferendelor.

5. Când a examinat Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, Comisia de drept internaţional a realizat că nu s-au reglementat şi misiunile speciale, aşa-numita „diplomaţie ad-hoc". De aceea, Comisia a adoptat un proiect de trei articole, care a fost supus Conferinţei de la Viena din anul 1961. Aceasta însă, urmând propunerea unui subcomitet, a cerut Adunării Generale a O.N.U. să sesizeze din nou Comisia de Drept Internaţional, pentru a întocmi un nou proiect. Comisia a însărcinat pe Bartos să-1 pregătească; acesta a întocmit o propunere constând din 50 de articole, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 2530 din 10. XII. 1969 sub forma „Convenţiei asupra misiunilor speciale". Convenţia a fost deschisă statelor, pentru semnare. Convenţia, la sfârşitul anului 1986, funcţiona între 29 de state.

6. Convenţia de la Viena asupra reprezentării Statelor în relaţiile lor cu Organizaţiile Internaţionale cu caracter universal. Comisia de Drept Internaţional a încredinţat lui A. Elfi rian, ca raportor principal, sarcina de a întocmi un proiect în acest domeniu. După discutarea primului raport al acestuia, Comisia a hotărât ca proiectul să se refere la aplicarea normelor dreptului diplomatic la relaţiile dintre state şi la raporturile lor cu organizaţii internaţionale, la statutul misiunilor permanente ale statelor la organizaţiile internaţionale şi al delegaţiilor, la statutul misiunilor de observare şi supraveghere. Tematica fiind complicată, abia în 1972 s-a prezentat un raport către Adunarea Generală a O.N.U., care a hotărât convocarea unei Conferinţe. Conferinţa s-a ţinut la Viena între 4 februarie şi 14 martie 1975 într-o atmosferă încordată şi cu o participare restrânsă din partea statelor[37]. Principala' problemă a fost dacă misiunilor permanente şi delegaţiilor să li se acorde statut egal cu cel al ambasadelor, respectiv al diplomaţilor. Statele gazdă de organizaţii internaţionale au votat împotriva Convenţiei ori s-au abţinut, astfel că, deşi Convenţia a fost votată de 57 de state (unul, Belgia, a fost împotrivă şi 15 s-au abţinut), Convenţia nu a putut intra în vigoare[38].

7. în anul 1971, Olanda a sesizat preşedintele Consiliului de Securitate cu privire la necesitatea luării unor măsuri de a împiedica acţiuni teroriste împotriva diplomaţilor. Consiliul de Securitate a remis Comisiei de Drept Internaţional problema, care a inclus-o pe agenda sa în anul 1972. Un grup de lucru a întocmit, în acelaşi an, un proiect de 12 articole, care a fost prezentat Adunării Generale a O.N.U. care, prin
Rezoluţia nr. 3166 din 14 decembrie 1973, a adoptat „Convenţia privind Prevenirea şi Reprimarea Ofenselor şi Protecţia Internaţională a Persoanelor, inclusiv a Diplomaţilor" . Convenţia a intrat în vigoare în anul 1977, fiind părţi la ea 70 de state. Alte tratate multilaterale definesc constituţia unor organizaţii internaţionale, stabilesc competenţa acestora, structura lor, raporturile dintre diferite organe ale organizaţiilor. Cel mai important tratat de acest fel este Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Prin tratate multilaterale se stabilesc imunităţi şi privilegii pentru organizaţiile internaţionale. Astfel, la 13 februarie 1946 s-a adoptat Convenţia Generală asupra Imunităţii şi Privilegiilor Naţiunilor Unite, care conferă O.N.U. calitatea de persoană juridică şi îi recunoaşte imunitatea de jurisdicţie pentru bunurile şi activele sale, inviolabilitatea sediului şi a arhivelor etc. Este recunoscută imunitatea de jurisdicţie penală şi civilă membrilor organizaţiei, funcţionarilor şi experţilor O.N.U.[39]. La 21 noiembrie 1947 s-a adoptat, de asemenea, Convenţia cu privire la Privilegiile şi Imunităţile Instituţiilor Specializate, la care România a aderat la 14 iulie 1970; convenţia prevede, în esenţă, aceleaşi drepturi şi privilegii ca şi ale O.N.U.[40]. Organizaţiile internaţionale nu au un teritoriu propriu; ele îşi au sediul în statul unde îşi desfăşoară activitatea şi de aceea ele au încheiat tratate bilaterale cu statele în care se află, prin care se reglementează statutul organizaţiilor în statul respectiv, precum şi imunităţile şi privilegiile pe care le acordă statul de reşedinţă, atât organizaţiei, cât şi funcţionarilor săi. Menţionăm acordul Italiei cu FAO, din 31 octombrie 1960, acordul O.N.U. cu SUA, din 26 iunie 1947 etc. Dar multe organizaţii internaţionale nu beneficiază de un regim special al imunităţilor şi privilegiilor[41].

3. Jurisprudenţa şi doctrina

Jurisprudenţa constituie un izvor de drept în măsura în care clarifică punctele neclare ale dreptului sau dacă prin hotărâri judiciare se complinesc unele lacune ale dreptului, 27 spune Philippe Cahier . Doctrina contribuie la formarea jurisprudenţei tribunalelor arbitrale, comisiilor de conciliere, Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. Jurisprudenţa este recunoscută ca izvor de drept internaţional prin art. 38 din statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care prevede că orice conflict judecat de Curte va fi rezolvat în conformitate cu dreptul internaţional, Curtea putând aplica, între altele, şi „sub rezerva dispoziţiilor art. 59[42], hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul public ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea normelor juridice". Doctrina şi jurisprudenţa nu sunt izvoare de drept diplomatic propriu-zis, ele au, deci, rolul de a identifica normele juridice existente, conţinute în tratate sau cutume. Philippe Cahier citează pe autorii care au scris în secolul trecut, contribuind la lămurirea normelor diplomatice, pe: P. Pradier- Fodere, R. Genet, Satow, C. des Martens, C. Calvo; el nu a definit ştiinţa juridică ca izvor al dreptului diplomatic, fiind considerată doar ca un auxiliar al acestuia. 4. i Jncipiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie cadrul în care se examinează şi se creează orice normă de drept diplomatic, fiind, prin urmare, izvor de drept menţionat ca atare la art. 38 al. 1 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie; nici o normă juridică sau o acţiune diplomatică nu poate fi concepută ca încălcând principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Am examinat, anterior, rolul dreptului intern în reglementarea relaţiilor diplomatice. Din punct de vedere al izvoarelor dreptului diplomatic rolul dreptului intern este diferit tratat de mai mulţi autori. Acest rol important este acordat de unii autori legilor interne care intervin în reglementarea relaţiilor diplomatice pe două căi:
a) prin reguli juridice care adaptează ordinea juridică internă la ordinea juridică internaţională;
b) prin reguli juridice care reglementează situaţii pe care dreptul diplomatic nu le prevede, dar faţă de care statele trebuie să aibă un anumit comportament. Cum am arătat, legile interne din categoria menţionată mai sus nu pot fi norme de drept diplomatic, căci ele oferă numai posibilitatea de aplicare a reciprocităţii, pe de o parte; pe de altă parte, ele nu derivă din norma de drept internaţional, căci aceasta nu mai lasă competenţa exclusivă a statelor în anumite domenii, nu le impune şi un mod de rezolvare, nu dă o soluţie imperativă. Apreciem că principiul transformanţei nu se justifică, cum am analizat în lucrarea Dreptul Consular[43]. Vom examina, prin urmare, dreptul diplomatic aşa cum rezultă din aceste izvoare, căci el nu îşi are sursa în legislaţia internă a statelor, ci în cutume, tratate, reguli izvorâte din uzanţe şi din normele de protocol. CAPITOLUL III

RELAŢIILE DIPLOMATICE

1. Stabilirea relaţiilor diplomatice

Am văzut că Franţa, în timpul lui Ludovic al XlV-lea, a folosit, prima, reprezentanţe permanente ca formă de a purta şi întreţine dialogul politic continuu. Cu timpul, reprezentanţele externe ale statelor nu numai că au devenit practici generale, dar ele s-au diversificat ca forme şi structuri, adap- tându-se sarcinii promovării diferitelor interese de stat în multe domenii bilaterale sau multilaterale. Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internaţionale. în cadrul comunităţii internaţionale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate între entităţile comunităţii: statele pot încheia alianţe politice, organizaţii economice sau militare, pot stabili relaţii consulare, pot încheia tratate, fiecare constituind un mod de existenţă a relaţiilor internaţionale. Alte subiecte ale dreptului internaţional, cum sunt organizaţiile internaţionale, întreţin şi ele relaţii fie între ele, fie cu diferite state pentru scopuri diverse. Spre deosebire de aceste relaţii internaţionale, care se stabilesc între subiectele dreptului internaţional, relaţiile diplomatice au o caracteristică aparte, determinată de forma de exercitare a acestora şi de scopul lor. Relaţiile diplomatice se stabilesc în scopul asigurării condiţiilor de întreţinere a dialogului politic între subiectele dreptului internaţional prin misiuni diplomatice permanente. Strânsa legătură între misiunile diplomatice şi relaţiile diplomatice a făcut pe unii autori să considere că acestea nu sunt două instituţii distincte. Temeiul părerii că stabilirea relaţiilor diplomatice înseamnă trimiterea de misiuni diplomatice permanente îl dă Convenţia de la Viena din anul 1961, care prevede, în art. 2, că stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac cu consimţământul mutual al statelor. Părerea dominantă este că stabilirea relaţiilor diplomatice este o procedură distinctă faţă de trimiterea de misiuni diplomatice, fiecare instituţie fiind supusă unor reguli specifice, deşi la baza lor stă consimţământul reciproc al statelor. Regulile privitoare la stabilirea relaţiilor diplomatice, cum am văzut, nu sunt detaliate în Convenţia de la Viena din anul 1961. Totuşi, practica statelor, normele juridice care guvernează relaţiile dintre state, sunt bine conturate pentru diferenţierea procedurii stabilirii relaţiilor diplomatice de cea a trimiterii unei misiuni diplomatice. Diferenţierea dintre instituţia juridică a stabilirii relaţiilor diplomatice şi cea a trimiterii unei misiuni diplomatice este dată, în primul rând, de faptul că stabilirea relaţiilor diplomatice trebuie să preceadă trimiterea de misiuni diplomatice permanente. Stabilirea relaţiilor diplomatice are ca scop trimiterea de misiuni permanente şi nu stabilirea unor legături, chiar periodice, între subiectele dreptului internaţional. Astfel, statele pot intra în legături temporare. Conform art. 74 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din anul 1979, „ruperea relaţiilor diplomatice sau a relaţiilor consulare ori lipsa unor astfel de relaţii între două sau mai multe state nu împiedică încheierea tratatelor între ele", ceea ce face posibil ca prin tratate să se stabilească relaţii juridice permanente, în varii domenii, altele decât cele care privesc relaţiile diplomatice. Pe de altă parte, conform art. 7 al Convenţiei asupra misiunilor speciale, existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare nu este necesară pentru trimiterea sau primirea de misiuni speciale-, tot astfel ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare, aşa cum stabileşte art. 20 paragraful 2, al sus - menţionatei convenţii, nu antrenează, prin ea însăşi, încetarea unei misiuni speciale existente în momentul ruperii acestora, situaţie care nu este specifică relaţiilor diplomatice permanente, ce sunt supuse unor altor reguli, cum vom enumera. Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice, sunt necesare trei condiţii:
a) consimţământul mutual al statelor;
b) subiectele între care se stabilesc relaţiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică internaţională;
c) statele trebuie să se fi recunoscut reciproc.

a) Prima condiţie pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este existenţa consimţământului reciproc (mutual). Consimţământul poate fi exprimat printr-un tratat1, în mod expres, prin care părţile convin numai cu privire la stabilirea relaţiilor diplomatice; printr-un tratat, părţile pot hotărî nivelul reprezentării diplomatice, ceea ce înseamnă ca presupus acordul pentru stabilirea relaţiilor diplomatice; statele pot, de asemenea, să încheie un tratat de recunoaştere, în care se prevede expres şi dorinţa lor de a stabili relaţii diplomatice . în toate cazurile consimţământul trebuie să fie neechivoc. a Stabilirea relaţiilor diplomatice nu este obligatorie căci dacă, pentru aceasta, este necesar consimţământul mutual, exprimat pe baza principiului suveranităţii statelor, el trebuie să fie exprimat liber, conform unui interes de natură politică. Dreptul diplomatic nu condiţionează în nici un fel cazurile şi condiţiile în care consimţămâ ntul trebuie exprimat sau refuzat. Art. 2 din Convenţia de la Viena din anul 1961 prevede numai cerinţa exprimării consimţământului mutual pentru stabilirea relaţiilor diplomatice, nu şi alte condiţii care l-ar determina. încercări de a stabili unele reguli de exprimare a consimţământului s-au făcut în cadrul Conferinţei de codificare a Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice din anul 1961, sens în care fosta R. S. Cehoslovacă a propus un amendament care să prevadă obligaţia stabilirii de relaţii diplomatice, bazată pe dreptul de legaţie al statelor Dreptul de legaţie al unui stat nu trebuie să fie conceput ca o obligaţie corelativă din partea unui alt subiect de drept internaţional. Statele pot exprima dorinţa de stabilire a relaţiilor diplomatice în mod suveran, fără să existe o obligaţie juridică pentru un răspuns afirmativ; decizia în acest sens este una politică şi poate avea raţiuni foarte diferite[44]; de exemplu, poate fi întemeiat un refuz de stabilirea relaţiilor diplomatice pe faptul că recunoaşterea statului solicitat a venit prea târziu din partea statului solicitant; sau dorinţa de a nu întreţine relaţii cu un anumit stat se poate baza pe lipsa de interes economic sau pe preexistenţa unor litigii nesoluţionate etc. Oricum, o motivare a refuzului nu este necesară. Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia 2625 (XXV), adoptată în anul 1970, a recomandat statelor de a coopera între ele în diferite sfere ale relaţiilor internaţionale, indiferent de deosebirea dintre sistemele lor politice, economice şi sociale; rezoluţia nu trebuie înţeleasă în sensul că statele au obligaţia de a stabili relaţii diplomatice. Idei cu privire la libertatea de exprimare a consimţământului statelor la stabilirea relaţiilor diplomatice după recunoaşterea lor a exprimat Fauchile[45], care susţine că obligaţia statelor de a trimite şi primi reprezentanţi diplomatici „cest une affaire de bons rapports, et non de droit strict"; Genet[46] subliniază ideea că nici o sancţiune nu poate fi aplicată în mod legitim unui stat care refuză să primească un trimis diplomatic . b) Subiectele între care se stabilesc relaţii diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică internaţională. în cadrul unei comunităţi internaţionale există destinatari ai normelor juridice internaţionale, care au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii internaţionale, care nu sunt identice pentru toţi participanţii la comunitate. Pe temeiul capacităţii juridice diferite, doctrina a făcut diferenţă între subiecte[47] de drept internaţional şi persoane de drept internaţional[48]. Subiectele de drept internaţional sunt entităţi juridice care beneficiază de un număr restrâns de drepturi şi obligaţii, pe când persoanele internaţionale sunt entităţi care au o competenţă generală[49]. Nu ne propunem să examinăm cele două concepte, căci, din punctul de vedere al dreptului diplomatic, este important numai dreptul de legaţie care îl pot avea subiecţii cât şi persoanele internaţionale în condiţiile pe care le vom examina. Statul este subiectul de drept internaţional care posedă capacitatea de a-şi asuma totalitatea obligaţiilor şi de a beneficia de toate drepturile. Convenţia de la Montevideo din anul 1933 prevede că un stat poate fi persoană internaţională numai dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
a) o populaţie permanentă;
b) un teritoriu determinat;
c) un guvern;
d) o capacitate de a intra în relaţii cu alte state[50]. Dar nu numai statul este persoană internaţională. Pot avea drept de legaţie activ şi pasiv şi naţiunile care luptă pentru independenţă, dacă şi-au creat organe proprii, exercită funcţii de putere publică şi controlează un teritoriu determinat; intră în această categorie insurgenţii, care, recunoscuţi internaţional, pot deveni subiecte ale relaţiilor internaţionale. Aşa este cazul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, entitate care exercită funcţii politice în numele palestinienilor şi care întreţine relaţii diplomatice cu mai multe state. Unele subiecte de drept internaţional prezintă caracteristici speciale cu privire la misiunile diplomatice pe care le trimit. în această categorie intră Statul Papal, Ordinul de la
Malta şi Comitetul Internaţional de Cruce Roşie. 12 Statul Papal funcţionează în prezent în baza acordului din 1929 de la Lateran şi a concordatului încheiat în anul 1984 cu Italia. Statul Papal (Vaticanul) beneficiază de un teritoriu de 0,43 km2 pe care îşi exercită suveranitatea, şeful acestuia, Papa, fiind, în acelaşi timp şi suveranul spiritual al bisericii catolice. Statul Papal trimite nunţiul papal, pronunţiul papal, legaţi şi delegaţi apostolici, care reprezintă, în acelaşi timp, statul şi au şi caracterul de misiuni spirituale ale Papei, ca şef al bisericii catolice[51]. El trimite şi misiuni permanente de observare la multe organizaţii internaţionale, trimite delegaţii la conferinţele internaţionale, exercitând misiuni diplomatice în interesul păcii. Ordinul de la Malta[52] a fost înfiinţat în 1099 în timpul cruciadelor, la Ierusalim; între anii 1309-1522 Ordinul şi-a exercitat suveranitatea în insula Rhodos iar în anul 1523 s-a stabilit în Malta şi a funcţionat până în anul 1798, când insula a fost ocupată de Napoleon. După această dată, Ordinul s-a perindat prin mai multe oraşe italiene; în anul 1836 Sfântul Scaun i-a autorizat un statut extrateritorial. în Evul Mediu a avut titlu de Principat în cadrul Sfântului Imperiu Roman de Origine Germană, statut care îi conferă temei istoric de a întreţine relaţii diplomatice, care, în prezent, sunt cu 41 de state. Şeful Ordinului este Marele Maestru, Ordinul desfăşurând activităţi de caritate. Un alt subiect de drept internaţional specific este Comitetul Internaţional al Crucii Roşu[53], care nu este nici organizaţie internaţională, nici stat. înfiinţat în anul 1863 de H. Dunant ca un comitet internaţional pentru sprijinirea răniţilor, Comitetul se compunea, la acea dată, din 15-25 personalităţi elveţiene şi era persoană juridică supusă legii interne elveţiene[54]. Prin Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 el a primit statut internaţional şi dreptul de a trimite delegaţi; în prezent .are peste 350 de delegaţi în 45 de state; începând cu anul 1960, a încheiat peste 20 de acorduri cu diferite state pentru asigurarea unui statut aparte pentru delegaţii săi. Potrivit statutului ce le este acordat prin aceste convenţii, delegaţii aceştia, care trebuie să fie cetăţeni elveţieni, au dreptul la paşaport diplomatic, se bucură de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate în statul de reşedinţă, au libertate de mişcare etc. Unele state au făcut în aceste Convenţii referire la statutul stabilit diplomaţilor prin Convenţia de la Viena din anul 1961. Şi, în sfârşit, analizând subiectele de drept internaţional trebuie menţionat că, în domeniul care ne interesează, pot trimite o misiune diplomatică numai entităţile care au o personalitate juridică internaţională şi care au capacitatea de a primi drepturi şi a-şi asuma obligaţii, dar care nu au cedat dreptul de legaţie activ[55]. c) Pentru stabilirea de relaţii diplomatice este necesară şi condiţia ca statele să se recunoască reciproc, înţelegând prin recunoaştere actul juridic intern de care se leagă anumite efecte juridice internaţionale. Care sunt consecinţele recunoaşterii? Există teorii care susţin caracterul constitutiv al recunoaşterii, în sensul că el ar avea efectul de a atribui statelor personalitatea internaţională; o altă părere, denumită teoria declarativă, consideră că obiectul recunoaşterii este constatarea existenţei unui stat. Din punctul nostru de vedere ne interesează numai faptul că recunoaşterea este o condiţie prealabilă a stabilirii relaţiilor între state, în sensul că acesta devine subiect al relaţiilor internaţionale fără a face distincţie cu privire la modul prin care a dobândit personalitatea sa juridică internaţională. Recunoaşterea unui stat poate fi dictată de considerente politice şi, fiind un act unilateral, ea nu poate duce ipso ţacto la stabilirea relaţiilor diplomatice care este un act juridic bilateral, fiind posibil ca statul recunoscut să nu dorească să stabilească relaţii diplomatice cu autorul recunoaşterii. Pe de altă parte, există posibilitatea ca un stat să fie recunoscut, dar datorită poziţiei faţă de guvernul acestuia, să nu se dorească relaţii cu el. In acest din urmă caz, cum o să vedem, nu încetează relaţiile diplomatice, existând, prin urmare, o separare între actul juridic al recunoaşterii şi stabilirea sau încetarea relaţiilor diplomatice.

2. încetarea relaţiilor diplomatice încetarea relaţiilor diplomatice poate fi temporară, caz în care relaţiile diplomatice sunt suspendate, sau definitivă, când avem situaţia denumită rupere a relaţiilor diplomatice[56].

a) Suspendarea relaţiilor diplomatice Suspendarea relaţiilor diplomatice este o procedură specială, deşi unii autori consideră că ruperea relaţiilor diplomatice este întotdeauna provizorie. Căci, susţin ei, starea normală a comunităţii internaţionale este legătura permanentă între subiectele de drept internaţional. Dar, cum am văzut, stabilirea de relaţii diplomatice are o motivaţie politică, care se manifestă prin dorinţa reciprocă a părţilor de a întreţine un dialog permanent, având în vedere anumite interese politice, economice, dar şi un fundament comun al politicii lor interne, bazat pe principiile democratice ale statului de drept etc., fiind, prin urmare, raporturi intuiiu personae. Acest interes poate să dispară, unilateral, în cazul că într-un stat apar schimbări fundamentale atipice, cum ar fi trecerea de la un regim republican la unul monarhic sau invers, ori schimbarea de guvern pe cale revoluţionară; în asemenea cazuri, practica unor state este în sensul că noile forme de guvernare au nevoie de o recunoaştere[57]. Relaţiile diplomatice se stabilesc între state, dar se realizează prin intermediul guvernelor, astfel că schimbarea de guvernare pe căi atipice nu rămâne fără rezultate, căci dialogul presupune un obiectiv comun, ceea ce poate fi făcut numai pe o bază comună de interese. De aceea, practica unor state este de a considera ca necesară recunoaşterea formală a unui guvern constituit altfel decât pe baza transferului legal al puterii, caz în care este necesar un nou acord pentru reluarea relaţiilor diplomatice şi înfiinţarea de misiuni diplomatice permanente. în aceste cazuri ambasadorii deja numiţi anterior trebuie să prezinte scrisori de acreditare şi să primească agrementul de la noul guvern. Se consideră că perioada dintre apariţia noilor forme de regimuri politice sau de guvernare şi până la recunoaşterea lor este o suspendare a relaţiilor diplomatice. Suspendarea există numai în cazul în care recunoaşterea guvernelor este formală. Majoritatea statelor, însă, inclusiv România, nu procedează la recunoaşterea guvernelor, indiferent de modul în care acestea vin la putere, fiind o chestiune care priveşte statul respectiv. Franţa are, de asemenea, practica de a recunoaşte automat modificările neconstituţionale de guvernământ. Mexicul urmează aceeaşi procedură potrivit „doctrinei Estrada" [58]. Un alt caz de suspendare a relaţiilor poate apare ca urmare a desfiinţării unui stat, parte la un raport diplomatic şi când unul dintre subiecte nu recunoaşte că desfiinţarea are un temei legitim. Majoritatea statelor vestice au reluat legăturile diplomatice cu statele baltice, care au fost desfiinţate prin „ocuparea" lor de către fosta U.R.S.S. în anul 1940, fără a proceda la o recunoaştere formală, considerându-se că relaţiile lor au fost numai suspendate. De menţionat că retragerea ambasadorului, chiar şi pentru consultări, nu este nici o suspendare a relaţiilor diplomatice şi nici o întrerupere a lor, ci doar o reducere, chiar temporară, a nivelului reprezentării, întrucât ambasadele vor fi conduse, în continuare, de un însărcinat cu afaceri a.i. Rezultă, prin urmare, că suspendarea relaţiilor diplomatice este o practică izolată a statelor.

b) Ruperea relaţiilor diplomatice Procedura ruperii relaţiilor diplomatice este stabilită de doctrină; instituţia este doar menţionată în art. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care prevede numai consecinţele care urmează „în cazul ruperii relaţiilor definitiv sau temporar" . Convenţia de la Viena din anul 1969 cu privire la dreptul tratatelor stabileşte, în art. 63, de asemenea, consecinţele acestui act. Dreptul internaţional nu stabileşte nici condiţiile, nici temeiul pentru care un stat poate rupe relaţiile diplomatice[59]. Singura normă juridică este art. 41 al Cartei ONU, pe baza căruia se recomanda o rupere colectivă a relaţiilor diplomatice cu un stat, pentru raţiuni de securitate, care este însă o sancţiune[60]. Ruperea relaţiilor diplomatice poate avea, însă, temeiuri variate; dreptul internaţional recunoaşte fiecărui stat posibilitatea de a decide, suveran, acest lucru. Nigeria a rupt relaţiile diplomatice cu Franţa în anul 1960 pentru că aceasta a experimentat bomba cu neutroni în Sahara; ţările arabe au rupt relaţiile diplomatice cu statele care au recunoscut Israelul . Ruperea relaţiilor diplomatice este, de regulă, un act unilateral cu efecte bilaterale, în sensul că dacă un subiect al relaţiilor diplomatice decide ruperea acestora, ambele state trebuie să-şi retragă misiunile; nu este exclusă posibilitatea ca părţile să convină bilateral ruperea relaţiilor, cum a fost cazul declaraţiei Kuweitului şi Arabiei Saudite; dacă declaraţiile sunt succesive, ultima, desigur, este superfluă, căci relaţiile încetează de la datcf primei declaraţii. Războiul este în afara legii, dacă este de agresiune. Philippe Cahier consideră că războiul întrerupe ipso facto relaţiile diplomatice, căci relaţiile statelor trebuie să fie întotdeauna paşnice, dacă întreţin raporturi diplomatice. Practica statelor este însă mai flexibilă, astfel: 1) Războiul fără declaraţie de război nu duce automat la încetarea relaţiilor diplomatice; conflictul chino-japonez din 1931-1932 nu s-a desfăşurat pe baza unei declaraţii de război, astfel încât beligeranţii au menţinut relaţiile diplomatice. Acelaşi lucru s-a întâmplat în anul 1965, în conflictul Indiei cu Pakistanul, în problema Caşmirului. Declaraţia de război, dimpotrivă, este un mod implicit de exprimare a voinţei unilaterale a unui stat de a rupe relaţiile diplomatice. Voinţa de rupere a relaţiilor diplomatice nu este considerată ca suficient experimentată dacă se declanşează ostilităţi militare, fenomen care nu poate duce la concluzia că statele devin în întregime ostile şi care, în unele situaţii, poate fi interpretat că se limitează numai la rezolvarea unui diferend anume[61]. Războiul nu are influenţe asupra relaţiilor diplomatice nici în cazul când părţile negociază un armistiţiu. Armistiţiul poate fi considerat o restabilitare a relaţiilor diplomatice, deşi starea de război continuă. Faptul negocierii este, practic, un mod de a stabili dialogul între beligeranţi, deşi starea de război, chiar dacă armele tac, continuă. De asemenea, practica statelor arată că ele pot stabili relaţii diplomatice fără încheierea tratatelor de pace prin care se pune, de regulă, capăt războiului. Este cazul stabilirii relaţiilor diplomatice dintre fosta U.R.S.S. şi Japonia. 2) Pot înceta relaţiile diplomatice pe baza unei declaraţii de război, fără ca ostilităţile să înceapă sau să-i urmeze. Această declaraţie, însă, nu este necesară, aşa cum ne arată istoria, între 1939-1945 au fost 63 de cazuri de rupere de relaţii diplomatice cu Puterile Axei, fără o declaraţie de război.

3. Forme de reprezentare externă a statelor şi organizaţiilor internaţionale

Misiunile diplomatice sunt forme instituţionalizate care se folosesc de către subiectele de drept internaţional pentru a asigura între ele fie permanenţa relaţiilor diplomatice, caz în care se trimit misiuni diplomatice permanente, fie comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc, caz în care se folosesc misiuni diplomatice temporare. 1) Instituţiile care asigură permanenţa relaţiilor dintre state, ca subiecte de drept internaţional, sunt misiunile diplomatice permanente; ele au regimul stabilit prin Convenţia de la Viena din anul 1961. Sunt misiuni diplomatice permanente între state: ambasadele, legaţiile, nunţiaturile, inter- nunţiaturile apostolice, înaltele comisariate şi înalţii reprezentanţi. Statele pot întreţine relaţii diplomatice permanente şi cu organizaţiile internaţionale, ca subiecte derivate de drept internaţional, dacă acestea sunt organizaţii inter guvernamentale. Reprezentanţele statelor pe lângă organizaţiile internaţionale se numesc misiuni permanente; regimul acestora este stabilit prin Convenţia relativă la relaţiile statelor cu organizaţiile internaţionale din anul 1975, care, cum am arătat, nu este în vigoare; de aceea, practica statelor consemnată în documente sau în cutumă precum şi statutele organizaţiilor internaţionale joacă rolul preponderent[62]. La rândul lor, organizaţiile internaţionale interguverna- mentale pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele care nu sunt membre ale organizaţiilor respective, cât şi pe lângă alte organizaţii internaţionale. Este cazul U.E. care are misiuni la Washington şi Tokyo. Tipul, rangul, sediul, funcţiile şi statutul acestor misiuni sunt convenite între organizaţie şi statul de reşedinţă. 2) Misiunile diplomatice temporare pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relaţiilor internaţionale, state sau organizaţii internaţionale interguvernamentale. Misiunile diplomatice temporare organizate de state pentru dialogul între ele se numesc misiuni speciale şi sunt reglementate de Convenţia asupra misiunilor speciale, deschisă pentru semnare la 16. 12. 1969 la New York, după ce a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.[63] Misiunile diplomatice ale statelor, trimise cu caracter temporar, la lucrările organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, cum ar fi, de exemplu, la sesiunile Adunării Generale a O.N.U. sau la conferinţele organizate de o organizaţie aflată sub auspiciile acesteia, se numesc delegaţii. Aceste misiuni diplomatice cu caracter temporar sunt supuse în statul gazdă a organizaţiilor internaţionale regimului reciprocităţii[64]; ele nu se încadrează în convenţia cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în curs de formare, întrucât practica folosirii delegaţiilor este de origine recentă. Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un stat terţ, sunt considerate de acesta ca fiind vizite de stat[65]. Organizaţiile internaţionale pot trimite misiuni temporare în special în cadrul diplomaţiei preventive. Astfel, Naţiunile Unite au folosit adesea misiuni temporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al O.N.U. sau din însărcinarea acestuia. Astfel, în anul 1954, Adunarea Generală a O.N.U. a încredinţat misiunea Secretarului General al O.N.U. de a negocia la Beijing situaţia prizonierilor din războiul din Coreea. Consiliul de Securitate a încredinţat, de asemenea, misiunea Secretarului General al O.N.U. să negocieze la Teheran situaţia diplomaţilor americani, reţinuţi ostatici în anul 1980. La rândul său, Secretarul General a încredinţat misiuni de mediere în crizele din Iordania 0958), din Republica Dominicană (1965), în conflictul indo-pakistanez (1966), în Cipru şi Orientul Mijlociu (1967), în Guineea Ecuatorială (1969), în Timorul de Est (1976). Misiunile acestea, fie că sunt recomandate de Adunarea Generală a O.N.U., dispuse de Consiliul de Securitate sau trimise de Secretarul General al O.N.U., trebuie să aibă consimţământul statului de reşedinţă chiar dacă acesta este res inter alia pars. 3) Misiunile specializate sunt soluţii practice ale ambelor subiecte de drept internaţional - deci ale statelor sau organizaţiilor internaţionale - de a rezolva o sarcină specială, specifică sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. Ele pot fi definite ca misiuni temporare care durează în timp, cum ar spune Adolfo Maresca . Misiunile specializate nu se bazează pe reciprocitate, deşi au ca scop de a rezolva un interes comun; ele pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme în domeniul economic, cultural sau chiar militar. Cele mai frecvente sunt însă misiunile economice. Deşi misiunile specializate se pot studia numai de la caz la caz, câteva reguli comune se pot reţine:
• Stabilirea unei misiuni de ajutor sau asistenţă trebuie să aibă în prealabil un acord de cooperare sau de asistenţă între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.
• Deşi se bazează pe principiul egalităţii şi independenţei statelor, acordul de stabilire a misiunilor specializate reflectă o inegalitate a părţilor, cel puţin economică, pe care contractanţii o recunosc.
• De regulă, contribuţiile statelor care încheie acorduri de asistenţă în vederea dezvoltării sunt inegale, întrucât statul mai bogat acordă credite nerambursabile sau know-how cărora statul primitor este obligat să le dea o destinaţie convenită. Misiunea specializată are rolul de a sprijini realizarea sarcinilor de această natură, aşa cum au fost convenite de qn statul trimiţător în favoarea statului primitor . Deşi, teoretic, toate statele dezvoltate pot trimite misiuni specializate, cele mai cunoscute misiuni sunt câteva:
• Misiunile franceze de cooperare, care, de regulă, sunt încadrate în cadrul misiunii diplomatice permanente a Franţei. Statul de reşedinţă se obligă să garanteze accesul şi legătura misiunii franceze de cooperare cu organele sale autorizate să implementeze programul de asistenţă. oi
■ Misiunile americane de asistenţă funcţionează în cadrul Programului administrat de Agenţia de Dezvoltare Internaţională (US-AID); Agenţia are reprezentanţi în cadrul ambasadelor S.U.A.
■ Organizaţiile internaţionale pentru asistenţă şi de misiuni de asistenţă. Asistenţa acordată de organizaţiile internaţionale se referă, în principal, la ajutor economic şi asistenţă tehnică, spre deosebire de asistenţa acordată de state, care poate fi şi în alte domenii; asistenţa organizaţiilor internaţionale este funcţională, în sensul că este determinată de însăşi competenţa limitată a organizaţiei. Cea mai reprezentativă organizaţie economică internaţională este PNUD[66], care face parte din agenţiile specializate ale O.N.U, şi este coordonată de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). In baza unui acord cadru, denumit Standard Basic Agree- ment with Governments, PNUD poate trimite misiuni permanente, conduse de un reprezentant rezident, care are misiunea de a fi principalul cadru de legătură între guvernul respectiv 33 A şi Program . In prezent PNUD este reprezentat în peste 115 state. Stabilirea misiunii se face prin acord între PNUD şi statul rezident. 34 Uniunea Europeană întreţine relaţii cu statele membre, cum o să examinăm mai departe; cu România aceste relaţii s-au stabilit prin declaraţia din 7 ianuarie 1990 şi trimiterea primei reprezentanţe permanente la Bruxelles, pe 14 aprilie 1990. U.E. a deschis o delegaţie permanentă la Bucureşti în iunie 1993. Uniunea Europeană administrează Fondul European de Dezvoltare[67] (EDF), iar delegaţii permanenţi ai Comisiei Europene au dublă funcţiune: să reprezinte puterea administrativă a U.E., care este Comisia Europeană 6 şi să supravegheze utilizarea fondurilor, fiind plasaţi sub o dublă autoritate. Aceşti reprezentanţi au fost numiţi, prima dată de fosta Piaţa Comună (CEE), care a încheiat, la Lomé (Togo), mai multe convenţii cu 46 ţări în curs de dezvoltare din Africa, Zona Caraibelor şi a Pacificului (ACP) începând cu anul 1975, renuvelate de mai multe ori. în anul 1984, prin Convenţia denumită Lomé III, s-a stabilit dreptul CEE de a fi reprezentată în fiecare ţară a ACP sau regional, prin delegaţi acceptaţi de statele respective. Aceşti delegaţi au sarcina de a urmări, în fiecare ţară din ACP, parte la Convenţie, felul de administrare a resurselor Fondului European de Dezvoltare. Reprezentanţi rezidenţi au şi Fondul Monetar Internaţional, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare etc. Un curs separat de studiu îl rezervăm oficiilor consulare, care sunt supuse dreptului consular, fiind primele instituţii de reprezentare permanentă a intereselor de stat, cum o să vedem. CAPITOLUL IV

MISIUNILE DIPLOMATICE PERMANENTE

Din categoria misiunilor diplomatice se desprind, aşadar, cu un statut aparte şi un regim juridic complex, misiunile diplomatice permanente, care funcţionează în conformitate cu normele Convenţiei de la Viena din anul 1961.

1. înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente

înainte de a examina statutul juridic al misiunilor diplomatice permanente, să examinăm regulile de înfiinţare, de suspendare şi de încetare a activităţii acestora. Convenţia de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relaţiilor diplomatice şi „trimiterii de misiuni diplomatice permanente", stabilind, Ia art. 2, că acestea se fac prin consimţământul mutual. Convenţia nu se ocupă de încetarea activităţii unei misiuni diplomatice permanente, nici temporar, deci prin suspendare, nici definitiv, iar înfiinţarea ei se defineşte în raport de procedura trimiterii acesteia, care este tratată împreună cu stabilirea relaţiilor diplomatice, cum am văzut. Prin implicaţie, art. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 stabileşte şi modurile de încetare a activităţii unei misiuni diplomatice permanente, „în cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar". Rezultă că dreptul diplomatic foloseşte noţiunea de trimitere când este vorba de înfiinţarea, unei misiuni diplomatice şi de rechemare, când activitatea acesteia încetează, temporar sau definitiv. Aşadar, cum se trimite[68] o misiune diplomatică permanentă? Vom examina conţinutul normelor dreptului internaţional, nu al normelor dreptului intern, care sunt variate de la stat la stat. O primă observaţie este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relaţiilor diplomatice; acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiază trimiterea misiunilor diplomatice. Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special, numit raportul de misiune diplomatică. Stabilirea relaţiilor diplomatice, cum am văzut, este o decizie politică, care priveşte o atitudine faţă de un ştat, pe când trimiterea de misiuni diplomatice este o hotărâre de organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere a unui interes actual. Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sunt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi de legătură, sau deschiderea unei misiuni permanente. Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din Convenţia de la Viena din anul 1961, prin acreditarea multiplă, situaţie juridică ce constă în aceea că statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta. Rezultă că trimiterea de misiuni diplomatice nu este egală cu acreditarea şefului de misiune, chiar dacă aceasta se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul - in personam - al statului acreditar. Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze, în principal, pe principiul reciprocităţii, atât sub aspectul deschiderii reprezentanţei convenite cât şi sub aspectul nivelului acesteia[69]. Dacă acordul este realizat, data deschiderii acestora nu O constituie un aspect al reciprocităţii . Consimţământul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice se concretizează printr-un tratat scris; forma tratatului poate fi diferită: o convenţie, o declaraţie, un schimb de note etc. Părţile convin, de regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente:
Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie);
Sediul misiunii , care poate să nu coincidă cu capitala statului acreditar; misiunea diplomatică, spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o organizaţie internaţională, care trebuie să aibă sediul la cel al organizaţiei, poate avea sediul în alt oraş decât capitala.
Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect de reglementare bilaterală (art. 11 din Convenţia de la Viena din anul 1961). In lipsa acesteia, statul acreditar poate aprecia el asupra a ceea ce este necesar misiunii statului acreditant, ceea ce nu este de dorit din partea acestui stat. d) Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenţia de la Viena din anul 1961, şi „birouri făcând parte din misiune", deschise în alte localităţi decât cea în care este stabilită misiunea însăşi[70]. Acest acord poate interveni şi ulterior[71]. Şi, în sfârşit, menţionăm că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de autoritatea internă a statului acreditant. Potrivit art. 91 din Constituţia României, Preşedintele României aprobă, prin decret, înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului unei misiuni diplomatice; acest drept îi este conferit şi de Legea nr. 37 din 24 mai 1991 cum am văzut. Care este situaţia schimbărilor intervenite cu privire la o misiune permanentă? O misiune poate să-şi schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu consular se poate transforma în ambasadă sau într-o misiune specială; o misiune temporară într-una permanentă etc. Este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar şi statul acreditant? Conform art. 4 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare orice modificare adusă unui oficiu consular se face cu consimţământul statului de reşedinţă. Cum se realizează aceste schimbări în cazul misiunilor permanente? Aceste transformări, scrie L. Dembinski[72], apar, în fapt, continuări; legal, însă, ele sunt rupturi; de aceea, pentru fiecare situaţie, este necesar consimţământul mutual al Q statelor implicate . Astfel, se cunoaşte practica transformării unei reprezentanţe diplomatice când Franţa, în 1964, a recunoscut R.P. Chineză; ambasada Chinei naţionaliste (Taiwanul) de la Paris a anunţat că se transformă în misiune permanentă pe lângă UNESCO, care va reprezenta, oficial, în Franţa, şi China (Taiwanul). Ulterior, pe acest temei, guvernul francez a cerut ambasadei Chinei naţionaliste să predea sarcinile ambasadei R. P. Chineze şi, în lipsa unui răspuns, poliţia franceză a intervenit pentru transferarea birourilor şi arhivei. Acţiunea poliţiei franceze se apreciază ca fiind legală, întrucât ambasada Taiwanului s-a desfiinţat, pe baza celor convenite de părţi, faptul transformării ambasadei în misiune pe lângă o organizaţie internaţională a dus la încetarea existenţei acesteia dintâi, iar misiunile permanente au alt regim. Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei. Astfel, în septembrie 1979, colonelul Gadaffi a apelat la studenţi, cu ocazia primei aniversări a Marii revoluţii, pentru a lua sub control misiunile diplomatice ale Libiei din străinătate; drept urmare, misiunile diplomatice din Atena, Bonn, Londra, Madrid, Paris, Roma şi Washington, s-au transformat în „birouri populare", formate din 5 membri, conduse de un secretar; majoritatea statelor nu au reacţionat, afară de câteva state africane - Senegal, Nigeria, Niger, Mali şi Volta Superioară - care au cerut Libiei să-şi recheme diplomaţii în 48 de ore, întrucât s-a apreciat că nu este decât o schimbare de personal, nu o transformare a misiunii. Câteva luni mai târziu Londra a găsit o soluţie pragmatică, a cerut Libiei să recheme pe şeful biroului popular fără a-1 declara persona non grata, întrucât aceasta este formula ce se aplică numai persoanelor care beneficiază de statut diplomatic. 2. Suspendarea misiunii diplomatice

Suspedarea misiunii diplomatice este o situaţie rar întâlnită în practică; ea este diferită de suspendarea relaţiilor diplomatice, căci suspendarea misiunii diplomatice nu are ca temei apariţia unei situaţii de ostilitate între cele două state, ca în cazul suspendării relaţiilor diplomatice. în practica diplomatică se citează drept suspendare a misiunilor diplomatice cazul statelor ocupate de Germania fascistă, care şi-au mutat guvernele în alte ţări; sau, situaţia creată după cel de-al doilea război mondial, când statele vestice au suspendat propriile misiuni în unele state, conduse de comunişti.

3. încetarea activităţii unei misiuni diplomatice poate avea cauze diferite

Una din cauzele care pot duce la încetarea unei misiuni diplomatice este ruperea relaţiilor diplomatice, fie din cauza apariţiei unor ostilităţi, fie din cauza dispariţiei unui subiect al relaţiilor; încetarea misiunii diplomatice este, deci, prin implicaţie. O misiune diplomatică permanentă poate înceta în cadrul relaţiilor normale dintre subiectele dreptului internaţional. Dacă relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional sunt normale, părţile pot conveni sau agrea încetarea activităţii unei misiuni diplomatice permanente. în art. 20 a al Convenţiei privind misiunile speciale, se exprimă principiul, care se aplică la toate tipurile de misiuni externe. Un stat poate decide unilateral să închidă sau să retragă temporar misiunea sa externă. Aceasta întrucât stabilirea unei misiuni externe este un drept şi nu o obligaţie a statului trimiţător; retragerea unei misiuni nu poate fi considerată ca o încălcare a normelor dreptului internaţional. Noţiunea retragerii este mai ales de natură practică. în anul 1981, din motive economice, Marea Britanic a închis mai multe consulate ale sale; Polonia a închis mai multe reprezentanţe diplomatice de importanţă secundară. Interese de securitate au determinat guvernul american în anul 1975 să închidă misiunea sa din Kampala, întrucât guvernul din Uganda a expulzat 6 marinari însărcinaţi cu securitatea misiunii. Retragerea misiunii, prin voinţa părţilor, cu efectele ce le dă denunţarea tratatelor diplomatice, apare ca o ruptură juridică şi, de aceea, reluarea misiunii necesită un nou consimţământ mutual . Dacă în cazul suspendării activităţii unei misiuni diplomatice situaţia nu trebuie să fie notificată, ea reieşind din cauze obiective, retragerea misiunii sau încetarea activităţii ei trebuie să fie notificate în formele pe care le recomandă dreptul tratatelor în cazul denunţării lor.

4. Tipuri de misiuni diplomatice permanente

a) Ambasadele sunt misiunile diplomatice cele mai importante, cu rangul cel mai ridicat, şeful ei, ambasadorul, face parte din prima categorie, de precădere, aşa cum se prevede în regulamentul de la Viena, din 1815[73].
b) Nunţiatura[74] este misiunea diplomatică creată de Sfântul Scaun pe lângă subiectele comunităţii internaţionale şi, deşi ea are ca obiect de a-1 reprezenta pe lângă o instituţie laică, ea are şi puteri directe în ierarhia ecleziastică locală, potrivit dreptului canonic. Nunţiul este episcop sau arhiepiscop; când este numit cardinal, misiunea sa încetează. Până în sec. XVI, misiunea papală se numea legaţie. Astăzi se numesc legaţii papale numai misiunile speciale sau temporare. Potrivit Regulamentului de la Viena din 1815, nunţiul, şeful misiunii titular de post, face parte din prima categorie a agenţilor diplomatici.
c) Legaţiunea este o misiune diplomatică de rang inferior, condusă de un ministru sau un ministru rezident; face parte din a doua clasă a agenţilor diplomatici.
d) Intemunţiatum apostolică este reprezentanţa pontificală care corespunde legaţiei. Titlul de internunţiu poate fi acordat unui secretar de la nunţiatură. In practică internunţiile îndeplinesc aceleaşi misiuni ca şi nunţiatura.
e) înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care întreţin relaţii strânse, cum ar fi statele Com- monwealthului[75] sau care sunt legate printr-o uniune personală. De regulă, înaltul comisar a apărut prin transformarea guvernatorului unei metropole trimis în colonia sa. Franţa are, în statele care fac parte din Comunitatea de Naţiuni, înalţi reprezentanţi. înaltul comisar prezintă scrisori de acreditare din partea guvernului, al cărui reprezentant este, căci şeful de stat este acelaşi atât pentru statul primitor cât şi pentru cel trimiţâtor; el este decanul corpului diplomatic în statul respectiv1 .
f) Misiuni ale statelor pe lângă o organizaţie internaţională, pe care le vom examina separat.
g) Misiunea unei organizaţii internaţionale pe lângă state este, de asemenea, o categorie specială de misiune diplomatică, pe care o vom examina în alt capitol. 5. Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente Limitele exercitării unei activităţi licite de către o misiune diplomatică sunt prevăzute la art. 3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963, care declară: 1. Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
c) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant.
d) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţii economice, culturale, ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar.

a) în ce constă funcţia de reprezentare a statului acreditant? Reprezentarea este, în primul rând, participarea misiunii diplomatice la viaţa publică din statul acreditar: participarea la sărbătorile naţionale, la recepţii ş.a. In al doilea rând, reprezentarea este expresia unei împuterniciri generale dată şefului de misiune diplomatică de a exprima voinţa, dorinţele, preocupările şi punctele de vedere ale statului acreditant. Aşa cum rezultă din prevederea de la lit. „a" a articolului 3, misiunea diplomatică reprezintă statul acreditant şi nu pe şeful de stat sau guvernul acestui stat[76]; aceasta înseamnă că poziţiile ambasadorilor, preocupările şi acţiunile lor trebuie să se încadreze în politica statului, aşa cum este ea elaborată de autorităţile competente ale acestuia. Am arătat că diplomaţia promovează cu mijloace specifice politica externă a unui stat, care este elaborată de un mecanism mult mai complex decât şeful de stat sau de guvern. Obiectivele diplomatice sunt cuprinse în constituţiile statelor. Aceste obiective trebuie să le îndeplinească o misiune diplomatică. Reprezentarea diplomatică nu trebuie înţeleasă ca un raport juridic între două subiecte de drept internaţional; acest tip de reprezentare presupune o împuternicire a unui subiect de drept internaţional dată unui omolog al său pentru ca să acţioneze într-un anumit fel pe lângă alt subiect de drept internaţional. Reprezentarea diplomatică are la bază un mandat general al statului faţă de o structură a sa, stabilirea unei competenţe pentru aceasta, care nu este subiect de drept internaţional. Conţinutul acestui raport este necenzurabil faţă de statul acreditar, şi el apare în faţa acestuia întotdeauna ca o împuternicire legală, dată de statul acreditant. Acest lucru are drept consecinţă că orice depăşire a mandatului de către ambasador, orice acţiune injustă a misiunii diplomatice, atrage răspunderea statului.

b) Ocrotirea intereselor statului acreditar este una din cele mai vechi funcţii; ea are la bază, în principal, negocierea. Totuşi ea începe să piardă din importanţă, întrucât la negocierile vizând încheierea de convenţii şi tratate, prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite domenii, participă tehnicieni ai administraţiei, specialişti în diferite domenii. Misiunile diplomatice participă la aceste negocieri şi la pregătirea lor. Termenul de negociere nu se referă la un tratat, ci el priveşte rezolvarea problemelor pe cale bilaterală, care interesează cele două state. O întâlnire a şefului de misiune diplomatică cu ministrul afacerilor externe este deja o negociere, o întrevedere politică, un schimb de opinii politice şi o viziune asupra căilor dezvoltării relaţiilor bilaterale. Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. Negocierile oficioase sunt de sondare a opiniilor, a intenţiilor, care nu angajează cele două state. Negocierile oficiale sunt purtate, însă, în numele statului, pe care îl angajează. Forma negocierilor poate fi orală sau scrisă. Negocierile pot fi directe sau indirecte, înţelegând prin negocieri directe acelea care se fac direct cu şeful de stat, iar cele indirecte, de ministrul afacerilor externe. Orice negociere presupune un interes de a promova o poziţie sau drept al statului acreditant, dar ea cere, pentru a fi cu rezultate trainice, să se înţeleagă punctul de vedere al partenerului, interesul acestuia, care trebuie să fie conciliat cu interesul statului acreditant. Stilul de a negocia constă în a face un minim de concesiuni pentru a obţine un acord al negociatorului; negocierile rigide nu duc niciodată la rezultate durabile, mai ales dacă se obţine un acord pentru o parte, fără a se rezolva şi interesul celeilalte părţi. Trebuie menţionat că negocierile, oricât ar fi de deschise, trebuie să aibă un maximum de secret; acest lucru este valabil mai ales atunci când negocierile se fac în scris, regula fundamentală fiind că nu se poate da publicităţii o propunere scrisă, fără acordul partenerului.

c) Funcţia de observare şi informare priveşte, în special, cunoaşterea atentă a vierii sociale, politice şi economice a statului acreditar din partea misiunii diplomatice. Ea trebuie să cunoască viaţa politică internaţională şi, în acest context, poziţia statului acreditar faţă de diferitele evenimente internaţionale, relaţiile acestuia, pretenţiile şi aversiunile lui etc. Funcţia de informare şi observare are în vedere, pe aceiaşi plan, urmărirea modului de evoluţie a relaţiilor bilaterale pe probleme politice, culturale, comerciale.
O misiune diplomatică poate fi o sursă de informare chiar pentru statul acreditar, putând transmite, cu asentimentul sau la ordinul ministerului afacerilor externe, informaţii despre tratatele încheiate sau în curs de finalizare, despre intenţia de a demara o acţiune diplomatică importantă etc. De menţionat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate mijloacele licite de informare: contacte oficiale sau oficioase, relaţii de prietenie, discuţii cu colegii diplomaţi, comunicatele de presă, părerile opoziţiei, ale personalităţilor politice etc.

d) Protecţia diplomatică este mijlocul prin care misiunea diplomatică ocroteşte interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice sau juridice. Protecţia se realizează prin intervenţii diplomatice în favoarea cetăţeanului lezat printr-un act ilicit, mergându-se până la posibilitatea de a aduce chestiunea în faţa unui tribunal internaţional sau arbitraj. Fundamentul protecţiei diplomatice este în obligaţia statelor de a asigura străinilor care se găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratament, cât şi în acordurile bilaterale încheiate între părţi. Protecţia diplomatică se exercită numai pentru cetăţenii statului acreditant, care au avut cetăţenia la data când a avut loc actul ilicit şi nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. Cu toate acestea, un stat poate să exercite protecţie diplomatică pentru străini în situaţia că statul intervenient şi-a asumat reprezentarea diplomatică, când aceasta are Ia bază o legătură specială, cum este Elveţia faţă de Liechtenstein sau, în caz de război, dacă o misiune diplomatică a unui stat neutru este însărcinată să apere interesele unuia dintre statele beligerante. Acest ultim caz este prevăzut în alineatul „c" al art. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care dispune: „în caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar, statul acreditant poate încredinţa protecţia intereselor sale şi ale resortisanţilor unui stat terţ, acceptat de statul acreditar" . Potrivit acestui articol, rezultă principiul că statul pe teritoriul căruia se exercită protecţia trebuie să fie de acord cu aceasta. De aceea, apare legitim faptul că Indonezia a cerut, în anul 1961, Marii Britanii să înceteze reprezentarea intereselor olandezilor în această ţară; după cucerirea independenţei, Indonezia nu a stabilit relaţii diplomatice cu
Olanda, astfel încât aceasta din urmă a apelat la serviciile Marii Britanii pentru apărarea intereselor cetăţenilor săi. Ceea ce nu este acceptabil este faptul că Indonezia a cerut ca nici un stat să nu exercite protecţia cetăţenilor olandezi, poziţie inadmisibilă potrivit normelor dreptului ginţilor[77]. Protecţia diplomatică se exercită şi asupra localurilor misiunii. Astfel, art. 45, alineatul „b", prevede că, în caz de rupere a relaţiilor diplomatice, „statul acreditant poate încredinţa paza localurilor misiunii, cu bunurile ce se găsesc aici, precum şi arhivele, unui stat terţ acceptabil pentru statul a ereditar". Şi, în sfârşit, protecţia diplomatică intervine dacă au fost epuizate mijloacele de recurs interne; ca măsură intermediară, diplomatul poate ajuta resortisantul său, îl vizitează Ia închisoare, îi alege un avocat etc.

e) Prin toată activitatea sa misiunea contribuie la cooperarea internaţională, care este menită să asigure permanenţa raporturilor prieteneşti între state şi să-şi aducă prin aceasta contribuţia la colaborarea internaţională. Menţionăm că o misiune diplomatică exercită funcţii consulare. Acestea se referă în special, la protecţia şi asistenţa consulară, la acordarea vizelor, legalizarea de documente, eliberarea de paşapoarte etc. în cadrul Conferinţei de Ia Viena din anul 1961 s-au ridicat obiecţiuni la propunerea lui Zourek, potrivit căreia stabilirea relaţiilor diplomatice implică stabilirea relaţiilor consulare. Spania a susţinut că misiunea diplomatică poate exercita funcţii consulare, dacă statul a ereditar nu se opune; Italia a susţinut că o misiune diplomatică poate crea o secţie consulară, dacă statul acreditar aprobă aceasta; Rusia a susţinut că statul acreditar nu poate face opoziţie ca misiunea diplomatică să exercite funcţii consulare. Drept urmare, Conferinţa de la Viena a adoptat art. 3, paragraful 2, care declară: „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca interzicând exercitarea de funcţii consulare de către o misiune diplomatică" .

6. Structura unei misiuni diplomatice permanente

O misiune diplomatică cuprinde diferite birouri sau secţiuni, care corespund unei specializări a diplomaţilor. Aceste birouri pot avea chiar o anumită autonomie. Structura misiunii diplomatice este ordonată de legea internă a statului acreditant şi ea corespunde importanţei şi puterii economice a acestuia dar, de regulă, ea are următoarele secţiuni sau birouri:
a) Cancelaria este organul principal al misiunii; aici se primesc, se elaborează şi se trimit actele care sunt de competenţa şefului de misiune. Cancelaria este condusă de un consilier, în cadrul ambasadelor, şi de un prim-secretar, în cadrul legaţiilor. Consilierul ajută pe şeful de misiune, îşi dă părerea asupra problemelor ce se ivesc şi este locţiitorul şefului de misiune. Cancelaria este încadrată şi cu alţi funcţionari diplomatici, care redactează documente şi studiază evoluţia vieţii interne a statului acreditar, sau cu personal care foloseşte limba statului acreditar, fără a avea grade diplomatice.
b) Biroul sau secţia economică se ocupă cu relaţiile economice dintre statul acreditant şi statul acreditar. Pentru a conduce cu profit o politică economică, statele au nevoie de a cunoaşte structura de fond economică din statul acreditar, nevoile sale, resursele, piaţa de importuri şi exporturi, politica valutară şi de contingentare. Ataşatul comercial va studia economia statului acreditar din acest punct de vedere, el asistă misiunea diplomatică de a pregăti şi negocia acorduri comerciale şi va consilia pe resor- tisanţii săi asupra mijloacelor de realizare a intereselor lor economice. Ataşatul comercial colaborează cu consulul, care este persoana cea mai bine plasată în privinţa contactelor cu întreprinzătorii locali.
c) Biroul ataşaţilor militari, care poate avea o diviziune de birou militar propriu-zis şi de birou naval şi al aerului. Ataşatul militar face parte din forţele armate ale statului acreditant, dar este subordonat şefului de misiune. El poate comunica direct cu ministerul apărării, dacă informaţiile transmise au caracter de secret militar. Ataşatul militar are rolul de observator militar. în această calitate el poate face schimb de păreri cu autorităţile militare locale; sarcina lui este însă de a informa guvernul său cu privire la instituţiile militare existente, la armamentul din dotarea forţelor armate, la politica militară etc. Poziţia ataşatului militar este delicată, întrucât misiunea lui este de informare legală, or aceasta se poate face prin publicaţii oficiale, prin discuţii oficiale etc. care oferă surse limitate de date. Ataşaţii militari au funcţia de reprezentare la ceremoniile oficiale şi de a consilia pe şeful de misiune atunci când se negociază acorduri militare.
d) Biroul ataşatului cultural este o creaţie recentă, pornind de la influenţa culturii unui stat în viaţa internaţională. Ataşaţii culturali pregătesc acordurile culturale, oferă burse de studii, organizează conferinţe şi expoziţii artistice, creează cadrul învăţării limbii naţionale etc.
e) Biroul de presă este, în primul rând, o sursă de informare pentru misiunea diplomatică şi pentru statul acreditant însuşi cu privire la situaţia internă şi internaţională, astfel cum este reflectată în presă. El editează un buletin de presă. Biroul de presă este obligat să furnizeze statului acreditar informaţii privind viaţa internă din statul acreditant, să corecteze anumite informaţii din presa locală, contribuind la îmbunătăţirea relaţiilor dintre state. Ataşatul de presă este purtătorul de cuvânt al misiunii diplomatice.
f) Secţia consulară a ambasadei. 7. Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni diplomatice permanente

Prima obligaţie a misiunii diplomatice este de a nu interveni în afacerile interne ale statului acreditar. Art. 41 al Convenţiei de Ia Viena din anul 1961 prevede: „Fără a aduce atingere privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat". Această obligaţie se fondează pe principiul egalităţii statelor. Principiul trebuie înţeles în sens larg. Astfel, ambasada Suediei a intervenit la guvernul R.F.G., susţinând că aceasta a stabilit impozitul pe capital, exceptând bunurile statelor care au fost în război cu cel de-al treilea Reich. Mulţi autori consideră că acest demers este legitim, deşi este o intervenţie în treburile interne ale R.F.G., întrucât se invoca o discriminare. în toate cazurile, însă, intervenţia trebuie să fie pe căi legitime. Un şef de misiune diplomatică nu va putea să participe la o campanie electorală, să subvenţioneze un partid politic. Astfel, lordul Sackville, ministrul Angliei în S.U.A., a scris în anul 1888 unei cunoştinţe, ce a divulgat scrisoarea, care ar fi candidatul american la preşedinţie, preferat în Anglia; faptul s-a considerat inacceptabil, lordul devenind persana non grata. Pentru a evita asemenea abuzuri, art. 41 al. 2 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede că „Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii statului acreditant, trebuie să fie negociate cu M.A.E. al statului acreditar sau prin intermediul său ori cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit"[78]. Totuşi, misiunea diplomatică poate întreţine relaţii cu presa, poate face conferinţe de presă, în măsura în care prin aceasta nu se exercită presiune asupra statului acreditar. Regula art. 41 al. 2 al Convenţiei de la Viena trebuie înţeleasă şi în sensul că misiunea statului acreditant trebuie să-şi desfăşoare activitatea în capitală. Totuşi, art. 12 al Convenţiei prevede: „Statul acreditant nu poate, fără a obţine consimţământul prealabil expres al statului acreditar, să stabilească birouri făcând parte din misiunea diplomatică într-o altă localitate decât cea a misiunii însăşi" .

8. Mijloacele de acţiune ale unei misiuni diplomatice permanente. Demersurile diplomatice. Activitatea unei misiuni diplomatice se desfăşoară în două direcţii: una faţă de statul acreditar şi alta faţă de guvernul său.
a) Instrucţiunile sunt date şefului de misiune la plecarea la post, şi ele conţin date cu privire la intenţiile guvernului vis-à-vis de statul acreditar, stabilind linia generală de conduită a ambasadorului, rezultatele ce se aşteaptă[79]. Instrucţiunile pot fi: scrise sau orale, secrete sau deschise. Instrucţiunile deschise pot fi transmise statului acreditar.
b) Demersurile diplomatice constituie modul de acţiune conform cu instrucţiunile primite de la guvernul misiunii diplomatice, pe lângă guvernul statului acreditar. Demersurile pot urmări obţinerea unei informaţii; prin ele se pot face propuneri pentru încheierea unui acord sau se poate cere îndeplinirea unei acţiuni, un favor, de exemplu sprijinirea unei candidaturi a statului acreditant la o organizaţie etc. Demersurile pot avea ca scop şi un avertisment, prin care se solicită încetarea unei acţiuni, a unor acte inamicale etc. Demersurile pot fi orale sau scrise. Declaraţia este un demers oral, prin care şeful de misiune expune un punct de vedere al statului acreditant; tot demers oral poate fi notificarea, prin care şeful de misiune aduce la cunoştinţă guvernului statului acreditant o stare de lucruri, o situaţie care ar putea duce la unele consecinţe determinate. Reprezentarea este demersul care atrage atenţia statului acreditar cu privire la un comportament anume, de regulă, inamical. Demersurile scrise se concretizează prin Note diplomatice, care au următoarele denumiri: note verbale; notă semnată; scrisoare personală; notă colectivă; aide-mémoire; memorandum; ultimatum; părţile pot face schimb de note. Nota verbală are la început şi la sfârşit formule de politeţe, se scrie la persoana a 3-a, se apostilează (nu se semnează); se folosesc note verbale în corespondenţa între o misiune diplomatică şi M.A.E. sau între ministerele de externe. în principiu, notele verbale au o importanţă secundară. Nota semnată este un document mai solemn, şi se adresează de către ministrul afacerilor externe şefului de misiune sau invers; nota semnată începe şi se sfârşeşte cu formule de politeţe de tipul: „primiţi, vă rog, domnule ambasador, asigurarea înaltei mele consideraţii". Scrisoarea personală}8 se foloseşte între ambasador şi ministrul afacerilor externe, este mai puţin protocolară şi are un caracter personal, care nu angajează statele, ca nota semnată. Nota colectivă se adresează unui guvern de către mai mulţi reprezentanţi ai statelor acreditante, este semnată şi se trimite ministrului afacerilor externe. Aide-mémoire este un document care rezumă unele aspecte ale relaţiilor între state, expune consecinţele juridice ale unor fapte; aide-mémoire nu conţine formule de politeţe şi nu se semnează; el se adresează ministrului afacerilor externe. Memorandum-ul este un aide-mémoire mai complet şi, spre deosebire de acesta, care expune doar fapte, el cuprinde şi o istorie a problemei, justifică politica urmată de statul a créditant. El poate fi făcut şi de un stat terţ, care să justifice o pretenţie, şi de o delegaţie la o conferinţă internaţională. Schimbul de note confirmă convenirea unui acord; conţinuturile se cunosc anticipat şi schimbul se efectuează în acelaşi timp. Schimbul de note poate fi un schimb de note verbale sau de note semnate. Dacă sunt convenite acorduri care, potrivit legii unei părţi, trebuie ratificate, notele se supun spre aprobare parlamentului. Ultimatum-ul este documentul diplomatic care pretinde unui stat un anumit comportament, în caz contrar se va recurge la război. Statul care a trimis ultimatum-ul a avut propuneri anterioare, pe care le consideră definitive. c) Rapoartele diplomatice privesc informarea ministerului de către misiunile diplomatice despre îndeplinirea instrucţiunilor primite; ele sunt periodice, în clar sau cifrate. După fiecare însărcinare trebuie să se facă un raport.

9. Stilul diplomatic

Stilul diplomatic este supus unor norme care privesc forma documentelor şi stilul propriu-zis. In secolele trecute stilul era preţios şi pretenţios, folosit de clasa de nobili din care se recrutau diplomaţii. Mulţi diplomaţi au devenit sau ar fi putut fi mari scriitori. Demersurile diplomatice, ca formă, trebuie folosite în raport de importanţa documentelor: notă verbală, notă scrisă etc. Ele se folosesc în cazuri fără prea mare importanţă politică. Protocolul, care se încheie cu acest prilej, are la rândul său o anumită formă. Schimbul de note se redactează după o procedură specială: nota de răspuns preia în întregime conţinutul notei primite, adăugând formule protocolare; se foloseşte o hârtie specială. Stilul propriu-zis trebuie să aibă următoarele caracteristici: a) adresându-se unui interlocutor, un demers diplomatic trebuie să fie clar, mai puţin preţios ca eleganţă; b) construcţia logică şi rigoarea argumentelor trebuie să impresioneze în măsură egală cu convingerea partenerului; c) curtoazia este indispensabilă, căci cu aceasta se câştigă mai mult decât folosirea unor termeni duri, nepoliticoşi, care creează tensiuni inutile. Demersurile diplomatice s-au făcut până la Pacea West- falică din 1648 în limba latină; după această dată, s-a impus franceza, chiar dacă era folosită ca limbă care face credinţa (document martor). Din anul 1914, mai exact după pacea de la Versailles, limba franceză decade: tratatele de la Paris au fost încheiate în limbile franceză şi engleză. în prezent nu sunt reguli precise cu privire la folosirea unei limbi anume. S-au impus următoarele reguli:
a) dacă M.A.E. scrie misiunilor diplomatice într-o limbă străină folosită, franceza sau engleza, misiunea trebuie să răspundă în aceeaşi limbă;
b) dacă ministerul de externe scrie misiunilor diplomatice într-o limbă care coincide cu una din limbile internaţionale - cazul Belgiei - se va răspunde în aceeaşi limbă.
c) dacă misiunea diplomatică foloseşte limba comună cu statul acreditar, se va folosi această limbă.
d) dacă M.A.E. se foloseşte de limba sa naţională, care nu este internaţională, misiunea diplomatică poate folosi limba sa. Curtoazia impune, în acest caz, de a însoţi demersul de o traducere neoficială.

10. Protocolul diplomatic

19 Protocolul diplomatic este totalitatea regulilor după care se conduce ceremonialul diplomatic; ceremonialul constituie ansamblul formelor de curtoazie folosite în relaţiile dintre state şi a căror nerespectare ar putea fi considerată ca o ofensă; el arată, în acelaşi timp, stadiul relaţiilor dintre state. Ceremonialul şi protocolul diplomatic trebuie să respecte principiul egalităţii dintre state. In cadrul protocolului, ordinea de precădere are importanţa ei; cum am văzut, abia în 1815 s-a stabilit o anumită ierarhie între gradele diplomatice. începutul unei misiuni diplomatice, este legat de recunoaşterea oficială a şefului de misiune, o dată cu prezentarea la şeful statului şi înmâ narea scrisorilor de acreditare, dacă este ambasador, sau cu prezentarea scrisorii de cabinet la ministerul afacerilor externe dacă misiunea este condusă de un însărcinat cu afaceri. Această ceremonie are în fiecare ţară uzanţe specifice, dar câteva reguli sunt generale. Astfel, la sosirea în ţara de reşedinţă, ambasadorul este primit de şeful de protocol al ministerului de externe, dacă vine cu trenul sau cu avionul, el este petrecut şi la plecare; de aceea este necesară notificarea sosirii şi plecării; Ambasadorul face prima vizită la ministerul de externe, direcţia de protocol, unde se informează de ceremonial. Ambasadorului i se organizează primirea cu onorurile datorate calităţii sale oficiale (fanfară, drapele etc.). La ceremoniile oficiale, protocolul stabileşte ţinuta ce se impune. Majoritatea statelor folosesc ţinuta obişnuită, care diferă doar după culoarea aleasă în raport de ora la care este stabilită acţiunea. în cazul când aceasta se indică în mod expres, înseamnă tenue sombre sau lounge suit. 20 Uniforma este un costum special pentru ambasadori, se foloseşte rar, fiind înlocuită cu jachetele. îmbrăcămintea de mare ţinută este formată din uniformă, haină neagră scurtă (chancery jacket), smochingul (black tie sau tuxedo, în SUA), sau fracul (queue de pie sau habit â queue). Ţinuta este diferită în raport de timpul în care se foloseşte: până la ora 17 sau după această oră; de evenimentul la care se practică: recepţie, dineu, ceremonii funerare; de personalitatea care oferă recepţia etc. Haina neagră scurtă se poartă cu pantaloni reiaţi şi cravată neagră sau gri; ea se alege destul de rar, de regulă este purtată de şefii de protocol. Unele state o recomandă la depunerea scrisorilor de acreditare ambasadorilor. Smochingul se indică pe invitaţie cu menţiunea „cravată neagră" (black tie); nu se îmbracă înainte de ora 19; se compune din haina cu revere de mătase, de culoare neagră sau albastru închis, vestă neagră, papion negru sau închis; în timpul verii, se poate purta srrioching alb, papionul rămânând negru; în acest caz se menţionează în invitaţie „cravata neagră de vară". Femeile, dacă nu se cere expres rochie lungă, poartă rochie scurtă. Fracul se indică pe invitaţie cu menţiunea „cravată albă", se compune din două tipuri:
a) ţinută de ceremonie cut-aivay sau morning cont, care se foloseşte până la ora 18; este format din haină gri sau neagră, lungă în spate şi acoperă coapsele; pantalonul este reiat cu gri sau alb;
b) ţinuta de gală, se poartă după ora 18; haina lungă la spate, nu acoperă coapsele, este de culoare neagră, cravata şi vesta sunt albe, pantalonii negri. Fracul se poartă cu pantofi de lac negri. Soţiile, dacă nu se indică contrariul, poartă rochii scurte, cu mănuşi, putând folosi, la nevoie, un mantou; ţinuta de seară a femeilor trebuie să fie întotdeauna de culoare neagră. Pentru a nu crea probleme, pe invitaţie se menţionează ţinuta doamnelor: „rochie scurtă", „rochie lungă", „rochie lungă sau trei sferturi" . Cum am arătat, culoarea neagră este obligatorie numai seara. Uniforma o poartă militarii şi unii ambasadori (ca cei din Federaţia Rusă de ex.). Costumul naţional poate înlocui ţinuta de oraş şi fracul, nu şi smochingul. Invitaţiile se trimit cu o săptămână înaintea acţiunii. Pe ele se menţionează, de regulă, iniţialele r.s.v.p. (Repondez s'il 21 vous plaît) . Locurile la masă se indică prin cartonaşele, care se aşază pe masă şi la intrare sub forma unei scheme, conform ordinii de precădere. Regula că ordinea de precădere nu se cedează este valabilă şi în plasarea invitaţilor la masă; plasamentul nu este simplu căci, cum spunea diplomatul Van Veld Hoven, pentru 10 invitaţi la masă există 3.268.082 de posibilităţi. Totuşi, câteva reguli se recomandă, deşi fiecare ţară îşi are sistemul său. Astfel, dreapta prevalează, ceea ce înseamnă că persoana importantă se aşează Ia dreapta gazdei, apoi următoarea la stânga, alternând, în continuare, potrivit ordinii de precădere[80]. Bărbaţii şi femeile se plasează alternativ, dacă femeile nu deţin ele însele un loc de precădere, potrivit gradului sau funcţiilor ce le deţin. Gazda se aşează în raport de forma mesei, care poate fi dreptunghiulară, ovală, rotundă, pătrată, în T, în formă de pieptene sau potcoavă. în maniera franceză, gazda se aşază la mijloc; în manieră engleză, la capăt. Soţia gazdei se aşază în faţa acestuia, nu alăturea, următorii invitaţi supunându-se regulilor de mai sus. Locurile în maşină: locul de onoare este pe bancheta din spate, în diagonală faţă de şofer; când proprietarul conduce, locul de onoare este în faţă, lângă el. Cărţile de vizită şi cartea oficială cuprind numele, gradul, reşedinţa, telefonul de serviciu, uneori şi cel de acasă; cărţile mai puţin pretenţioase cuprind doar numele şi prenumele şi se folosesc când sunt trimise în scop personal. Cartea de vizită trimisă echivalează cu o vizită. Gradul mai mic are iniţiativa. Pe cărţile de vizită se poate scrie, jos, cu creionul: p.p. (pentru prezentare); p.f.c. (pentru a face cunoştinţă); p.r. (pentru mulţumiri); p.p.c. (pentru rămas bun); p.f.f.n. (pentru felicitări de ziua naţională); p.f.n.a. (pentru felicitări de anul nou); p.c. (pentru condoleanţe). în corespondenţă şi adresarea protocolară se utilizează formule de politeţe speciale, după cum se adresează unei persoane particulare, caz în care nu se înscrie şi titlul funcţiei sau cel onorific[81], sau unei persoane care are drept la un titlu de protocol, când adresarea este diferită. Dacă corespondenţa se adresează unei persoane cu funcţii, se menţionează funcţia cea mai mare: domnule Preşedinte, domnule primar etc.[82] Titlurile onorifice sunt rezervate unor personalităţi. Una din formele de adresare este cea de „excelenţă", care se foloseşte faţă de şefii de stat, de miniştrii de externe şi "faţă de ambasadori. Folosirea expresiei „excelenţă" se face la persoana a treia[83], atunci când se adresează unei personalităţi care beneficiază de titluri onorifice. De aceea, în cazul schimbului de note prin care se încheie acorduri în formă simplificată, acestea nu vor începe cu formula, „excelenţă", ci cu formula funcţiei: „dle ambasador, dle ministru " etc. Adresarea, în final, trebuie să cuprindă expresii, la persoana a IlI-a: „Excelenţei sale, dl. E.P., ambasadorul R.P. ..." .
CAPITOLUL V

PERSONALUL MISIUNILOR DIPLOMATICE PERMANENTE

Dreptul diplomatic clasifică personalul unei misiuni diplomatice permanente în patru categorii: a) membrii personalului diplomatic; b) membrii personalului administrativ şi tehnic; c) membrii personalului de serviciu; d) om de serviciu particular. în Convenţia de la Viena din anul 1961 definiţia fiecărei categorii se face prin raportare la noţiuni care sunt, uneori, neclare; de ex. personalul administrativ şi tehnic este definit prin personal care îndeplineşte sarcini tehnice sau administrative. Care sunt, însă, aceste sarcini? Un interpret sau o stenodactilografă în ce categorie pot fi încadraţi ? De aceea cele mai sigure criterii ar fi fost cele care le-ar fi diferenţiat pe alte baze: personal diplomatic, cel care înfăptuieşte politica externă a statului prin negocierea cu ministerul afacerilor externe al statului a ereditar şi personal nediplomatic, care desfăşoară activităţi la misiune, fără a intra în relaţii oficiale cu autorităţile statului a ereditar. Potrivit Statutului Corpului Diplomatic şi Consular al României[84], fac parte din personalul diplomatic şi consular angajaţii Ministerului Afacerilor Externe care îşi desfăşoară activitatea în administraţia centrală, precum şi cei trimişi Ia misiunile diplomatice, misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale, oficiile consulare şi la alte reprezentanţe cu caracter diplomatic ale României[85]. Statutul dispune, ca lege internă, asupra drepturilor şi obligaţiilor personalului diplomatic în raport cu autorităţile române; regimul lor juridic în statul acreditar este stabilit prin normele dreptului diplomatic, codificate, în mare parte, prin Convenţia de la Viena din anul 1961. Pe de altă parte, statutul stabileşte modul în care sunt numiţi şi rechemaţi la misiuni diplomatice membrii personalului acestora, din punct de vedere al legii interne; dreptul internaţional reglementează procedurile de numiri şi de acceptare a personalului în raporturile dintre state. Rezultă că numirea şi rechemarea personalului unei misiuni diplomatice sunt reglementate, parţial, de dreptul intern, parţial de dreptul diplomatic. Anumite proceduri pot fi recomandate de dreptul internaţional cutumiar, cum ar fi conţinutul şi forma unei scrisori de acreditare. Potrivit art. 6 din Statutul Corpului Diplomatic şi Consular, gradul de ambasador şi cel de ministru plenipotenţiar sunt conferite prin decret al Preşedintelui României[86], iar cel de consul general[87], în cazul numirii la post în străinătate, prin hotărâre a guvernului, la propunerea ministrului afacerilor externe. Statutul Corpului Diplomatic şi Consular reglementează numai situaţiile limită: dobândirea calităţii de diplomat sau consul; încetarea calităţii acestora. Conform paragrafului 17 al articolului 1 din H.G. nr. 479 din 1 august 1994 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, ministerul „organizează, îndrumă şi controlează misiunile diplomatice" . Aceasta înseamnă că ministrul, care, conform art. 4 din H.G. nr. 479/94, reprezintă ministerul în toate raporturile sale, este competent a numi şi rechema membrii misiunii diplomatice, cu excepţiile menţionate la articolul 6 din Statut. Noţiunea de membri ai personalului diplomatic cuprinde, la rândul ei, pe şeful de misiune şi agenţii diplomatici. Condiţia de numire şi calităţile membrilor personalului unei misiuni diplomatice, cetăţeni ai statului acreditant, sunt stabilite de acest stat[88]. Astfel, art. 7 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede că statul acreditant numeşte, la alegerea sa, pe membrii personalului misiunii; statul acreditar poate face obiecţie numai dacă se numeşte în această calitate un cetăţean care nu este al statului acreditant (art. 8), dacă s-a cerut agrementul şi persoana este considerată ca „persona non grata" sau ca „nedorită" (art. 9). în cazul acreditării multiple (art. 5) este necesar acordul statului acreditar. Statul acreditar poate face obiecţie cu privire la numărul personalului trimis, dacă părţile nu au convenit, în prealabil, acest lucru (art. 11). După ce aceste condiţii sunt îndeplinite, numirea membrilor unei misiuni permanente, cu excepţia şefului de misiune, care urmează o procedură aparte, se face prin notificarea statului acreditant către statul acreditar. Potrivit art. 10 din
Convenţia de la Viena din anul 1961 se notifica ministerului afacerilor externe al statului acreditar numirea sau, după caz, angajarea[89], sosirea şi plecarea definitivă a membrilor misiunii diplomatice. Art. 10 recomandă, pe cât este posibil, ca sosirea şi plecarea să se facă în prealabil[90]. Ataşaţii militari, navali şi ai aerului se numesc, de regulă, cu o procedură specială; statul acreditant poate să pretindă ca numele lor să fie supus, în prealabil, spre aprobare (art. 7).

Şeful de misiune

Conform art. 14 din Convenţia de la Viena din anul 1961, şefii de misiune se împart în trei clase: a) ambasador sau nunţiu sau alţi şefi de misiune cu rang echivalent[91]; b) trimis, ministru sau internunţiu acreditaţi pe lângă şefii de stat; c) însărcinat cu afaceri, acreditat pe lângă ministerele de externe[92]. Şeful de misiune beneficiază de un regim special, fapt pentru care, în Convenţia de la Viena din anul 1961, el este definit separat la art. 1 litera „a" . Diferenţierea poate să apară şi ca reminiscenţă cu caracter de cutuma, când. diplomatul era trimisul suveranului său[93], mai întâi, apoi, în secolul 19, se diferenţiază, cum am văzut, monarhul, ca şef de stat, de statul ca atare, fiecare folosind un sistem diplomatic dacă nu paralel, cel puţin reprezentând fiecare câte unul din cele două interese[94]. Oricum, şeful de misiune trebuie să beneficieze de autoritate faţă de stafful misiunii, să fie însărcinat să reprezinte interesele statului acreditant şi să fie recunoscut ca atare de statul acreditar. Articolul 1 litera „a" prevede că şeful de misiune este însărcinat de statul acreditant să acţioneze în această calitate. Gradul şefului de misiune nu are o relevanţă juridică, ci doar una politică. Pot fi şefi de misiune diplomaţi cu grad de ambasador, de ministru etc. Ce este şeful de misiune ad-interim? Potrivit art. 5 punctul 2 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, „Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul sau mai multe state, el poate înfiinţa o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în care şeful de misiune nu-şi are reşedinţa sa permanentă" . Rezultă că însărcinatul cu afaceri ad-interim astfel numit este un şef permanent al misiunii şi acţionează în această calitate[95]. Spre deosebire de acesta, există situaţia însărcinatului cu afaceri ad-interim, care acţionează cu titlu provizoriu. Este regula prevăzută la art. 19 al. 1 din Convenţia de la Viena din anul 1961, care prevede: „Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful misiunii este împiedicat să-şi exercite funcţiile, un însărcinat cu afaceri ad-interim funcţionează cu titlu provizoriu ca şef al misiunii" . Statul acreditar nu are dreptul să refuze desemnarea unui membru al personalului misiunii ca însărcinat cu afaceri a.i., întrucât, potrivit art. 9 din Convenţia de la Viena din anul 1961, el 1-a acceptat - nedeclarându-1 persona non grata - pe 1 c când era doar agent diplomatic , iar art. 19 din menţionata Convenţie nu prevede cerinţa consimţământului statului acreditar. în Convenţia de la Viena din anul 1961 nu este reglementat cazul însărcinatului cu afaceri transferat de la altă misiune diplomatică; considerăm, însă, că acest lucru este posibil, dar trebuie urmată procedura numirii persoanei respective, chiar cu titlu provizoriu, la misiunea diplomatică respectivă. De regulă, se numeşte însărcinat cu afaceri a.i. diplomatul cu gradul şi funcţia cea mai mare la ambasadă, fără ca aceasta să fie o regulă; numirea o decide statul acreditant şi se notifică de către şeful misiunii care lipseşte, temporar, ministerului afacerilor externe al statului acreditar. Cum am arătat, art. 14, litera „c" din Convenţia de la Viena din anul 1961 prevede şi situaţia „însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor externe", care sunt şefi de misiune en titre sau en pied. Pe când însărcinaţii cu afaceri a.i., conform art. 5 şi art. 19 al. 1 din Convenţia de la Viena din anul 1961, pot conduce o misiune diplomatică de orice grad (ambasadă sau legaţie), însărcinaţii cu afaceri en titre sau en pied conduc o misiune de mai mică importanţă. Numirea şefului de misiune urmează o procedură specială, care, în baza principiului suveranităţii egale a statelor, trebuie să răspundă la cerinţa ca statul acreditar să declare persoana numită ca persona grata pentru el. De aceea, statul acreditant trebuie să ceară statului acreditar agrementul în vederea numirii şefului de misiune. Agrementul poate fi retras fără justificare[96]. Acesta se cere fie de antecesorul care pleacă, fie de însărcinatul cu afaceri a.i. de la misiunea diplomatică unde este numit, sau la misiunea statului acreditar în statul acreditant[97]. Cererea de agrement este însoţită de curriculum vitae. Solicitarea agrementului este necesară, potrivit art. 4 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care prevede că statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o acrediteze ca şef de misiune în statul acreditar a primit agrementul acestuia. în cazul în care statul acreditar nu agreează persoana numită, el nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului de acceptare a persoanei propuse. Rezultă că solicitarea agrementului este obligatorie şi statele trebuie să evite situaţia neplăcută de a fi refuzată primirea persoanei propuse de către statul acreditar, care, dacă ar deveni publică, ar crea probleme de relaţii, mai ales că temeiurile sunt foarte variate ca cineva să fie declarat „non grata" [98]. Refuzul poate fi exprimat direct[99], sugerat de statul acreditar sau chiar lipsa unui răspuns îndelungat poate fi refuz. Philippe Cahier apreciază că un răspuns tacit nu ar fi de recomandat, statele având obligaţia de a se pronunţa asupra unei cereri. Şi, în sfârşit, deşi Convenţia de la Viena din anul 1961 nu a menţionat clasa şefilor de misiune pentru care se cere agrementul, este de înţeles - şi practica statelor a creat deja o normă cutumiară - că agrementul este necesar pentru ambasadori ca şi pentru însărcinaţii cu afaceri a.p., numiţi şefi de misiune. Numai pentru însărcinatul cu afaceri a.i., care este notificat de ambasadorul titular ca şef de misiune, nu este nevoie ca răspunsul statului acreditar să fie dat, nefiind necesar agrementul. Scrisoarea de acreditare - lettre de créance , Beglau- bigungsschreiben, lefter of credence - este documentul oficial care atestă calitatea şefului de misiune diplomatică şi obiectul general al misiunii sale. Scrisoarea de acreditare este adresata şefului statului acreditar sau ministrului afacerilor externe al acestuia, după caz" , Spre deosebire de patenta consulară, eliberată şefului de post consular, care nu este adresată unei persoane şi se trimite pe cale diplomatică, scrisoarea de acreditare se adresează şefului de stat sau ministrului şi nu primeşte un răspuns scris. Scrisorile de acreditare se depun personal de titular în cadrul unei audienţe, special fixată, după caz, la şeful de sfat sau la ministrul afacerilor externe care, prin primirea lor, confirmă acordul cu numirea şefului de misiune diplomatică. Efectul scrisorilor de acreditare este prevăzut în art. 13 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care prevede că şeful de misiune se consideră că şi-a asumat funcţiile în statul acreditar de îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare, şi, mai departe, art. 13 reglementează şi posibilitatea ca să se considere asumare de funcţie şi comunicarea sosirii şi trimiterea unei copii de pe scrisorile de acreditare, ministerului afacerilor externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia s-ar fi convenit, conform 22 practicii în vigoare a statului acreditar . Protocolul primirii şefului de misiune este stabilit de statul acreditar - se acordă onoruri militare, şeful de misiune este adus cu caleaşca regală sau maşina oficială a statului acreditar etc. Dreptul de precădere se acordă între grade egale după data asumării funcţiilor (art. 16 al. 1 din Convenţia de la Vie na din anul 1961). încetarea funcţiilor la misiunea diplomatică se face prin decizia autorităţilor competente ale statului acreditar, comunicată statului acreditant (art. 10 din Convenţia de la Viena din anul 1961). încetarea funcţiilor este posibilă şi din iniţiativa statului acreditar care se poate face prin declararea diplomatului ca persona non grata şi a celorlalţi membri nediplomaţi ai misiunii ca neacceptabili (art. 9 din Convenţia de la Viena din anul 1961). Declararea ca „persona non grata" poate fi făcută înainte de numire, cum am văzut, şi după numire, prevederea articolului 9 din Convenţia din 1961 îndreptăţind statul acreditar ca oricând şi fără a-şi motiva hotărârea să informeze statul acreditant că şeful sau orice membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non grata sau că un alt membru al misiunii nu este acceptabil. Declararea de „persona non grata" are efectul că statul acreditant este obligat să-şi retragă persoana în cauză, în caz contrar statul acreditar poate refuza să o mai. recunoască în calitate de membru al misiunii. Declararea de „persona non grata" trebuie, deci, să fie expresă; ocolirea unui diplomat de către autorităţile statului acreditar, de amânare sine die a cererilor sale de primire şi de negociere, cu acesta etc., sunt semne care arată o anumită poziţie, fără să fie o încetare, de jure, a misiunii diplomatului; semnalele trebuie să fie receptate de către statul acredi- tant şi să dispună rechemarea diplomatului. Membrii personalului diplomatic trebuie, în principiu, să aibă numai cetăţenia statului acreditant. Statutul Corpului Diplomatic şi Consular al României prevede aceasta în mod obligatoriu. Potrivit art. 8 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 este posibil ca un membru al personalului diplomatic să fie cetăţean al statului acreditar sau al unui stat terţ; în fiecare caz trebuie să se obţină consimţământul expres al statului acreditar. Personalul administrativ şi tehnic se numeşte de statul acreditant, fiind notificat statului acreditar. Atât notificarea diplomaţilor cât şi cea a personalului administrativ şi tehnic se face, implicit, în prealabil, când se solicită viza, aceasta însă nu este suficient. Ei trebuie să primească de la statul acreditar o legitimaţie, care este de fapt o dovadă de înregistrare a străinilor dar şi un drept de şedere şi de lucru la misiunea diplomatică, cum o să vedem. CAPITOLUL VI

IMUNITĂŢI ŞI PRIVILEGII DIPLOMATICE

1. înţelesul noţiunii „imunităţi şi privilegii'"

în literatura de specialitate expresia „imunităţi şi privilegii" [100] desemnează întregul complex de garanţii de care se bucură o misiune diplomatică şi personalul acesteia din partea statului acreditar. Regimul juridic pe care dreptul diplomatic îl asigură unei misiuni diplomatice şi personalului acesteia este format nu numai din imunităţi şi privilegii, ci şi din drepturi, facilităţi, scutiri, libertăţi, care pot fi examinate separat. O misiune diplomatică are sarcini de îndeplinit; dar, pentru înfăptuirea lor, membrii misiunii şi aceasta însăşi trebuie să se bucure de garanţii care să le faciliteze desfăşurarea activităţilor şi să împiedice orice abuz din partea autorităţilor statului acreditar. Aceste garanţii sunt asigurate prin imunităţi şi privilegii, în principal. Examinate din punct de vedere al obligaţiilor statului acreditar, imunităţile şi privilegiile privesc două categorii mari de acţiuni[101]: a) autorităţilor statului acreditar li se impune
0. limitare a competenţei lor, atunci când subiecte sunt misiunile diplomatice şi personalul acestora: instanţele nu se pot sesiza şi, deci, nici judeca anumite cauze, autorităţile de siguranţă şi de poliţie sunt lipsite de dreptul de exercitare a constrângerii în anumite limite, organele vamale nu pot face, în cazurile date, control vamal şi nici pretinde taxe etc.; b) al doilea grup de acţiuni se referă la exceptarea de unele obligaţii, care revin în mod normal cetăţenilor, a misiunilor diplomatice şi personalului acestora: scutiri fiscale, scutiri vamale, scutiri parafiscale, scutiri de contribuţii etc. Prima categorie priveşte dreptul procedural, cea de-a doua dreptul material. Mai puţin subliniată, există şi o a treia componentă a regimului de garanţii pe care le acordă statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului acesteia. Este cazul obligaţiilor cominatorii generale[102], care revin statului acreditar ca atare, acţiuni menite să garanteze, în plus, anumite drepturi subiective ale misiunilor diplomatice şi personalului acestora. Exemplu, potrivit art. 25 din Convenţia de la Viena din anul 1961, statul acreditar este obligat să acorde toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor unei misiuni diplomatice. Există şi obligaţia de a se permite exercitarea unor drepturi subiective proprii, obligaţie in omitendo, cum ar fi cea prevăzută la art. 27 al sus-numitei Convenţii, care impune statului acreditar obligaţia de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice cu guvernul acesteia; art. 20 din Convenţia de la Viena din anul 1961, acordă dreptul misiunii şi şefului său de a arbora drapelul statului acreditant pe clădire, pe reşedinţă şi pe mijloacele de transport etc., drepturi care pot fi exercitate de misiune fără ca statul acreditar să se opună. Iată de ce afirmăm că noţiunea de imunităţi şi privilegii este incompletă pentru a desemna întregul complex de garanţii de care se bucură misiunile diplomatice şi personalul acestora. Vom examina, prin urmare, imunităţUe cu complementaritatea lor, inviolabilităţile, precum şi privilegiile, drepturile, libertăţile şi facilităţile misiunilor diplomatice şi ale personalului acestora. 2. Care este natura juridică a acestor garanţii?

Sunt ele asigurate de normele dreptului intern, de normele dreptului internaţional, sau de curtoazie? Codurile penale şi de procedură penală ale statelor restrâng sfera de competenţă a autorităţilor lor represive atunci când subiecte ale legii interne ar fi membrii personalului diplomatic[103]. De aceea, s-a susţinut că dreptul intern reglementează o parte a relaţiilor diplomatice. în sprijinul acestei idei s-a invocat faptul că scutirea vamală şi fiscală se face prin legea internă, care stabileşte excepţiile de taxe vamale, de impozite etc. Intervenţia legii interne în limitarea competenţelor autorităţilor interne nu face decât să confirme existenţa dreptului specific personalului diplomatic, statornicit de dreptul diplomatic, cutumiar sau convenţional. Uneori, regimul vamal, cum am arătat, nu este decât o ofertă de reciprocitate[104], care devine normă de drept diplomatic dacă este acceptată. Şi, în sfârşit, subliniem că deşi garanţiile acordate misiunii diplomatice au avut Ia bază curtoazia, în special, privilegiile, astăzi acestea sunt obligatorii, întrucât au devenit norme de drept internaţional. Rezultă că imunităţile, privilegiile, drepturile şi facilităţile sunt reglementate de normele dreptului diplomatic şi au forţă juridică obligatorie; nerespectarea lor atrage răspunderea internaţională a statului care nu le-a respectat. 3. Fundamentul juridic al imunităţilor şi privilegiilor

Statutul juridic al diplomatului a evoluat în timp, forma şi conţinutul lui actual fiind rezultatul unei îndelungate practici a statelor, mai puţin stabilită convenţional[105], ci mai mult pe cale cutumiară. Dreptul internaţional modern s-a dezvoltat după tratatele westfalice din anul 1648, şi astfel s-au recunoscut, alături de Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană şi alte state creştine ale Europei, între care s-au dezvoltat relaţii internaţionale. Prima concepţie cu privire la fundamentul imunităţilor este bazată pe practica perioadei absolutismului medieval, când suveranul era în acelaşi timp şeful statului şi se confunda cu acesta; el conducea direct relaţiile internaţionale; teoria care justifică statutul diplomatului, bazată pe această practică, identifică diplomatul cu suveranul său, pe care îl reprezintă. Montesquieu afirma că „ambasadorii sunt cuvântul prinţului care îi trimite şi acest cuvânt trebuie să fie liber" . o Teoria, susţinută de Burlamacjui s-a denumit „teoria reprezentării" ; aceasta, în esenţă, susţine că ambasadorul reprezintă suveranul şi, cum acesta este personificarea statului, rezultă că şi ambasadorul se bucură de dreptul suveranului său, care este redat de formula „par in părem non habet jurisdi-ctionem" [106]. Părerea nu poate fi susţinută în timpurile moderne, întrucât diplomaţii nu mai reprezintă pe şeful de stat - chiar dacă ambasadorii sunt numiţi de acesta - ci statul, a cărui politică sunt obligaţi să o urmeze. Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe care îl reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit face teoria reprezentării. Diplomatul are, într-adevăr, dreptul de reprezentare generală a statului, în numele căruia acţionează, dar el îndeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor reguli care sunt de drept administrativ, nefiind o substituire. Teoria nu poate răspunde Ia întrebarea: pe ce temei sunt garantate imunităţile membrilor familiei diplomaţilor? De asemenea, rămâne fără răspuns şi întrebarea privind temeiul ce-1 determină pe suveranul primitor să renunţe la suveranitatea sa, care îi dă puterea de judecată şi de acţiune asupra tuturor persoanelor, chiar străine, care se află pe teritoriul său. Henry Fort-Dumanoir justifică acest raport prin prezumţia că fiecare suveran renunţă la exercitarea parţială a dreptului de jurisdicţie teritorială; de ce o face, nu ne spune autorul acestei teorii. Paul Fauchille[107] dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, din care deduce nevoia de asigurare a independenţei sale faţă de statul acreditar, ca premisă necesară exercitării funcţiei sale. Această formulă a fost, în parte, însuşită şi de Convenţia de
Ia Viena din anul 1961, „recunoscând că misiunea 11 diplomatică reprezintă statul" Cea mai importantă teorie în istoria doctrinelor, care justifică fundamentul imunităţilor şi privilegiilor, este cea a extrateritorialităţii. Teoria a triumfat timp de aproape trei secole - sec. XVII începutul secolului XX - şi a inspirat multe practici şi proiecte de codificare[108]. Teoria aparţine lui Hugo Grotius[109] şi se bazează pe observaţia că ambasadorul nu este ţinut să respecte legea străină a ţării unde el îndeplineşte o ambasadă, întrucât, susţine el, acesta este considerat că n-a părăsit niciodată ţara sa, căci funcţiile le exercită în statul acreditar ca şi când ar fi în propria sa ţară. Ambasada este considerată ca o părticică din teritoriul naţional şi, ca atare, ambasadorul nu face decât să respecte legea ţării pe teritoriul căreia se află, care este cea a statului său. Teoria este o ficţiune inutilă şi periculoasă, pentru că ea ar justifica arbitrariul, întrucât o misiune diplomatică ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său, căci se fac în interesul acestuia - cum ar fi spionajul, - fără a încălca legea statului acreditar. De asemenea, o faptă penală de violare a sediului misiunii, ar trebui judecată în statul acreditant. Alte teorii, cu mai multe variaţii, se bazează pe ideea acordului dintre statul acreditar şi cel acreditant.[110]. Astfel teoria lui Cecil Hurst, susţinută în cursul său la Academia de Drept Internaţional în anul 1926, pleca de la ideea că agentul diplomatic este primit în statul acreditar cu condiţia ca el să nu fie supus jurisdicţiei sale. Ideea se bazează pe renunţarea unilaterală a statului acreditar la jurisdicţia sa, ceea ce este fals, chiar dacă se susţine, în continuare, că diplomatul va fi supus jurisdicţiei statului său, în cazul că ar comite fapte ilegale. Potrivit părerii lui Gentili[111], imunităţile şi privilegiile sunt derivate din dreptul de legaţie, care este un drept intern al statului, un drept natural, derivat din Providenţa divină, de aplicaţie generală şi recunoscut de toate popoarele. Teoria acordului tacit a fost susţinută în practică de ministrul afacerilor externe al regelui Franţei, Ludovic al XV, în anul 1772, ducele d'Aiguillon[112]. Teoriile acestea ar duce la consecinţa că, oricând, statul acreditar poate reveni la acordul său tacit pe baza dreptului de denunţare a înţelegerilor şi, de aici, imunităţile şi privilegiile ar dispărea. 17 Vattel a elaborat o teorie denumită funcţională , care se bazează pe ideea că un reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcţiile sale dacă nu este independent faţă de statul de reşedinţă. Teoria a fost însuşită de Institutul de Drept Internaţional în Sesiunea sa de la Viena din anul 1924, care a decis că „imunităţile şi privilegiile au ca fundament interesul funcţiei"; părerea a fost preluată şi în Convenţia de la Viena din anul 1961 care, în preambul, stabileşte „convingerea că imunităţile şi privilegiile nu sunt în avantajul indivizilor, ci ele sunt menite să asigure îndeplinirea funcţiilor lor la misiunea diplomatică" .

4. Rolul reciprocităţii în respectarea imunităţilor şi privilegiilor.

Potrivit art. 47 din Convenţia de la Viena din anul 1961 nu se consideră discriminare: a) faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prevăzute în convenţie pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul a créditant; b) faptul că unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei Convenţii. Rezultă că imunităţile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic; minimul acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din anul 1961, cele care depăşesc acest minim devin obligatorii, pe bază de reciprocitate. Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot hotărî restrângerea lor, numai dacă nu este asigurată reciprocitatea[113].

5. Definirea instituţiilor juridice care formează regimul juridic al unei misiuni diplomatice şi al personalului acesteia.

Să examinăm imunităţile şi privilegiile aşa cum le-am enumerat anterior: a) imunităţile; b) inviolabilităţile; c) privilegiile; d) drepturile; e) facilităţile.

a) Imunităţile diplomatice sunt drepturi acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său în baza cărora aceştia sunt exceptaţi de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la cea care ar putea să o exercite autorităţile administrative ale statului acreditar. Imunităţile pot fi absolute, caz în care exceptarea de jurisdicţie este cuprinzătoare şi nelimitată la perioada existenţei funcţiei persoanei beneficiare; imunităţile funcţionale sau relative sunt atunci când exceptarea beneficiarilor se face numai pentru faptele legate de îndeplinirea atribuţiilor oficiale şi se prelungesc un timp numai în raport de acestea. Imunitatea înlătură competenţa autorităţilor judiciare sau administrative ale statului acreditar, fiind, prin urmare, de drept procesual; fapta nepermisă s-a comis, legea statului acreditar a fost încălcată, răspunderea, însă, nu poate fi stabilită, întrucât persoana beneficiază de imunitate. Imunitatea, fie ea absolută, fie relativă, este generală, în sensul că beneficiarul ei nu poate fi supus jurisdicţiei civile, penale sau administrative a statului acreditar.

b) Inviolabilităţile sunt, de drept, imunităţi de la coerciţiunea autorităţilor statului acreditar, de care beneficiază o misiune diplomatică şi membri săi, în conformitate cu normele dreptului diplomatic, prin care exercitarea forţei de constrângere a statului acreditar este inoperantă sau condiţionată faţă de beneficiarii acestor drepturi. Când constrângerea statului acreditar nu poate fi exercitată asupra persoanelor, constituie inviolabilitatea personală; constrângerea nu poate fi exercitată asupra sediului sau reşedinţei, asupra curierului diplomatic sau asupra corespondenţei. Inviolabilitatea priveşte şi obligaţia specială a statului acreditar de ocrotire a unor valori sau bunuri, cum ar fi onoarea, demnitatea, garantarea libertăţii misiunii diplomatice şi personalului acesteia faţă de orice încălcare ce li s-ar putea aduce, indiferent de unde ar veni.

c) Privilegiile sunt înlesniri sau avantaje juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice sau personalului acesteia, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străinii obişnuiţi, şi chiar faţă de proprii cetăţeni ai statului acreditar[114]. Pe când în cazul imunităţilor beneficiarii acţionează contrar legii statului acreditar, în cazul privilegiilor ei se conformează acesteia.
d) Drepturile sunt permisiuni juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului acesteia, menite să garanteze exercitarea activităţilor oficiale ale acestora. Pe când privilegiile sunt drepturi pozitive, preluate de legislaţia internă a statului acreditar, drepturile acordate unei misiunii diplomatice îşi au premisele în normele dreptului internaţional şi izvorul în legislaţia internă a statului acreditant. Astfel, dreptul de a instala un post de radio-emisie este un drept propriu, subiectiv, acordat misiunii diplomatice, care îl poate exercita fără ca statul acreditar să se opună. Spre deosebire de drepturile de care se bucură misiunea diplomatică de a-şi îndeplini funcţiile - dreptul de informare, dreptul de exercitare a protecţiei diplomatice etc. - drepturile din această categorie sunt distincte, operând drept garanţii suplimentare pentru realizarea funcţiilor diplomatice, deci o complementaritate a primei categorii de drepturi.

e) Facilităţile şi libertăţile sunt obligaţii generale ale statului acreditar fie de a nu împiedica, prin fapte pozitive, activitatea unei misiuni diplomatice, fie de a veni în întâmpinarea acesteia pentru a-i uşura desfăşurarea activităţii, cum ar fi acordarea sprijinului statului acreditar la obţinerea de clădiri etc. Şi facilităţile şi libertăţile sunt tot garanţii.

6. Imunităţile şi privilegiile, conform Convenţiei de la Viena din anul 1961, misiunilor diplomatice şi agenţilor diplomatici. A. Misiunile diplomatice se bucură de următoarele imunităţi de coerciţiune: a) inviolabilitatea localurilor consulare (art. 22);
b) inviolabilitatea documentelor şi arhivelor (art. 24);
c) inviolabilitatea corespondenţei oficiale şi a valizei diplomatice (art. 27 al. 2 şi 3). Ele se bucură de imunitatea de jurisdicţie, consacrată de cutumă.

B. Misiunile diplomatice se bucură de următoarele privilegii:
a) scutirea de impozite şi taxe (art. 23);
b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii (art. 36 al. 1 litera „a" ).

C. Agenţii diplomatici se bucură de următoarele imunităţi:
a) imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă (art. 31, pct. 1);
b) imunitatea de a depune mărturie (art. 31, pct. 2); ■ c) imunitatea de coerciţiune, care este inviolabilitatea personală (art. 29 şi 31 al. 3).

D. Agenţii diplomatici se bucură de următoarele privilegii:
a) scutirea de plata asigurărilor sociale (art. 33);
b) scutirea de impozite şi taxe (art. 34);
c) scutirea de prestaţii personale (art. 35);
d) scutirea de taxe şi control vamal (art. 36 al. 2 şi alineatul 1 litera b);
e) libertatea de deplasare şi de circulaţie (art. 26);
f) facilităţile de sejur (art. 10);
g) exceptarea de prestaţii obligatorii (art. 35).

E. Drepturi speciale acordate misiunii diplomatice:
a) scutirea de taxe şi impozite pentru drepturile şi rede- venţele percepute de misiune (art. 28);
b) înlesniri pentru procurarea de localuri (art. 21);
c) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, la reşedinţa şefului de misiune şi pe mijloacele de transport al acestuia (art. 20).
F. Membrii familiei agentului diplomatic se bucură, în principiu, de aceleaşi imunităţi şi privilegii, dacă fac parte din gospodăria acestuia şi nu sunt cetăţeni ai statului acreditar.

G. Membrii personalului administrativ şi tehnic se bucură de inviolabilitatea persoanei şi a locuinţei, sunt scutiţi de obligaţia de a plăti asigurări sociale şi cea de plată a impozitelor şi taxelor, de exceptarea de la prestaţii personale; imunitatea lor de jurisdicţie este funcţională.

H. Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitatea de jurisdicţie funcţională; ei sunt scutiţi de impozite pe veniturile salaríale şi de plata asigurărilor sociale.

I. Oamenii de serviciu sun scutiţi numai de impozite şi taxe pe veniturile salaríale.

7. Conţinutul imunităţilor diplomatice.

A. Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice nu este menţionată expres în Convenţia de la Viena din anul 1961 şi nici în Convenţia de la Havana[115]. Doctrina a tratat imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice ca un corolar al imunităţii statului, în numele şi pentru care acţionează reprezentanţa sa diplomatică în străinătate. In raport de aceste premise, potrivit doctrinei, o misiune diplomatică se bucură de imunitate de jurisdicţie pentru următoarele acte: a) Acte îndeplinite oficial, în numele şi din însărcinarea statului acreditant, cum ar fi încheierea unui acord, introducerea unei note de protest, demersuri de orice fel etc., chiar dacă acestea nu sunt acţiuni ale statului, ci ale misiunii însăşi, fiind supuse normelor dreptului internaţional. Limita acestor acţiuni este dată de normele dreptului internaţional şi dacă, teoretic, o ambasadă ar acţiona împotriva statului acreditar, încălcând normele acestui drept, competenţa nu este a tribunalelor locale, care judecă după legile interne; fapta ar atrage răspunderea internaţională a statului acreditant, dacă statul lezat ar sesiza, eventual, un tribunal internaţional.
b) Misiunea diplomatică se bucură de imunitatea de jurisdicţie a statului acreditar pentru acte de dispoziţie interne, făcute conform normelor dreptului statului acreditant[116].
c) Are imunitate de jurisdicţie o misiune diplomatică şi pentru actele cu caracter privat, care ar rezulta din contracte[117] sau chiar din activitatea extracontractuală? Cu alte cuvinte, misiunea diplomatică se bucură de imunitate absolută? Şi dacă răspunsul este afirmativ, care este justificarea acestei soluţii? Imunitatea de jurisdicţie civilă poate fi justificată pentru că o misiune diplomatică este o structură exterioară a ministerului afacerilor externe, deci o entitate de stat, şi care acţionează în numele acestuia. In această ipoteză se pune întrebarea dacă statul însuşi, care acţionează prin reprezentanţa sa diplomatică, se bucură de imunitatea de jurisdicţie absolută, adică pentru acte jure imperii sau pentru acte jure gestionis? Imunitatea de jurisdicţie civilă a statului este contestată de unii autori, tratată diferenţiat de alţii în sensul că numai actele îndeplinite jure imperii se bucură de imunitate, pe când actele jure gestionis, nu . Dr. Ion M. Anghel consideră că ambasadele se bucură de o imunitate proprie, care este absolută, bazându-se pe constatarea de fapt, nu pe un temei juridic, susţinând că dacă s-ar împărţi actele unei misiuni în jure imperii şi jure gestionis aceasta ar duce ia negarea totală a imunităţii de jurisdicţie a misiunii diplomatice în ce ne priveşte, considerăm că există o normă de drept internaţional care stabileşte imunitatea de jurisdicţie absolută, potrivit regulii: „par in părem non habet jurisdktionem" . Aceasta nu înseamnă că statul ca persoană juridică, nu poate răspunde civilmente; el poate fi chemat în judecată dar folosindu-se o instanţă neutră, care este un tribunal internaţional, el poate fi chemat astfel în judecată şi pentru actele misiunii diplomaţiei. în faţa instanţelor interne nu poate fi chemat un stat pentru prepusul său, care este misiunea diplomatică, în caz de litigii. Evident, misiunea diplomatică beneficiază numai de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă, nefiind posibilă tragerea la răspundere penală a unei instituţii. Art. 31 alineat „a" din Convenţia din anul 1961, exceptează de la jurisdicţia civilă a statului acreditar acţiunile care au ca obiect un imobil deţinut de agentul diplomatic „în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii" , şi astfel confirmă, în ultimă instanţă, că imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă este a statului acreditant, chiar când el acţionează prin prepuşii săi, fie ei diplomaţi sau altă categorie de personal.

B. Imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici Regula sancti habentur legaţi şi-a găsit consacrarea în art. 31 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care prevede că agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar. Din această redactare rezultă că agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală absolută încât, imunitatea de jurisdicţie civilă şi cea administrativă este asigurată agentului diplomatic numai dacă nu este vorba:
a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-1 posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopului misiunii;
b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu titlu particular şi nu în numele satului acreditat.
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar, în afara funcţiilor sale oficiale. Agentul diplomatic este, prin urmare, beneficiar de imunitate de jurisdicţie pentru toate actele oficiale; el nu va fi supus jurisdicţiei locale pentru actele îndeplinite, în cadrul misiunii diplomatice, în conformitate cu legea statului său, chiar dacă acestea sunt incorecte[118]. Actele îndeplinite în afara serviciului se bucură de imunitate absolută, practic, numai dacă fapta are caracter penal, statul acreditar având la dispoziţie măsura de protejare a intereselor sale, care este declararea ca persona non grata sau expulzarea persoanei vinovate, întrucât imunitatea de jurisdicţie civilă este, cum am văzut, în primul rând, funcţională; ea se poate invoca şi faţă de raporturile civile şi delictuale civile, dacă nu priveşte exceptarea menţionată, căci participarea liberă la raporturile civile este o condiţie de îndeplinire a funcţiei diplomatului. Conform art. 31 paragraful 4, „imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant" . Deşi imunitatea de jurisdicţie administrativă este redată confuz de articolul 31 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, întrucât o acţiune administrativă nu va fi legată de imobile, succesiuni sau veniturile particulare ale diplomaţilor, aşa cum prevede articolul menţionat, totuşi, ea este absolută şi faţă de faptele care reclamă o acţiune cu caracter administrativ, cum ar fi cazul în care o autoritate judiciară sau administrativă ar fi competente să judece şi să sancţioneze contravenţii[119]; agentul diplomatic nu este supus nici măsurilor administrative cu caracter nejurisdicţional, cum ar fi ridicarea permisului de conducere[120], amenzi pentru parcare etc. Statul acreditar poate sesiza misiunea diplomatică despre orice abatere din partea agentului diplomatic, aceasta necon- stituind o imunitate. Imunitatea agentului diplomatic de a nu depune mărturie este redată de art. 31 paragraful 2 sub forma: „Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie" . Mulţi autori o tratează ca un privilegiu, nu ca imunitate[121]. Imunitatea de a nu depune mărturie trebuie interpretată în sensul că dacă agentul diplomatic acceptă să apară ca martor la tribunal, el o poate face, practica judiciară fiind în sensul că se acceptă chiar o declaraţie scrisă. Interogarea trebuie uneori făcută, întrucât martorii pot fi indispensabili pentru un proces, fiind singurii care pot contribui la aflarea adevărului; refuzul nejustificat ar fi lipsit de raţiune, dacă mărturia diplomatului ar fi indispensabilă. Imunitatea de a depune mărturie este, prin urmare, dreptul agentului diplomatic de a refuza sau accepta depunerea ca martor, refuzul acestuia nu trebuie justificat şi, fiind un drept al său, nu poate fi cenzurat de autorităţile judiciare ale statului acreditar. Invocăm, în finalul analizei noastre cu privire Ia imunitatea de jurisdicţie civilă, articolul 32 paragraful 3 din Convenţia de la Viena din anul 1961, care prevede că „Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicţie, în baza art. 37, intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională, direct legată de cererea principală" . Această prevedere confirmă că dreptul la acţiune al agentului diplomatic rămâne neatins, el putând solicita instanţei statului acreditar să se pronunţe în orice litigiu în care el apare ca reclamant, cu riscul menţionat la art. 32. Beneficiază agentul diplomatic de imunitate într-un stat terţ? Art. 40 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede: „Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui al treilea stat, care i-a acordat o viză pe paşaport, în cazul în care această viză este cerută, pentru a merge să-şi asume funcţiile sau să-şi ia în primire postul, sau pentru a se întoarce spre ţara sa, statul terţ îi va acorda inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare pentru a-i permite trecerea sau întoarcerea" . Ce se înţelege prin toate celelalte imunităţi? Articolul nu se referă la imunităţile prevăzute în prezenta Convenţie, ci la cele care sunt necesare pentru a-i permite trecerea spre post sau întoarcerea spre ţara sa. Aşadar, aplicarea unei amenzi pentru depăşirea de viteză sau pentru parcare necorectă este posibilă într-un stat terţ? Dar judecata pentru accident mortal de circulaţie ? Considerăm că răspunsul este afirmativ, căci imunităţile şi privilegiile nu sunt drepturi subiective ale agentului diplomatic, ci ele au ca finalitate îndeplinirea funcţiilor lor oficiale; or, împiedicarea preluării acestora într-un stat terţ nu poate fi făcută decât dacă agentul diplomatic ar fi reţinut, deci nu i s-ar recunoaşte inviolabilitatea, nu şi atunci când este judecat în stare de libertate, amendat etc. 8. Conţinutul inviolabilităţilor diplomatice

Potrivit dreptului diplomatic sunt supuse inviolabilităţii sediul misiunii diplomatice, reşedinţa privată a agentului diplomatic, arhivele, bagajele agentului diplomatic, bunurile misiunii şi ale agentului diplomatic, curierul diplomatic. a) Inviolabilitatea sediului misiunii sau reşedinţei private a agentului diplomatic înseamnă că autorităţile care exercita constrângerea statului nu pot pătrunde în aceste localuri în îndeplinirea misiunilor lor oficiale. Articolul 1 paragraful „i" al Convenţiei de la Viena din anul 1961 include în noţiunea de „localuri ale misiunii" clădirile şi terenul aferent. Rezultă că autorităţile statului acreditar nu pot pătrunde nici în curtea interioară a sediului misiunii sau reşedinţei private a agentului diplomatic, interdicţia fiind, deopotrivă, absolută. Câteva probleme ce se pot ivi. Au autorităţile statului acreditar dreptul de a urmări un răufăcător, refugiat, fără consimţământul şefului de misiune, într-o misiune diplomatică, într-o ambasadă sau legaţie? Articolul 22 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 răspunde negativ, în sensul că permisiunea de intrare în localul misiunii a agenţilor statului acreditar trebuie să fie dată de şeful de misiune. O altă întrebare se ridică cu referire la art. 41 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care impune că localurile misiunii nu trebuie să fie folosite în alte scopuri decât pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii. Ce se întâmplă dacă, cu încălcarea acestor obligaţii, localurile misiunii sunt o sursă de OQ pericol public "7 O parte a teoriei dreptului diplomatic, bazată pe interpretarea articolului 31 al Cartei Naţiunilor Unite, recunoaşte dreptul statului acreditar de a pătrunde, în apărare legitimă, an în localurile misiunii , atunci când există un pericol grav contra populaţiei locale, când securitatea de stat este ameninţată, cu condiţia ca faptul să fie urgent şi decizia să 31 fie luată de puterea executivă a statului acreditar . Mulţi autori, între care dr. Ion M. Anghel, susţin că inviolabilitatea este absolută şi în aceste cazuri. Care va fi soluţia când pericolul împotriva misiunii diplomatice şi personalului acesteia se află în interiorul clădirii şi se cer măsuri urgente de imobilizare a răufăcătorilor? Este cazul sechestrării în localul misiunii a personalului diplomatic. Guvernul român, în cazul petrecut la Berna între 14-15 februarie 1955, când un grup de răufăcători români au pătruns în misiunea română şi au omorât pe şoferul Şeţu, a reproşat guvernului elveţian că nu a luat măsuri de protecţie generală şi nu faptul că poliţia elveţiană, chemată de însărcinatul cu afaceri român, nu a intervenit. Aceasta întrucât intervenţia autorităţilor locale este apreciată de statul acreditant în interesul ocrotirii intereselor acestui stat, dar eficienţa măsurii şi posibilitatea de realizare este apreciată de statul acreditar. Misiunea diplomatică este obligată să predea răufăcătorul autorităţilor statului acreditar, întrucât fapta s-a comis pe teritoriul acestui din urmă stat şi, desigur, misiunea diplomatică nu este în drept nici să reţină şi nici să sechestreze persoane, nici chiar propriii cetăţeni. Ce este azilul diplomatic? Dreptul de azil în cadrul misiunilor diplomatice este negat de majoritatea statelor europene şi de SUA; el este recunoscut de statele Americii Latine[122]. Azilul diplomatic este un drept conferit numai convenţional şi funcţionează numai între statele semnatare ale înţelegerilor respective; dreptul de azil astfel reglementat, oferă persoanelor urmărite în ţara de origine pentru concepţii sau activităţi publice posibilitatea de a fi adăpostite într-o misiune diplomatică străină fără ca statul pe teritoriul căreia se află respectiva misiune să aibă dreptul de intervenţie, conform principiului inviolabilităţii misiunii diplomatice, pe care l-am examinat. Ce este azilul teritorial? In caz de război civil sau revoluţie pot apărea situaţii ca anumite personalităţi politice să dorească să se refugieze la o ambasadă străină, cerând protecţie[123]. Opinia majoritară este că acest drept, în esenţă umanitar, este pe cale de a deveni o regulă pozitivă, după ce mult timp, pe baza teoriei extrateri- torialităţii, a fost acceptată; se subliniază, în special, caracterul temporar al protecţiei, pentru a evita un pericol iminent. Din punct de vedere al problemei pe care o cercetăm, întrebarea este dacă o misiune încalcă obligaţia de a nu acorda azil, există oare posibilitatea de intervenţie a autorităţilor statului acreditar? Răspunsul este negativ, şi practica arată că statul acceptă tacit acest lucru[124].
b) Inviolabilitatea bunurilor misiunii diplomatice include inviolabilitatea arhivei, a mobilei, a maşinilor, a conturilor bancare, a corespondenţei diplomatice. Art. 24 al Convenţiei de Ia Viena din anul 1961 consacră regula că arhivele şi documentele unei misiuni diplomatice sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar afla. Inviolabilitatea altor bunuri este redată de art. 22 al. 3 sub forma că „mobilierul şi celelalte obiecte care se găsesc acolo (în localurile misiunii, n.n.), precum şi mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei percheziţii, re- chiziţii, sechestru sau măsuri executorii" . Câteva ipoteze de examinat. Pot autorităţile locale să percheziţioneze un autoturism al unei misiuni diplomatice dacă se presupune că ar transporta obiecte nepermise? Art. 36 al Convenţiei de la Viena prevede posibilitatea controlului bagajelor agentului diplomatic, dacă aceste este de acord, în cazul că există serioase motive să se presupună că ar conţine obiecte interzise, chiar periculoase. Convenţia nu spune nimic despre acest drept asupra autoturismelor misiunii diplomatice. Considerăm că forma imperativă a art. 22 al. 3 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 se impune. Nu pot fi urmărite şi blocate nici conturile bancare ale unei misiuni diplomatice, întrucât acestea fac parte din mijloacele de îndeplinire a funcţiilor acesteia; ori conform art. 25 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, statul acreditar are obligaţia specială de „a acorda toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii" [125].
c) Corespondenţa diplomatică este separată de arhiva diplomatică[126]. Inviolabilitatea ei este consacrată la art. 27, paragraful 2 al Convenţiei diplomatice care mai precizează, în plus, că prin expresia „corespondenţă oficială" se înţelege întreaga corespondenţă referitoare „la misiune şi la funcţiile sale" . Obligaţia statului a ereditar de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice[127] este distinctă de obligaţia de a asigura secretul ei. Obligaţia de neviolare înseamnă că statul acreditar nu are dreptul să intercepteze şi nici să descifreze mesajele cifrate ale misiunii, dar nici de a viola valiza diplomatică şi coletele poştale, care poartă însemnele oficiale.
Un alt aspect aparte al corespondenţei diplomatice este valiza diplomatică care, potrivit art. 27, paragraful 3, „nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută" . Coletele diplomatice nu pot conţine decât „documente diplomatice sau obiecte de uz oficial" . Dar, cum practica o arată, sunt colete de câte 300, 500 kg de „documente diplomatice" într-o valiză diplomatică şi nu de puţine ori prin valiza diplomatică se transmit devize, produse interzise, chiar stupefiante. Cu toate acestea, atât Comisia de Drept Internaţional cât şi Conferinţa de la Viena au exclus orice posibilitate de a deschide valiza diplomatică dar, prin interdicţia statului acreditar de a deschide sau a reţine valiza diplomatică nu s-a exclus posibilitatea ca, după un control radiologie, care nu este interzis[128], să nu se admită importul acesteia, dispunând trimiterea ei la origine.
d) Inviolabilitatea personalului unei misiuni diplomatice. Philippe Cahier constată, pe bună dreptate, că „deşi caracterul sacru al diplomatului a dispărut, nu este mai puţin adevărat că el nu-şi poate îndeplini liber sarcinile, dacă trăieşte sub ameninţarea că va putea fi arestat" [129]. Aşadar, temeiul inviolabilităţii nu poate fi altul decât asigurarea îndeplinirii funcţiilor oficiale, aşa cum subliniază, cum am văzut, şi preambulul Convenţiei de la Viena din anul 1961. Potrivit art. 29 al Convenţiei diplomatice „Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale" . Rezultă că inviolabilitatea priveşte două aspecte:
a) Interdicţia autorităţilor statului acreditar de a exercita orice act de coerciţiune asupra persoanei agentului diplomatic;
b) Obligaţia statului acreditar de a impune autorităţilor sale să trateze agentul diplomatic cu respectul cuvenit şi să-i asigure respectul demnităţii, libertăţii etc. inclusiv ca acestea să nu fie lezate chiar de particulari. Primul aspect care trebuie lămurit constă în limitele acestei inviolabilităţi. Problema se pune întrucât art. 76 al Rezoluţiei Institutului de Drept Internaţional la sesiunea de la New York din anul 1929 interpretează inviolabilitatea ca fiind o interdicţie de la orice constrângere cum ar fi arestarea, extrădarea sau expulzarea[130]. Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este absolută; majoritatea statelor au consemnat această măsură în legislaţiile lor interne. Comisia de drept internaţional a precizat, însă, că acest drept este absolut dar că statul acreditar poate lua măsuri „care să împiedice comiterea de crime sau delicte" , şi, continuăm noi, fără a dispune măsuri de limitare a libertăţii personale prin arest sau detenţiune. Şi, continuând ideea referitoare la dreptul statului de a expulza un diplomat, considerăm că, potrivit art. 9 din Convenţia diplomatică din anul 1961, misiunea unui agent diplomatic încetează dacă statul acreditar 1-a declarat persona non grata şi statul acreditant nu 1-a rechemat într-un termen rezonabil, acordat, potrivit art. 39 paragraful 2 din Convenţie, de către statul acreditar. Expulzarea, prin urmare, este interzisă mânu militare atâta timp cât diplomatul este în funcţie; ea este admisă când el a încetat a mai fi considerat că îndeplineşte atribuţii oficiale la misiunea diplomatică respectivă. Potrivit art. 32 din Convenţia de la Viena din anul 1961, „statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37" [131]. Observăm că inviolabilitatea personală este prevăzută la art. 29, iar imunitatea este prevăzută la art. 37. Rezultă că imunitatea personală a agentului diplomatic este absolută şi nici chiar statul acreditant, care poate fi de acord cu o judecată a agentului său în statul acreditar, nu poate renunţa la ea şi să accepte ca acesta să fie arestat în statul acreditar. Care este situaţia bunurilor unui agent diplomatic? Desigur corespondenţa diplomatului, bunurile sale mobile, salariul, conturile bancare etc. sunt tot atâtea mijloace de a asigura îndeplinirea funcţiilor sale[132]. Anumite bunuri ale diplomatului pot fi urmărite. Este cazul prevăzut la art. 30 şi paragraful 3, şi anume bunurile asupra cărora agentul poate fi chemat în judecată în statul acreditar, nebeneficiind de imunitate de jurisdicţie civilă. Curierul diplomatic se bucură de inviolabilitate -personală; el nu se bucură de imunitate de jurisdicţie, ca agentul diplomatic; inviolabilitatea sa este numai personală, nu se extinde 43 1 asupra bunurilor . Membrii personalului administrativ şi tehnic al unei misiuni diplomatice beneficiază „dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu îşi au reşedinţa permanentă în acest stat, de privilegiile şi imunităţile acordate agentului diplomatic, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar, menţionată la paragraful 1 al art. 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor" (art. 37 al Convenţiei diplomatice). Rezultă că aceştia beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală absolută şi de imunitatea de constrângere, care este inviolabilitatea personală, însă, pot fi urmăriţi în bunurile lor pentru acte îndeplinite în afara atribuţiilor oficiale (chemaţi în judecată civilă pentru neplata unor comenzi de bunuri, pentru neonorarea unor obligaţii contractuale etc.). Totuşi, considerăm că salariile acestei categorii de personal sunt neurmăribile, constituind mijlocul de îndeplinire a sarcinilor aferente. Membrii personalului de serviciu beneficiază de imunităţi funcţionale, iar oamenii de serviciu particulari nu au decât câteva privilegii, pe care le vom examina. Ei pot fi judecaţi, condamnaţi şi arestaţi pentru fapte care nu au legătură cu serviciul. Al doilea aspect al inviolabilităţii este obligaţia statului acreditar de a lua măsuri generale ca valorile personale - libertatea, demnitatea etc. ale agentului diplomatic - să nu fie atinse, sub nici o formă, de autorităţi sau particulari. Aceste obligaţii se asigură prin luarea unor măsuri de protecţie specială, ale cărei forme sunt lăsate la latitudinea statului acreditar[133]. Există o obligaţie a statului acreditar de a lua măsuri ca împotriva unei misiuni diplomatice să nu se exercite presiuni sau ca în rândul populaţiei locale să nu se creeze o stare de spirit care ar împiedica exercitarea misiunii? Răspunsul este afirmativ şi în multe legi penale se prevăd sancţiuni împotriva celor care ar acţiona public, ultragiind un şef de misiune diplomatică, sau discreditându-1 în alt fel[134].

9. Conţinutul privilegiilor diplomatice

Am examinat regimul juridic recunoscut misiunilor diplomatice de normele dreptului diplomatic sub forma obligaţiilor statului acreditar de a lua măsuri speciale de protecţie şi de ocrotire a unor valori care asigură reprezentanţelor diplomatice şi personalului acestora nu numai funcţionalitatea lor dar şi să se bucure de respectarea demnităţii şi prestigiului datorate calităţii lor de reprezentanţi oficiali 6; statul acreditar trebuie să impună autorităţilor sale o conduită corespunzătoare, care să răspundă acestei finalităţi. Ocrotirea valorilor se realizează prin exceptarea de la co- erciţiunea statului acreditar, înţelegând prin aceasta exceptarea de la judecată şi de la executarea hotărârilor judecătoreşti sau administrative; am definit această exceptare ca fiind imunitatea de jurisdicţie şi inviolabilitatea. Excepţiile sunt şi în alte domenii. Misiunile diplomatice şi personalul acestora sunt exceptate de la plata unor impozite şi taxe; bunurile importate de acestea nu sunt supuse controlului vamal; sarcinile parafis- cale (asigurări sociale etc.) sau de contribuţie în natură (sechestări, rechiziţii, încartiruiri etc.) sunt fie inexistente pentru misiunile diplomatice şi membrii lor, fie se execută în anumite condiţii privilegiate. Aceste din urmă exceptări se numesc privilegii.

Trăsături juridice ale privilegiilor diplomatice. Pe când imunitatea de jurisdicţie şi inviolabilitatea sunt obligaţii de drept internaţional, prevăzute în Convenţiile internaţionale, pentru statele care sunt părţi la acestea sau de cutumă, între statele care nu sunt obligate convenţional, privilegiile sunt norme de drept cuprinse în dispoziţiile legii interne, norme de drept pozitiv ale statelor. Imunităţile sunt şi ele garantate de dreptul intern al statelor, care exceptează de la jurisdicţia penală a statului acreditar persoanele care beneficiază de acest drept „în conformitate cu dreptul internaţional" 47 dar, spre deosebire de acesta, privilegiile sunt stabilite de legea internă în ceea ce priveşte conţinutul; ele derivă din obligaţiile de drept internaţional, revenite statelor sau asumate de acestea, în scopul de a acţiona în acest sens, garantând un minimum de drepturi. Astfel, art. 35 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede că „Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice prestaţie personală, de orice serviciu public ..." , expresie care instituie o obligaţie pentru stat şi numai în mod indirect, corelativ, acordă un drept pentru agentul diplomatic48. Sau, şi mai precis, articolul 36 din Convenţia de la Viena din anul 1961 formulează ideea obligaţiilor viitoare ale statului acreditar: „Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata drepturilor de vamă
[pic]
47. Art. 8 din Codul Penal Român prevede: „Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu Convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român" .
48. în privinţa imunităţii de jurisdicţie Convenţia de la Viena din anul 1961 stabileşte expre se bucură de iir

a bunurilor destinate uzului oficial al misiunii sau agenţilor diplomatici" . De aceea, Ministerul Afacerilor Externe al Norvegiei a precizat în „Diplomatic and Consular Privileges and Immunities in Norway" [135] că imunităţile şi privilegiile diplomatice şi consulare sunt prevăzute în Convenţiile de la Viena din anul 1961 şi 1963 şi, adaugă: „în plus faţă de prevederile acestor convenţii, anumite drepturi sunt garantate exclusiv de legea norvegiană sau prin acorduri bilaterale" . Să examinăm: a) privilegiile fiscale; b) privilegiile parafiscale; c) privilegiile vamale; d) alte privilegii.

a) Privilegiile fiscale sunt scutirile acordate misiunilor şi personalului privilegiat al acestora de la obligaţiile pecuniare pe care le au persoanele fizice sau juridice de a contribui la finanţarea bugetului de stat. Aceste obligaţii pot fi impozite[136], atunci când beneficiarul care le încasează, adică statul, nu ci este obligat la o contraprestaţie relativă; taxele sunt tot obligaţii ale contribuabililor, dar spre deosebire de impozite care nu se raportează la un serviciu direct, corelativ, taxele reprezintă o contribuţie a plătitorului la acoperirea cheltuielilor administraţiei de stat, făcute pentru efectuarea de servicii publice; obligaţiile parafiscale sunt contribuţiile la asigurările sociale. Impozitele, după baza de impunere, sunt personale, atunci când se stabilesc în raport de veniturile sau averea unei persoane; impozitele plătite ca temei al deţinerii de bunuri (case, pământ[137]) sunt impozite reale. La rândul lor, impozitele pot fi directe, când se are în vedere o anumită bază impozabilă, o anumită persoană, sau indirecte, când se stabilesc prin formă impersonală, fiind incluse în preţul mărfurilor sau serviciilor (inclusiv accize, TVA). Taxele sunt foarte variate: a) sunt taxe, sumele plătite pentru livrarea de bunuri sau efectuarea de servicii directe, cum ar fi apa, lumina, furnizarea gazului; b) sumele plătite ca taxe sunt raportate la dreptul de folosire a unor bunuri publice ca, taxa de autostrăzi, de poştă, telegraf, telefon; c) taxele comunale, privesc contribuţii pentru servicii publice, cum ar fi luminatul public, ridicarea gunoaielor; d) şi, în fine, sunt taxate cererile de legalizare, de chemare în judecată, taxe care pot fi judiciare sau taxe consulare. Misiunile diplomatice şi personalul acestora, care este scutit de impozite, beneficiază de acest privilegiu pe criteriul funcţional. Aceasta înseamnă că beneficiarii privilegiilor fiscale vor fi scutiţi de plată numai atunci când misiunea diplomatică sau agentul diplomatic acţionează în numele statului acreditant pentru îndeplinirea sarcinilor oficiale. Scutirile de impozitul fiscal se bazează, în mare măsură, pe reciprocitate. Dreptul diplomatic stabileşte numai principiul că misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici sunt scutiţi de impozite şi taxe. Practica statelor şi teoria dreptului au precizat că scutirea de impozite trebuie să se refere la faptele de natură să asigure funcţionalitatea misiunii diplomatice; fiecare stat înţelege raportul acestora în feluri diferite: folosirea terenului, de exemplu, nu este un fapt funcţional pentru ambasadă; ea ar putea desfăşura activitatea într-o clădire, fără curte. Elveţia, de pildă, scuteşte de plata impozitelor pe teren numai misiunile diplomatice ale statelor care asigură reciprocitatea. Curtoazia joacă un rol important în acest domeniu. De exemplu, neplata taxei de timbru judiciar poate fi un fapt de curtoazie, netaxarea unei cereri oficiale a ambasadei, în nume oficial, pentru procurarea unui act, acordarea unei vize, etc. nu sunt supuse taxelor. Şi, în sfârşit, ca principiu general, misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici sunt scutiţi de plata taxelor numai când subiecţii plătitori nu beneficiază de un serviciu, direct sau indirect, aşa numitul non beneficiul rates, cum ar fi taxele pentru construcţii viitoare, contribuţii pentru cultură, pentru întreţinerea armatei, cu alte cuvinte sunt obligatorii taxele, „corespondant â un service rendu" . Sunt scutite de impozite şi taxe, în primul rând, localurile misiunilor diplomatice (art. 23 din Convenţia de la Viena din anul 1961) . Prima condiţie pentru ca localurile misiunii diplomatice să fie scutite de impozite şi taxe este ca acestea să fie folosite pentru scopuri oficiale. Astfel, o clădire care aparţine statului acreditant sau şefului de misiune, folosită în alte scopuri decât oficiale, nu va fi scutită de taxe şi impozite (ex.: o parte a clădirii este închiriată unei reprezentanţe, chiar a aceluiaşi stat, dar care nu beneficiază de privilegii, sau ea este folosită pentru scopuri producătoare de venituri, cum ar fi activităţi hoteliere etc). Acest lucru rezultă şi din art. 34 lit. b al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care exceptează de la impozite şi taxe pe agentul diplomatic dacă posedă bunuri „în contul statului acreditant, în scopurile misiunii" [138]. A doua condiţie, impozitele şi taxele să nu se refere la „servicii particular prestate" , ceea ce înseamnă, cum am văzut, că se au în vedere numai taxele, căci acestea au o contraprestaţie neechivalentă. Rezultă că localurile misiunii sunt scutite de impozite de orice fel, dar vor plăti numai taxele „correspondant ă un service rendu" [139]. A treia condiţie pentru aplicarea scutirilor de impozite şi taxe pe localurile misiunilor este ca plata acestora să nu cadă în sarcina „persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii" (al 2 al art. 23). O înţelegere contrară acestui principiu este nulă, întrucât s-ar plasa o obligaţie exigibilă şi executorie unui beneficiar de imunitate, care n-ar putea fi supus judecăţii autorităţilor chemate să instituie constrângerea pentru îndeplinirea obligaţiilor[140]. Şi, menţionăm în acest cadru, că Philippe Cahier susţine că misiunea diplomatică este scutită de impozite şi atunci când vinde sau cumpără localurile misiunii[141]. Condiţia, adăugăm noi, ca acestea să nu cadă în sarcina celor care tratează cu misiunea diplomatică. Este cazul art. 1305 din Codul Civil Român, care prevede că spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrarie. Sunt scutite de taxe şi impozite, potrivit art. 28 din Convenţia de la Viena din 1961, „dreptul şi redevenţele percepute de către misiune pentru acte oficiale" ; articolul se referă la drepturile băneşti deţinute în conturi bancare ale statului a ereditar sau transferate din ţară, precum şi la încasările consulare. Agenţii diplomatici se bucură şi ei de privilegii fiscale. Agentul diplomatic este exceptat de la plata taxelor personale, naţionale, regionale şi municipale, conform art. 34 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 . Sunt supuse taxelor şi impozitelor bunurile imobile proprietatea acestuia, situate în statul de reşedinţă (art. 34 lit. b) afară de cazul că sunt deţinute în contul statului acreditant, pentru scopurile misiunii. Agentul diplomatic poate cumpăra imobilul pe numele său şi să îl afecteze misiunii diplomatice; el poate pune la dispoziţia statului său un imobil, proprietatea sa deţinută anterior, pentru a fi folosit ca sediu al misiunii diplomatice. In ambele cazuri imobilul este scutit de acele impozite şi taxe, cum s-a analizat în comentariul de mai sus al articolului 23 al Convenţiei de la Viena din anul 1961. Nu sunt scutite de taxe nici succesiunile deschise pe teritoriul statului a ereditar (art. 34 lit. c), exceptând atunci când succesiunea priveşte decesul unui membru al misiunii, caz în care statul acreditar permite retragerea bunurilor mobile ale defunctului, cu excepţia acelora care au fost achiziţionate în această ţară şi dacă nu fac obiectul unei prohibiţii la export (art. 39 al. 4). Expresia „statul acreditar permite retragerea bunurilor" trebuie înţeleasă şi în sensul că exportul bunurilor se face fără încasarea taxelor de succesiune. Interpretarea acestora este determinată de principiul că scutirea de impozite şi taxe a agentului diplomatic trebuie să aibă ca temei prezenţa oficială a acestuia în statul acreditar, scutirile fiscale, fiind, cum am menţionat, funcţionale. Succesiunea de pe urma unui decedat care s-a aflat oficial în statul acreditar beneficiază de scutire pe acest temei. Conform cu acest principiu, agentul diplomatic nu va fi scutit pentru veniturile particulare care îşi au sursa în statul acreditar, fie dintr-o activitate aducătoare de venituri, fie de pe urma investiţiilor de capital, căci aceste activităţi nu sunt datorate prezenţei sale oficiale în statul acreditar. Exonerarea agentului diplomatic nu operează asupra impozitelor indirecte, care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în preţul mărfurilor sau al serviciilor (art. 34 lit. a). Comparând cele cuprinse în art. 34, care scuteşte agentul diplomatic de impozite şi taxe, cu art. 23, care priveşte localurile misiunii, se constată că pentru agentul diplomatic nu se face precizarea că acesta nu este scutit şi de taxele percepute ca remuneraţii pentru servicii special prestate. Expresia generală că agentul diplomatic este scutit de „orice impozite şi taxe, personale, reale, naţionale, regionale, comunale" , trebuie înţeleasă în sensul că acesta nu este scutit şi de taxele pentru serviciile publice comunale sau pentru cele datorate folosinţei bunurilor publice.

b) Agentul diplomatic este scutit de plata contribuţiei pentru asigurările sociale în vigoare în statul acreditar. Şi această scutire este funcţională. Astfel, potrivit art 33 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 scutirea de plata asigurărilor sociale[142] operează numai în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, adică pentru salariul primit ca retribuţie pentru activitatea oficială desfăşurată la misiune. Deşi este prevăzută ca o scutire pentru agentul diplomatic, nici misiunea ca unitate care, formal, face plata, nici statul acreditant, care este acel care angajează agentul diplomatic, nu sunt obligaţi la plata contribuţiei la asigurări sociale. Scutirea este funcţională şi în sensul că ea nu operează şi în beneficiul celui care angajează dacă, potrivit legii statului acreditar, acesta ar fi obligat să plătească contribuţia pentru asigurări sociale. Astfel, potrivit art. 33 alineatul 2, agentul diplomatic care are în serviciul său particular personal local, cetăţeni ai statului acreditar sau care au reşedinţa în acest stat, nu este scutit de plata asigurărilor sociale.

c) Privilegiile de ordin vamal privesc atât operaţiile de import în statul acreditar cât şi cele de export, ele se referă atât la scutirea de control vamal cât şi la scutirea de taxe. Principiul reciprocităţii a operat cel mai pregnant în această materie, mulţi autori susţinând că aceste privilegii se bazează pe curtoazie şi pe reciprocitate. Părerea acestora s-ar fi justificat până la intrarea în vigoare a Convenţiei de la Viena din anul 1961, care a instituit obligaţia statelor de a excepta, în anumite limite, atât misiunile diplomatice cât şi agenţii diplomatici de taxele vamale, norma devenind astfel o normă de drept, nu de curtoazie. Astfel, prin art. 36 al Convenţiei de la Viena se prevede: „Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor şi altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport şi cheltuieli aferente unor servicii similare pentru:
a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, îndeosebi efectele destinate instalării sale[143]" . La articolul de mai sus facem următoarele comentarii: în primul rând, norma menţionată trebuie înţeleasă că statul acreditar este în drept să limiteze cantitatea de bunuri importate, având dreptul să aprecieze el destinaţia şi cantitatea bunurilor importate, şi nu să interzică importul ca atare. în al doilea rând, expresia „dispoziţiile legislative şi reglementările pe care le poate adopta" , se referă la dreptul statului acreditar Ia instituirea de formalităţi care trebuiesc îndeplinite pentru a face operantă scutirea de taxe vamale. Şi, în sfârşit, trebuie observat că acest drept priveşte şi agentul diplomatic, nu numai pe şeful misiunii. Privilegiile vamale privesc, de asemenea, scutirea de control vamal. Potrivit art. 36 paragraful 2, agentul diplomatic este scutit de control asupra bagajului său personal, exceptând situaţia în care există motive serioase să se creadă că bagajele ar conţine obiecte interzise la import sau export sau supuse reglementărilor de carantină. Care sunt obiectele interzise la import? Acestea pot fi: stupefiante, arme, dar şi alcool sau, în unele state, chiar literatură subversivă. Pot fi obiecte interzise la export, bunuri din patrimoniul naţional. Agentul diplomatic, cum am văzut, este obligat să respecte legile statului acreditar, obligaţie care se extinde şi la importul şi exportul de bunuri. în cazul că acesta nu respectă prohibiţia la import şi export, ce măsuri se pot lua? Norma de drept diplomatic îndreptăţeşte autorităţile statului acreditar de a pretinde control, dacă au bănuieli că în bagaje se află lucruri interzise. De fapt, bănuielile pot fi sigure căci bagajele pot fi controlate legal cu infraroşii. Ele, deci, au obligaţia să nu controleze prin deschidere bagajele diplomatului, dar pot cere aceasta în prezenţa diplomatului. Dacă diplomatul refuză controlul, importul nu poate fi admis, bagajul fiind returnat la origine. în toate aceste situaţii, în caz de abuz, intervine responsabilitatea statului şi consecinţa este aplicarea reciprocităţii. Şi, în sfârşit, menţionăm că bagajul care conţine documente nu poate fi controlat şi nici deschis, el beneficiind de regimul prevăzut la art. 30, alineatul 2, care prevede că „documentele sale, (ale agentului diplomatic), corespondenţa sa şi sub rezerva paragrafului 3 al art. 31 (care se referă la bunuri din succesiuni sau la venituri obţinute în statul acreditar) bunurile sale se bucură, de asemenea, de inviolabilitate" . Rezultă, conform art. 31 paragraful 3, că documentele care privesc asemenea bunuri cât şi cele care se referă la activitatea profesională, faţă de care agentul diplomatic nu se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă, cum am văzut, pot fi controlate. Exceptarea de control vamal este consecinţa inviolabilităţii bunurilor agentului diplomatic, şi acolo unde nu este imunitate, nu este nici inviolabilitate.

d) Alte privilegii sunt:
- Dreptul la cult privat, un drept care a apărut convenţional, cum am arătat în cursul de Drept Consular;
- Facilităţile de sejur constau în aceea ca agentul diplomatic nu este obligat să se anunţe la autorităţile de poliţie, aşa cum au străinii obligaţia legală în mai toate statele;
- Conform art. 20 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 drapelul statului acreditant poate fi arborat la sediul misiunii diplomatice, la reşedinţa şefului de misiune şi pe mijloacele de transport ale acestuia, când sunt folosite oficial.
- Agenţii diplomatici nu sunt obligaţi la prestaţii personale, conform art. 35 al Convenţiei de la Viena, cum ar fi contribuţia în muncă, rechiziţii pentru caz de siguranţă publică, etc.

10. începutul şi sfârşitul imunităţii şi privilegiilor.

Imunităţile diplomatice pot înceta prin voinţa statului acreditant, care, "conform art. 32 din Convenţia de la Viena din anul 1961 „poate renunţa la imunitate de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37" . Rezultă că statul acreditant nu poate renunţa la inviolabilitatea agentului diplomatic şi a altor beneficiari şi nu poate dispune de privilegiile acordate personalului diplomatic. Când se nasc imunităţile şi privilegiile? Potrivit art. 39 din Convenţia de la Viena din anul 1961, orice persoană care are drept la privilegii şi imunităţi beneficiază de ele de la data pătrunderii pe teritoriul statului acreditar, iar dacă se află deja pe acest teritoriu, de la data notificării misiunii sale la M.A.E. al statului acreditar. Imunităţile şi privilegiile diplomatice iau sfârşit în mod normal la părăsirea ţării de către beneficiar, sau la expirarea unui termen acordat în acest scop, situaţie care priveşte declararea ei ca persona non grata. în caz de conflict armat între statul acreditant şi statul acreditar, imunitatea continuă până la termenul acordat în acest scop. Potrivit al. 2 art. 39 al Convenţiei de Ia Viena din anul 1961, imunitatea agentului diplomatic în ceea ce priveşte actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor sale continuă fără limită. Aceasta înseamnă că imunitatea pentru acte săvârşite în afara activităţii oficiale încetează la data părăsirii statului de reşedinţă, fiind posibil ca, un diplomat plecat de la post, să fie chemat în judecată pentru fapte penale sau civile săvârşite în afara serviciului, chiar dacă a beneficiat de imunităţi cât a fost oficial al unei misiuni diplomatice. Membrii de familie a unui agent diplomatic decedat, beneficiază de privilegii şi imunităţi până la asigurarea unui termen potrivit, dat în vederea părăsirii teritoriului statului acreditant.
* * * Imunităţile şi privilegiile, ca şi funcţiile misiunii diplomatice, constituie conţinutul principal al dreptului diplomatic. Faptul că am acordat multă atenţie imunităţilor şi privilegiilor se justifică tocmai prin aceea că nu se poate constitui o bază trainică a relaţiilor diplomatice fără ca diplomatul să poată acţiona potrivit unor norme sigure de drept şi să se bucure de condiţii de desfăşurare a activităţii fără îngrădire, fără presiuni şi cu garantarea deplinei sale libertăţi de mişcare şi de acţiune.
[pic]
CAPITOLUL VII

DIPLOMAŢIA PRIN MISIUNILE TEMPORARE. DIPLOMAŢIA AD-HOC ŞI DIPLOMAŢIA PRIN MISIUNILE SPECIALE

Diplomaţia prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea s-a folosit încă de la primele contacte între comunităţi sau state[144]. începând din secolul XX misiunile temporare au început să decadă, reducându-se, în principal, la misiuni de reprezentare, având funcţii de ceremonial; după al doilea război mondial, rolul lor, însă, este în creştere, azi sunt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme nu numai importante, dar şi urgente. Misiunile temporare se realizează prin : 1) diplomaţia ad-hoc şi 2) prin misiunile speciale. 1. Ce este diplomaţia ad-hoc? Comisia de Drept Internaţional a precizat că diplomaţia ad- hoc se foloseşte[145]:
a) Prin delegaţii la conferinţele internaţionale;
b) Prin delegaţii itinerante, adică delegaţiile guvernelor pentru a îndeplini misiuni în mai multe state;
c) Prin alte misiuni speciale privind alte situaţii. Comisia de Drept Internaţional nu a insistat pentru a delimita diplomaţia ad-hoc de misiunile speciale, stabilind numai câteva din criteriile care califică o misiune ca fiind ad-hoc:
a) Misiunea trebuie să fie o însărcinare pornită de la stat;
b) Reprezentanţii statelor să aibă o misiune din domeniul dreptului internaţional, excluzând tranzacţiile private[146]. Teoreticieni ai dreptului diplomatic[147] includ în categoria de diplomaţie ad-hoc şi următoarele situaţii:
- Instituirea unor birouri temporare într-un alt stat, pentru a îndeplini o însărcinare temporară a statului trimiţător: un birou comercial, o reprezentanţă pentru rezolvarea despăgubirilor de război, anchete despre persoane căzute în război etc.[148] Ar intra în sfera diplomaţiei ad-hoc şi instituţiile înfiinţate pentru a promova un interes bilateral temporar, pe care noi le-am definit ca misiuni specializate.
- Intră în categoria de diplomaţie ad-hoc şi acele misiuni temporare, cum ar fi delegaţiile care reprezintă statul Ia ceremonii speciale (instalarea unui şef de stat, de exemplu). 2) Spre deosebire de diplomaţia ad-hoc, care este definită doar de doctrină, misiunile speciale sunt reglementate de Convenţia privind misiunile speciale din anul 1969; art. 1 le defineşte ca fiind: „O misiune temporară, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un alt stat cu consimţământul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinabilă" . Diferenţa dintre diplomaţia ad-hoc şi misiunile speciale este importantă, întrucât regimul acestora este diferit: dacă apreciem că diplomaţia ad-hoc este supusă normelor dreptului diplomatic cutumiar, în curs de formare şi adesea neprecise, iar misiunile speciale au regimul stabilit prin Convenţia cu acelaşi nume din anul 1969, înseamnă că distincţia între cele două noţiuni trebuie clarificată. Apreciez că diplomaţia ad-hoc se deosebeşte de misiunile speciale prin:
a) Pe când, potrivit art. 3 al Convenţiei privind misiunile speciale, funcţiile unei misiuni speciale trebuie să fie determinate prin consimţământ mutual între statul trimiţător şi statul primitor, diplomaţia ad-hoc nu se realizează pe această cale. Astfel, consimţământul prealabil al statului primitor nu este necesar în cazul diplomaţiei ad-hoc, cum ar fi trimiterea de delegaţii care participă la ceremonii, la unele acţiuni protocolare, fiind suficient consimţământul tacit al statului primitor; tot astfel, emisarii secreţi, negociatorii secreţi, observatorii confidenţiali, agenţii secreţi sunt acceptaţi tacit de către statul de reşedinţă.
b) O altă deosebire este că, pe când misiunile speciale au un caracter reprezentativ de stat, ele acţionând în numele acestuia, diplomatul ad-hoc poate fi şi un agent particular al şefului de stat, cum sunt emisarii preşedintelui SUA sau un observator la o conferinţă la care statul trimiţător a fost invitat dar, din diferite motive, nu doreşte să participe la negocieri. Suita şefului de stat poate fi considerată ca o diplomaţie ad-hoc. Aceste două caracteristici au făcut ca diplomaţiei ad-hoc să nu i se recunoască, de mulţi autori, statut egal cu al diplomaţiei permanente. Consider că diplomaţia ad-hoc beneficiază de acelaşi regim cu cel al diplomaţiei misiunilor speciale sau permanente, regimul lor, însă, nu este codificat convenţional, iar cutuma nu s-a format încă, fiind de acum, asigurat de curtoazia internaţională.
[pic]
CAPITOLUL VIII

DIPLOMAŢIA PRIN ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

Organizaţiile internaţionale[149] sunt promotoarele şi instrumentele noii diplomaţii, fiind un fenomen caracteristic al vieţii internaţionale actuale, cu influenţe specifice în politica mondială; ele aplică principiul de solidaritate şi cooperare între subiectele dreptului internaţional, bucurându-se de un regim juridic complex. Din această cauză se vorbeşte chiar de un drept al organizaţiilor internaţionale. Organizaţiile internaţionale sunt foarte variate:
a) organizaţii cu caracter universal sau regional;
b) organizaţii cu profil general sau specializat;
c) organizaţii interguvernamentale sau supranaţionale;
d) organizaţii confederale;
e) organizaţii permanente sau temporare;
f) organizaţii peace-making sau peace-keeping; . g) organizaţii de policy deliberating sau program-implementing; h) organizaţii regulatoare sau adjudecătoare etc. Dreptul diplomatic reglementează numai raporturile exterioare care se stabilesc pentru promovarea scopurilor acestor organizaţii, drepturile şi obligaţiile[150] de care dispun ele şi personalul lor pentru îndeplinirea acestor sarcini. De aceea, vom examina:
Raporturile organizaţiilor internaţionale cu statele, în calitatea lor de subiecte de drept internaţional;
Raporturile statelor cu organizaţiile internaţionale;
Raporturile între organizaţiile internaţionale. O primă problemă pe care o examinăm este dreptul organizaţiilor internaţionale de a primi şi trimite misiuni externe. Aceasta este, însă, legată de personalitatea lor internaţională. în anul 1960, Adunarea Parlamentului European a adoptat o rezoluţie potrivit căreia „Comunitatea Europeană, în virtutea personalităţii sale internaţionale, se bucură de dreptul de legaţie, activ şi pasiv" [151], ceea ce a fost interpretat că organizaţiile internaţionale beneficiază, prin analogie, de dreptul statelor în ceea ce priveşte trimiterea şi primirea de misiuni externe. Echivalarea, cel puţin în conţinut, a dreptului de legaţie al celor două subiecte de drept internaţional este greşită, întrucât organizaţiile internaţionale nu se bucură de dreptul de legaţie al statelor. Organizaţiile internaţionale au o personalitate juridică internaţională funcţională, ceea ce înseamnă că drepturile şi obligaţiile acestora nu sunt stabilite a priori, ci numai în legătură cu sarcinile ce urmează a le îndeplini; în privinţa dreptului de legaţie aceasta înseamnă că organizaţiile internaţionale pot trimite misiuni externe, numai în îndeplinirea sarcinilor ce le revin, numai la anumite subiecte de drept internaţional şi numai dacă acestea din urmă le recunosc calitatea de a avea personalitate juridică internaţională[152]. Legat de personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale, dreptul lor de legaţie este diferit de dreptul de legaţie al statelor. El este un drept limitat. Care sunt limitele acestui drept? în primul rând, dreptul de legaţie activ al organizaţiilor internaţionale este limitat din punctul de vedere al conţinutului reprezentării, care este circumscris obiectului de activitate al organizaţiei. în al doilea rând, organizaţiile internaţionale, de regulă, pot trimite misiuni externe numai la statele care nu sunt membre ale organizaţiei[153], existând, prin urmare, o limită în spaţiu. Un exemplu în acest sens este cel al Uniunii Europene, care are misiuni externe pe lângă statele industrializate, nemembre ale organizaţiei: S.U.A., Japonia, Canada, Australia. Dreptul de legaţie activ poate exista şi faţă de unele state asociate la organizaţie, fiind cunoscută situaţia reglementată prin articolul 228 al Convenţiei III de la Lomé, care dă Uniunii Europene dreptul de a trimite delegaţii permanente pe lângă guvernele statelor africane, Caraibilor şi Pacific, asociate Ia U.E.[154]. Drept de reprezentare externă au şi Organizaţia Unităţii Africane şi Liga Arabă, care au misiuni externe în anumite capitale. Care este dreptul pasiv de legaţie al organizaţiilor internaţionale? Acesta este corelat cu dreptul statelor de a trimite misiuni permanente, misiuni de observare, delegaţii şi reprezentanţe, dreptul diplomatic stabilind, prin urmare, dreptul pasiv al organizaţiilor internaţionale ca urmare a dreptului de legaţie activ al statelor. Prima misiune permanentă la Organizaţiile internaţionale a fost stabilită, în anul 1920, pe lângă Liga Naţiunilor Unite de către şase state, procedeu care în anul 1936 a fost urmat şi de alte ţări, astfel încât din totalul de 58 membri ai Ligii Naţiunilor aveau reprezentanţe permanente la aceasta un număr de 46 de state[155]. In prezent, misiunea permanentă la o organizaţie internaţională poate fi independentă sau poate fi asigurată de misiunile diplomatice ale statelor pe lângă guvernul statului de reşedinţă al organizaţiei[156]. Practica statelor este că misiunile permanente la New York, Geneva şi Viena sunt independente; majoritatea misiunilor permanente ale statelor la UNESCO (Paris), FAO (Roma), U.E. (Bruxelles), fac parte din misiunile diplomatice bilaterale ale acestor state[157]. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite prevede numai dreptul statelor de a participa la sesiunile organizaţiei; ea nu reglementează misiunile permanente. Nici în Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite şi nici în cea cu privire la Privilegiile şi Imunităţile Agenţiilor Specializate nu se reglementează statutul misiunilor permanente. Rezoluţia 257 A (III) din anul 1948 a Adunării Generale a O.N.U. recunoştea şi sublinia importanţa misiunilor permanente: „Prezenţa acestor misiuni contribuie la dezvoltarea principiilor Naţiunilor Unite şi, în particular, la menţinerea contactului necesar între statele membre şi Secretariat şi în special între sesiuni cu diferite organe ale organizaţiei". Misiunile permanente au dezvoltat, în special, în cadrul O.N.U., funcţiuni graduale, devenind, în prezent, principalul organ al diplomaţiei multilaterale. Membrii misiunii permanente se acreditează pe lângă organizaţiile internaţionale, nu pe lângă organele de conducere ale acestora, deşi scrisoarea de acreditare sau deplinele puteri[158], care se emit şefului de misiune, se adresează Secretarului general al O.N.U. sau directorului general al organizaţiei respective. O misiune permanentă este formată din personal cu caracter diplomatic şi personal tehnico-administrativ. Şeful de misiune se numeşte reprezentant permanent şi poate avea gradul de ambasador sau de ministru; ceilalţi membri ai misiunii permanente pot avea grade diplomatice: consilier, secretari, ataşaţi etc. Art. 6 al Convenţiei de la Viena asupra Reprezentării Statelor în Relaţiile lor cu Organizaţiile Internaţionale cu Caracter Universal[159] enumeră, inter alia, funcţiunile misiunilor permanente, ceea ce înseamnă că lasă deschisă lista acestora. Acestea sunt:
a) Asigurarea reprezentării statului trimiţător pe lângă organizaţii. Sarcina este identică cu cea a misiunii diplomatice, pe care am analizat-o anterior şi pe care, mutatis mutandis, o aplicăm la organizaţiile internaţionale.
b) Misiunile permanente au sarcina de a menţine legătura dintre statul trimiţător şi organizaţii. Formele şi metodele de contact nu diferă, în esenţă, de cele folosite de misiunea diplomatică (se folosesc note verbale, note etc.).
c) Funcţia de negociere care, spre deosebire de funcţia similară a misiunii diplomatice ce este numai bilaterală, este cea revenită misiunii permanente, priveşte atât negocierea cu organizaţia, cât şi negocierea în cadrul ei cu alte delegaţii. Misiunea permanentă necesită o negociere bilaterală cu organizaţia - în probleme de participare a statului la proiectele organizaţiei - şi multilaterală, cu delegaţiile altor state pentru a stabili o poziţie comună în cadrul organizaţiilor.
d) Misiunile permanente au funcţia de protecţie a intereselor statului trimiţător în relaţiile cu organizaţia pentru a asigura participarea acesteia la activitatea organizaţiei şi pentru a promova propuneri atât pentru principiile ei de organizare, cât şi pentru activitatea acestuia.
e) Şi, în sfârşit, misiunile permanente au rolul de a informa guvernul statului trimiţător despre activitatea organizaţiei. Acest drept se garantează prin acordarea dreptului misiunii permanente la informare asupra activităţii organizaţiei 3. Organizaţiile internaţionale pot primi misiuni de observare^ . Misiunile de observare reprezintă statele membre la organizaţie[160]. Deşi, în fapt, delegaţiile apar ca misiuni speciale, totuşi în cadrul organizaţiilor internaţionale acest tip de reprezentanţe ale statului sunt organe ale diplomaţiei multilaterale. Delegaţia[161] sau reprezentantul reprezintă statele pe perioada unei sesiuni a unei organizaţii internaţionale; ele sunt conduse de diplomaţi, funcţionari din alte ministere, iar la reuniunile importante ele pot fi conduse de miniştri, de şeful guvernului, sau chiar de însuşi şeful de stat. Este cazul sesiunilor O.N.U.. Spre deosebire de misiunea permanentă, care are sarcina de a negocia, în special, între reuniuni, cu organizaţia internaţională pe baza unui mandat general, şeful delegaţiei trebuie să prezinte depline puteri, care îi stabilesc un mandat special în cadrul sesiunii sau reuniunii respective. Şeful delegaţiei depune deplinele puteri 7 la Secretariatul General cu cel puţin o săptămână înainte de începerea lucrărilor sesiunii (art. 27 din Regulamentul interior al Adunării Generale a O.N.U.); în cadrul unei conferinţe internaţionale, termenul nu este stabilit, deplinele puteri se depun la începutul dezbaterilor generale. Cursul, după cum s-a văzut din cele parcurse, s-a referit la diplomaţia bilaterală, la cea temporară şi la diplomaţia prin organizaţiile internaţionale. Nu a făcut obiect de analiză diplomatică prin conferinţele internaţionale. Pe cât ne-a permis spaţiul pe care l-am programat, am analizat principalele probleme care se pun diplomaţiei zilelor noastre. Câte situaţii nu se pot, însă, ivi? Ele, după părerea noastră, se pot rezolva pe baza principiilor pe care le-am expus în prezentul curs. Cursul, poate forma concepta mentis pentru a judeca orice împrejurare care ar cere praticianului sau teoreticianului dreptului diplomatic să dea o soluţie. CONVENŢIA DE LA VIENA cu privire la relaţiile diplomatice (18 aprilie 1961)

Statele părţi ia prezenta convenţie, amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, popoarele tuturor ţărilor recunosc statutul agenţilor diplomatici, conştiente de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind egalitatea suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni, convinse că o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomatice ar contribui la favorizarea relaţiilor de prietenie între ţări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor constituţionale şi sociale, convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor, afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care n-au fost reglementate în mod expres în dispoziţiile prezentei Convenţii, au convenit asupra celor ce urmează:

ARTICOLUL 1

în sensul prezentei convenţii, următoarele expresii se înţeleg aşa cum se precizează mai jos: a) prin expresia „şef de misiune" se înţelege persoana însărcinată de statul acreditant să acţioneze în această calitate;
* Convenţia a fost ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968, publicat în B. Of. al R.S.R., partea I, nr. 89.
b) prin expresia „membrii misiunii" se înţelege şeful misiunii şi membrii personalului misiunii;
c) prin expresia „membrii personalului misiunii" se înţelege membrii personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de serviciu al misiunii;
d) prin expresia „membrii personalului diplomatic" se înţelege membrii personalului misiunii care au calitatea de diplomaţi;
e) prin expresia „agent diplomatic" se înţelege şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii;
f) prin expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic" se înţelege membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnico-administrativ al misiunii;
g) prin expresia „membrii personalului de serviciu" se înţelege membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia „om de serviciu particular" se înţelege persoanele folosite în serviciul casnic al unui membru al misiunii, care nu sunt angajaţi ai statului acreditant;
i) prin expresia „localuri ale misiunii" se înţelege clădirile sau părţile din clădiri şi din terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv reşedinţa şefului misiunii.

ARTICOLUL 2 Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimţământ mutual.

ARTICOLUL 3

1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în: a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice, culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar. 2. Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.

ARTICOLUL 4

1. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat.
2. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului agrementului.

ARTICOLUL 5

1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită statelor acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta.
2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unu sau mai multe alte state, el poate stabili o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în care şeful misiunii nu-şi are reşedinţa sa permanentă.
3. Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii poate reprezenta statul acreditant pe lângă orice organizaţie internaţională. Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.

ARTICOLUL 7 Sub rezerva dispoziţiilor articolelor 5, 8, 9 şi 11, statul acreditant numeşte la alegerea sa pe membrii personalului misiunii. în ceea ce priveşte pe ataşaţii militari, navali sau aerieni, statul acreditar poate cere ca numele lor să-i fie supuse mai înainte spre aprobare.

ARTICOLUL 8
1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în principiu, naţionalitatea statului acreditant.
2. Membrii personalului diplomatic al misiunii nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului acreditar decât cu consimţământul acestui stat, care poate oricând să şi-1 retragă.
3. Statul acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept în ce priveşte cetăţenii unui al treilea stat care nu sunt şi cetăţeni ai statului acreditant.

ARTICOLUL 9
1. Statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze hotărârea, să informeze statul acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non grata sau că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil. In acest caz, statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată non grata sau inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul statului acreditar.
2. Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un termen rezonabil obligaţiile care îi incumbă conform paragrafului 1 al prezentului articol, statul acreditar poate refuza să recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii.

ARTICOLUL 10
1. Se notifică Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit:
a) numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor la misiune;
b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane aparţinând familiei unui membru al misiunii şi, dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei unui membru al misiunii;
c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflaţi în serviciul persoanelor menţionate la alineatul de mai sus şi, dacă este cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane;
d) angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul acreditar, în calitate de membri ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari, având dreptul la privilegii şi imunităţi.
2. Ori de câte ori este posibil, sosirea şi plecarea, definitivă trebuie să facă de asemenea obiectul unei notificări prealabile.

ARTICOLUL 11

1. în lipsa unui acord explicit asupra efectivului misiunii, statul acreditar poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele a ceea ce el consideră ca rezonabil şi normal, având în vedere înprejurările şi condiţiile existente în acest stat şi nevoile misiunii în cauză.
2. Statul acreditar poate de asemenea, în aceleaşi limite şi fără discriminare, să refuze a admite funcţionari de o anumită categorie. Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără a fi obţinut în prealabil consimţământul expres al statului acreditar, birouri făcând parte din misiune în alte localităţi decât cele în care este stabilită misiunea însăşi.

ARTICOLUL 13
1. Şeful misiunii este considerat că şi-a asumat funcţiile în statul acreditar de îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce şi-a comunicat sosirea şi o copie a scrisorilor sale de acreditare a fost prezentată Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit conform practicii în vigoare în statul acreditar, care trebuie să fie aplicată în mod uniform.
2. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unor copii a acestor scrisori este determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii.

ARTICOLUL 14

1. Şefii de misiune se împart în trei clase şi anume:
a) aceea a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi a celorlalţi şefi de misiune având rang echivalent;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau internunţilor acreditaţi pe lângă şefii de stat;
c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor externe.
2. în afară de precădere şi etichetă, nu se face nici o deosebire între şefii de misiune în raport cu clasa lor.

ARTICOLUL 15 Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină şefii misiunilor lor.
1. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora la care şi-au asumat funcţiile, în conformitate cu articolul 13.
2. Modificările aduse scrisorilor de acreditare ale unui şef de misiune, care nu implică schimbări de clasă, nu afectează rangul său de precădere.
3. Prezentul articol nu afectează uzanţele care sunt sau ar putea fi acceptate de statul acreditar în ceea ce priveşte precăderea reprezentantului Sfântului Scaun..

ARTICOLUL 17

Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al misiunii este notificată de către şeful misiunii Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.

ARTICOLUL 18

în fiecare stat procedură ce trebuie urmată pentru primirea şefilor de misiune trebuie să fie uniformă faţă de fiecare clasă.

ARTICOLUL 19

1. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful misiunii este împiedicat să-şi exercite funcţiile, un însărcinat cu afaceri ad-interim funcţionează cu titlu provizoriu ca şef al misiunii. Numele însărcinatului cu afaceri ad-interim va fi notificat fie de către şeful misiunii, fie, în cazul în care acesta este împiedicat să facă acest lucru, de către Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditant Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.
2. în cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al misiunii nu este prezent în statul acreditar, un membru al personalului administrativ şi tehnic poate, cu consimţământul statului acreditar, să fie desemnat de către statul acreditant pentru a gira afacerile administrative curente ale misiunii.

ARTICOLUL 20 Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele de transport ale acestuia.

ARTICOLUL 21
1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziţionarea pe teritoriul său, în cadrul legislaţiei sale, de către statul acreditant al localurilor necesare misiunii sale, fie să ajute statul acreditant să-şi procure localuri în alt fel.
2. El trebuie, de asemenea, dacă este nevoie, să ajute misiunile în obţinerea de locuinţe convenabile pentru membrii lor.

ARTICOLUL 22
1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia.
3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii.
Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt, cu excepţia impozitelor sau taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate.
Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică acestor impozite şi taxe când, după legislaţia statului acreditar, ele cad în sarcina persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii.

ARTICOLUL 24

Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar afla.

ARTICOLUL 25

Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii.

ARTICOLUL 26

Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare Ia zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii.

ARTICOLUL 27

1. Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul, precum şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului acreditant, oriunde se găsesc acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate. Totuşi, misiunea nu poate instala şi utiliza un post de radio-emisie decât cu asentimentul statului acreditar.
Corespondenţa oficială a misiunii este inviolabilă. Prin expresia „corespondenţă oficială" se înţelege întreaga corespondenţă referitoare Ia misiune şi la funcţiile sale.
Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută.
Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.
Curierul diplomatic, care trebuie să fie purtător al unui document oficial ce atestă calitatea sa şi precizează numărul de colete care constituie valiza diplomatică, este ocrotit în exercitarea funcţiilor sale de statul acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenţiune.
Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici ad-hoc. în acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile, sub rezerva că imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă.
Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei aeronave comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie să fie purtătorul unui document oficial care să indice numărul coletelor ce constituie valiza, dar el nu este considerat ca un curier diplomatic. Misiunea poate trimite pe unul din membrii săi să ia în posesie în mod direct şi liber valiza diplomatică din mâinile comandantului aeronavei.

ARTICOLUL 28 Drepturile şi taxele percepute de către misiune pentru acte oficiale sunt scutite de orice impozite şi taxe. Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.

ARTICOLUL 30
1. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii.
2. Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezérva paragrafului 3 al art. 31, bunurile sale se bucură de asemenea de inviolabilitate.

ARTICOLUL 31
1. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar. El se bucură, de asemenea, de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu este vorba:
a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-1 posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii;
b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular;
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale oficiale.
2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.
3. Nu poate fi luată nici o măsură de executare faţă de agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute la alineatele a, b şi c de la paragraful 1 din prezentul articol, şi numai dacă executarea poate avea loc fără a se aduce o atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale. 4. Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant.

ARTICOLUL 32
1. Sfatul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza articolului 37.
2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă.
3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicţie în baza articolului 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţionalâ direct legată de cererea principală.
4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare distinctă.

ARTICOLUL 33
1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.
2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se aplică şi oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiţia:
a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă acolo reşedinţa lor permanentă; şi
b) ca ei să fie supuşi dispoziţiilor cu privire Ia asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.
3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea prevăzută la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligaţiile pe care dispoziţiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.
4. Scutirea prevăzută la paragrafele 1 şi 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale al statului acreditar în măsura în care este admisă de acest stat.
5. Dispoziţiile prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau multilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior şi nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea acorduri.

ARTICOLUL 34

Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale, cu excepţia: a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor;
b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii;
c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 din articolul 39;
d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care-şi au sursa în statul acreditar şi a impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale situate în statul acreditar;
e) impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate;
f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte bunurile imobiliare, sub rezerva dispoziţiilor articolului 23. Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice prestaţie personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa, şi de sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare.

ARTICOLUL 36
1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor şi altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport şi cheltuielile aferente unor servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.
2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul că ar exista motive serioase să se creadă că acesta conţine obiecte care nu beneficiază de scutirile menţionate la paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţia sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar, în asemenea caz, controlul nu trebuie să se facă decât în prezenţa agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

ARTICOLUL 37
1. Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29 - 36, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar.
2. Membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa lor permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29 - 35, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile menţionate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor instalări.
3. Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau nu-şi au în acesta reşedinţa permanentă beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor, precum şi de scutirea prevăzută la articolul 33.
4. Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii, care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu-şi au în acesta reşedinţa lor permanentă, sunt scutiţi de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor. In toate celelalte privinţe, ei nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura admisă de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.

ARTICOLUL 38

1. Exceptând cazul în care privilegii şi imunităţi suplimentare au fost acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are naţionalitatea statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa permanentă nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele oficiale îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale.
2. Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oamenii de serviciu particulari care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest stat. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii. ARTICOLUL 39
1. Orice persoană care are drept la privilegii şi imunităţi beneficiază de ele de îndată ce pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a-şi lua în primire postul său, dacă ea se află deja pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost notificată Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.
2. Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii şi imunităţi iau sfârşit, aceste privilegii şi imunităţi încetează în mod normal în momentul în care această persoană părăseşte ţara, sau la expirarea unui termen potrivit, care îi va fi acordat în acest scop, dar ele continuă până în acest moment, chiar în caz de conflict armat. Totuşi, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele îndeplinite de către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al misiunii.
3. în caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale continuă să beneficieze de privilegiile şi imu- nităţile de care ei beneficiază, până la expirarea unui termen potrivit, care să le permită să părăsească teritoriul statului acreditar. 4. în caz de deces al unui membru al misiunii care nu este cetăţean al statului acreditar sau nu-şi are reşedinţa permanentă în acesta sau al unui membru al familiei sale care face parte din gospodăria sa, statul acreditar permite retragerea bunurilor mobile ale defunctului, cu excepţia acelora care au fost achiziţionate în această ţară şi care fac obiectul unei interziceri de export în momentul decesului său. Nu se vor percepe taxe de succesiune asupra bunurilor mobile a căror prezenţă în statul acreditar se datora în mod exclusiv prezenţei în acest stat a defunctului în calitate de membru al misiunii sau de membru al familiei unui membru al misiunii.
1. Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui al treilea stat, care i-a acordat o viză de paşaport, în cazul în care această viză este cerută, pentru a merge să-şi asume funcţiile sau să-şi ia în primire postul sau pentru a se întoarce în ţara sa, statul terţ îi va acorda inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare pentru a-i permite trecerea sau întoarcerea. în acelaşi fel va proceda şi cu membrii familiei agentului diplomatic care beneficiază de privilegii şi imunităţi şi care însoţesc sau care călătoresc separat pentru a-1 întâlni sau pentru a se întoarce în ţara lor.
2. în condiţii similare acelora care sunt prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, statele terţe nu trebuie să stânjenească trecerea pe teritoriul lor a membrilor personalului administrativ şi tehnic sau de serviciu al misiunii şi a membrilor familiilor lor.
3. Statele terţe acordă corespondenţei şi celorlalte comunicări oficiale în tranzit, inclusiv mesajele în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca şi statul a ereditar. Ele acordă curierilor diplomatici, cărora li s-a acordat o viză de paşaport, dacă această viză este cerută, şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este obligat să le-o acorde.
4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 ale prezentului articol se aplică de asemenea persoanelor respective menţionate la aceste paragrafe, cât şi comunicărilor oficiale şi valizelor diplomatice, când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ este datorată forţei majore.

ARTICOLUL 41

1. Fără prejudiciul privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat.
Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii de către statul acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sau prin intermediul său, sau cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit.
Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcţiile misiunii aşa cum sunt ele enunţate în prezenta Convenţie, sau în alte reguli ale dreptului internaţional general, sau în acordurile speciale în vigoare între statul acreditant şi statul acreditar.

ARTICOLUL 42 Agentul diplomatic nu va exercita în statul acreditar vreo activitate profesională sau comercială în vederea unui câştig personal.

ARTICOLUL 43

Funcţiile unui agent diplomatic iau sfârşit în special: prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcţiile agentului diplomatic au luat sfârşit; prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în conformitate cu paragraful 2 al articolului 9, acest stat refuză să recunoască agentul diplomatic ca membru al misiunii.

ARTICOLUL 44 Statul acreditar trebuie, chiar şi în caz de conflict armat, să acorde înlesniri care să permită persoanelor care beneficiază de privilegii şi imunităţi, altele decât cetăţenii statului acreditar, ca şi membrilor familiei acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor, să părăsească teritoriul său în termenele cele mai potrivite. El trebuie îndeosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru ei înşişi şi pentru bunurile lor. în cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar:
a) statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi să ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale;
b) statul acreditant poate încredinţa paza localurilor misiunii, cu bunurile care se găsesc aici, precum şi arhivele unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar;
c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi ale cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar.

ARTICOLUL 46 Cu consimţământul prealabil al statului acreditar şi la cererea unui stat terţ nereprezentat în acest stat, statul acreditant poate să asume ocrotirea temporară a intereselor statului terţ şi ale cetăţenilor acestuia.

ARTICOLUL 47
1. Aplicând dispoziţiile prezentei Convenţii, statul acreditar nu va face discriminare între state.
2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:
a) faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prezentei Convenţii pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant;
b) faptul că unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei Convenţii.

ARTICOLUL 48 Prezenta Convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi oricărui stat parte Ia Statutul Curţii Internaţionale de justiţie şi oricărui alt stat invitat de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, după cum urmează: până la 31 octombrie 1961, Ministerul Federal al Afacerilor Externe al Austriei, şi apoi, până la 31 martie 1962, la Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.

ARTICOLUL 49

Prezenta Convenţie va fi ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 50

Prezenta Convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat care aparţine uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48. instrumentele de aderare vor fi depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 51

0. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la data depunerii la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare.
0. Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la aceasta după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare. Convenţia va intra în vigoare într-a treizecea zi după depunerea de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare.

ARTICOLUL 52

Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor statelor care aparţin uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48:

1:60 semnăturile puse pe prezenta Convenţie şi depunerea instrumentelor de ratificare sau de aderare, în conformitate cu articolele 48, 49 şi 50; data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în conformitate cu articolul 51.

ARTICOLUL 53 Originalul prezentei Convenţii, ale cărei texte englez, chinez, spaniol, francez şi rus au aceeaşi valoare, va fi depus la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va transmite o copie certificată conformă tuturor statelor aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48. Drept care plenipotenţiarii mai jos semnaţi, autorizaţi în modul cuvenit de guvernele lor respective, au semnat prezenta Convenţie. încheiată la Viena, la optsprezece aprilie una mie nouă sute şaizeci şi unu.
[pic]
Cuprins

Diplomaţia .-. 7
Dreptul diplomatic 25
Relaţiile diplomatice 39
Misiunile diplomatice permanente 57
Personalul misiunilor diplomatice permanente 81
Imunităţi şi privilegii diplomatice 91
Diplomaţia prin misiunile temporare, diplomaţia ad-hoc şi diplomaţia prin misiunile speciale 129
Diplomaţia prin organizaţiile internaţionale 133
Anexa 1
Anexa II 163
Anexa III 173
Anexa IV 203
Anexa V 249
Anexa VI 255
Anexa VII. 257
6 Paul Pradier-Fodere, Cours de droit diplomatique, Paris, 1899, voi. I, p. 2.
7 Philippe Cahier, Le droit diplomatique contemporain, Geneva, 1962.
9 P. Fauchille afirmă că „diplomaţia poate fi privită ca o ştiinţă şi ca o artă [...]. Ca artă - continuă autorul - scopul ei este să poarte negocieri internaţionale, iar aceasta implică abilitatea de a coordona şi conduce negocieri politice, dublată de o înţelegere deplină" .
10 Vezi Prof. dr. Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 7.
19 Idem pag. 107.
20 La Yalta şi Potsdam s-a promovat o politică secretă, ale cărei consecinţe au fost percepute numai târziu, când s-a aflat că, de fapt, puterile din coaliţia antihitleristă s-au înţeles, prin negocieri, şi asupra altor probleme necunoscute de public sau de statele terţe. regal.
37 După înfrângerea revoluţiei, ambasadorii români acţionau în continuare, consacrându-şi activitatea pregătirii unirii Principatelor.
38 Constituţia României din 1991.
39 Potrivit art. 6 din Statutul Corpului diplomatic şi consular, Preşedintele României conferă gradul de ambasador şi de ministru plenipotenţiar. Rezultă că numai şefii de misiune cu grad de ambasador şi de ministru plenipotenţiar sunt numiţi de preşedinte, nu şi însărcinaţii cu afaceri a.p. sau a.i.
7 A. Maresca, Le missione diplomatica, Milano, 1959, pag. 27, susţine că dreptul internaţional aparţine celor două categorii juridice diferite: dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor. Cum, însă, ordinile juridice interne sunt atât de variate, câte drepturi internaţionale pot exista? Cahier rezolvă această problemă susţinând că dreptul intern este subordonat drepţii ¡ui internaţional.
10 în relaţiile internaţionale, protocolul diplomatic joacă un rol important şi se bazează pe principiul egalităţii între state şi al nediscriminării.
11 Potrivit uzanţelor, ministrul de externe va invita ambasadorul pentru negocieri şi nu se va deplasa el la ambasadă; de asemenea, diplomaţii cer audienţă la ministerul de externe şi nu invită în audienţă, la ambasadă. Preeminenţa este stabilită prin Regulamentul de la Viena din anul 1815, modul cum şi la cine se prezintă un ambasador nou numit la post, care sunt vizitele de prezentare etc., sunt guvernate de regulile interne ale statelor, care sunt norme de protocol obligatoriu, fără a fi norme juridice.
12 Şeful de stat francez, de exemplu, nu este ţinut, protocolar vorbind, să întâmpine pe omologul său invitat oficial la aeroport, el primeşte numai ia Elysée; primirile preşedintelui SUA se fac, de asemenea, numai la Casa Albă. Aceste reguli nu se pot negocia, spre deosebire de alte reguli de protocol, cum ar fi schimbarea locului de onoare din partea dreaptă în partea stângă, în cazul şefilor de stat stângaci.
13 Philippe Cahier include în categoria izvoarelor dreptului diplomatic şi legea internă.
15 în preambulul Convenţiei de la Viena din anul 1961 se prevede: „Regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care nu au fost reglementate în mod firesc de dispoziţiile prezentei convenţii".
16 Unii autori consideră că normele cutumiare derivă direct din norma primară - consuetudo est seroanda; în consecinţă, statele n-ar fi obligate de tratatele care inovează în raport cu cutuma; aceste inovaţii devin obligatorii numai când, prin repetare, devin norme cutumiare.
2. La 20 februarie 1928,14 state latino-americane au adoptat la cea de-a 6-a Conferinţă internaţională americană, de la Havana, Convenţia relativă la funcţionarii diplomatici, care
18 Institutul Harvard a întocmit în anul 1936 un proiect de Convenţie cu privire la imunităţile şi privilegiile diplomatice care se anexează prezentei. 23 Documentul este cunoscut sub denumirea Convenţiei de la New York (N.Y.C.), 1973.
27 Phillipe Cahier, op. cit., pag. 42.
1 Noţiunea de tratat implică toate formele lui: înţelegere, declaraţie comună, acord, schimb de scrisori, schimb de note etc., care se poate realiza prin orice document scris.
2 în declaraţiile comune de recunoaştere a unor state (Armenia, Kazahstan etc.), România a folosit sintagma că „se stabilesc relaţii diplomatice la nivel de ambasadă", expresie care desemnează legătura strânsă între cele două situaţii, dar şi o poziţie doctrinară de identificare a celor două instituţii.
3 Comisia de Drept Internaţional nu a optat pentru soluţia propusă în proiectul de convenţie, care a fost negociată la Viena în anul 1961, prin care se propunea că în afara unor circumstanţe excepţionale, nici un stat nu poate în mod legitim refuza să stabilească relaţii diplomatice cu un alt stat, care o doreşte. 7 L. Oppenheim et H. Lauterpacht, International Law, London, 1958, voi. I, pag. 773, apreciază că statele sunt obligate numai a primi misiuni temporare, întrucât dreptul pasiv de legaţie este discreţionar în cazul trimiterii de misiuni permanente.
12 Statul Papal a luat naştere în Evul Mediu şi a durat până în anul 1870, când a fost încorporat regatului Italiei; în anul 1929 el şi-a recăpătat independenţa.
23 Există unele teorii că, potrivit art. 3 din Carta ONU, statele sunt obligate să caute soluţionarea unui diferend, ceea ce presupune negocierea, şi deci nu au dreptul să rupă relaţiile diplomatice. Părerea nu este întemeiată şi nu este cazul să o combatem aici.
29 Pentru detalii, vezi cap. 6, misiuni specializate, din The Modern Law of Diplomacy, de L. Dembinski, op. cit., pag. 65. 30 în anul 1971 Adunarea Generală a O.N.U. a împărţit ţările lumii a Ill-a în două categorii, după nivelul dezvoltării economice: LLDC (Least Developed Countries) şi MSAC (Most Seriously Affected Countries).
31 Programul a fost creat de Kennedy în anul 1961 şi a fost adoptat de Congresul S.U.A. sub forma The Foreign Assistance Act of 1961.
33 în România funcţionează un reprezentant rezident al PNUD.
34 Uniunea Europeană a fost creată prin Tratatul asupra Uniunii, prin transformarea CEE, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. U.E. cuprinde 15 state (Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Anglia, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Suedia, Finlanda).
36 Organele Uniunii Europene sunt: a) Parlamentul European are secretariatul la Luxemburg şi ţine sesiunile la Strasbourg şi Bruxelles; b) Consiliul de Miniştri, care se întruneşte, de asemenea, la Strasbourg sau Bruxelles; c) Curtea Europeană de Justiţie, care are sediul la Luxemburg; d) Comisia Europeană, care are sediul la Bruxelles; anumite structuri ale acesteia se găsesc la Luxemburg; e) Comitetul Economic şi Social, cu sediul la Bruxelles; f) Consiliul European, este un organ politic, decizional, fiind format din şefii de state sau guverne ale ţărilor membre ale U.E.
3 România a deschis la Alma Ata o misiune diplomatică, fără ca Republica Kazahstan să deschidă la Bucureşti o misiune. De asemenea, România are deschisă o ambasadă la Minsk şi Republica Belarus are deschis la Bucureşti un consulat general. 4 Convenţia de la Viena nu prevede nimic în legătură cu sediul unei misiuni diplomatice permanente; Comisia de Drept Internaţional nu a făcut comentarii, iar la Viena, cu ocazia Conferinţei de adoptare a Convenţiei, s-a respins o propunere a Elveţiei ca să se înscrie ca obligaţii ale statelor de a stabili sediul unei misiuni diplomatice permanente prin consimţământ. Practica ţărilor este că misiunea diplomatică nu trebuie să aibă neapărat sediul în capitala ţării primitoare. Astfel, România a avut prima sa ambasadă în RFG după cel de-al doilea război mondial la Köln; deşi Israelul a stabilit capitala sa, în anul 1950, la Ierusalim, România are sediul ambasadei sale la Tel Aviv; Brazilia, când a mutat, în anul 1972, capitala la Brasilia, a cerut misiunilor diplomatice să se mute de la Rio de Janeiro şi cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe lista diplomatică.
8 în cazul în care o ambasadă este condusă de un însărcinat cu afaceri, nu este nevoie de consimţământul statului acreditar dacă statul acreditant trimite, ulterior, un ambasador.
9 Vezi în acest sens şi L. Dembinski, op. cit., pag. 90. Temeiul încetării misiunii diplomatice permanente din iniţiativa statului acreditant constă în dreptul său subiectiv de a dispune cu privire la forma sa de reprezentare; statul acreditar îşi bazează decizia de a cere retragerea unei misiuni străine pe temeiul suveranităţii teritoriale.
13 După cum se ştie, Groenlanda a fost alipită regatului danez în anul 1814, în calitate de colonie; în anul 1953 a fost integrată în Danemarca. Totuşi, datorită autonomiei sale, Danemarca are în Groenlanda un înalt comisar, care ţine legătura cu guvernul local. Scrisorile lor de acreditare se numesc lettre de commission, ca patentele consulare, iar înalţii comisari nu reprezintă statul, ca ambasadorii, ci guvernul.
18 Este cunoscută practica conform căreia se pot încheia acorduri prin schimb de scrisori, care, cum am văzut, au un caracter personal; acordurile în formă simplificată se fac şi prin schimbul de note (verbale sau semnate), nu prin schimb de scrisori.
19 Protocolul diplomatic are caracter de generalitate. Ceremonialul variază de la ţară la ţară.
20 Rusia mai foloseşte uniforma pentru ambasadori.
21 Formula r.s.v.p. scrisă pe carte de vizită are altă semnificaţie şi anume: retournez s'il vous plaît. Ea are rolul de a ruga să returneze documentul trimis.
1 Dr. Ion M. Anghel include în categoria de membri ai personalului administrativ şi tehnic pe secretari, dactilografi, stenodactilografi, arhivari, interpreţi, cifrori, contabili, intendenţi; membrii personalului de serviciu sunt şoferii, portarii, îngrijitorii, paznicii, grădinarii, menajerele.
6 Agenţii diplomatici sunt numiţi de autoritatea statului acreditant, care le acordă gradele diplomatice; acestea sunt: ministru consilier, consilier, primul secretar, secretarul II, secretarul III, ataşatul. Tot mai frecventă este practica de a trimite ataşaţi pe specialităţi: ataşat de transmisiune, ataşat financiar, ataşat bancar etc., ca să beneficieze de imunităţi şi privilegii.
15 Vezi în acest sens Phiîippe Cahier, op. cit., pag. 108.
7 Charles baron de Montesquieu (1689 -1755), De I'esprit des lois, Voi. XXVI, capitolul XXI.
8 Burlamaqui, Principe du droit de la na tu re et des gens, Voi. VIII, pag. 294-295.
11 Dr. Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 152.
17 Emmer de Vattel „Le droit des gens ou principes de la loi naturelle appliquées â la conduite et aux affaires des nations et des souverains" , 1758. De fapt, teoria a fost formulată de jurisconsulţii romani Paul şi Iulian.
23 Vezi detalii, Philippe Cahier, op. cit., pag. 234.
24 Dr. Ion M. Anghel, op. cit., pag. 158.
29 Guvernul Braziliei a dispus penetrarea unei ambasade străine, unde se presupunea că este sursa unei maladii infecţioase, care prezenta pericol public. Justificată pe temeiul luării măsurilor de autoapărare, este şi intrarea autorităţilor Chinei în anul 1927 în Ambasada fostei URSS, unde s-au găsit arme, muniţii şi documente care atestau un pericol pentru statul acreditar.
30 Legile interne ale unor state, cum ar fi SUA, Elveţia, permit autorităţilor să intre în localurile misiunilor străine în caz de incendii sau alte catastrofe pentru a înlătura un pericol iminent în anumite condiţii.
31 Vezi Philippe Cahier, op. cit., pag. 205.
43 Situaţie care, teoretic, poate să apară, dar în realitate este greu de imaginat apariţia ei în practică.
46 Oficiile consulare, care au un nivel de reprezentare mai scăzut, se bucură de un regim mai restrâns al imunităţilor şi inviolabilităţilor; în principiu, privilegiile sunt aceleaşi.
51 Cuvântul „taxă" vine de la grecescul „taxis", care înseamnă aşezare, fixare. Taxele sunt stabilite, deci, în tarif, care nu reprezintă echivalentul contraprestaţiei, care, economic, nu poate fi măsurată în bani, cum ar fi: salariul funcţionarilor, uzura utilajelor etc.
53 Potrivit art. 1 lit. i din Convenţia de la Viena din 1961 prin localurile misiunii se înţeleg clădirile sau părţile din clădiri şi din terenul aferent care sunt folosite în scopurile misiunii, indiferent de proprietar, inclusiv reşedinţa şefului de misiune.
58 Exceptări similare se găsesc şi la art. 33 al Convenţiei asupra misiunilor speciale şi art. 33 al Convenţiei reprezentării statelor ia organizaţiile internaţionale.
2 Termenul a fost folosit prima dată de Comisia de Drept Internaţional, în anul 1960, în cadrul discuţiilor la Comisia Juridică a Adunării Generale a O.N.U.
4 Curtea Internaţională de Justiţie a avizat în anul 1949 în acest sens.
13 Documentele organizaţiei se trimit, din oficiu, la toate delegaţiile permanente ale statelor, pentru informare. La cererea delegaţiilor, organele organizaţiilor sunt obligate să dea orice relaţii.
14 Misiuni de observare pot trimite şi organizaţiile internaţionale între ele. Astfel, U.E. trimite misiuni de observare la adunarea generală a UNESCO, la Consiliul de Miniştri al OEC. Dimpotrivă, la sesiunile consiliului U.E. nu pot participa, ca reprezentanţi, terţi.
17 Şeful de stat, şeful guvernului şi ministrul de externe nu au nevoie de deplinele puteri nici în această situaţie.
-----------------------
[1] Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (1646-1716), filosof, jurist, matematician, istoric şi om de stat german a publicat în anul 1693 lucrarea: „Codex juris gentium diplomaticus" .
[2] Istoria diplomaţiei, publicată în traducere la Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, elaborată de autori sovietici, tratează, în principal, istoria tratatelor internaţionale, precum şi politica externă a statelor.
[3] De Flassan, Histoire générale et raisonée de la diplomatie française vu de la politique de la France, Paris et Strasbourg, 1811.
[4] Sir Ernst Satow, A guide to diplomatie practice, London, 1859, p. 1.
[5] Charles des Martens, Le guide diplomatique, Leipzig, 1866, vol. I, p. 2.
[6] Mic dicţionar diplomatic român, Bucureşti, 1967, p. 126.
[7] Ludvik Dembinski, The Modern Law of Diplomacy, 1988, Boston, Lancaster and Unitar.
[8] Harald Nicolson, Arta diplomatică, Editura Politică, 1966.
[9] Potrivit art. 11 din Legea de organizare a Guvernului Federal al R. F. Germania sunt admise negocieri cu sau în străinătate numai cu avizul sau la cererea ministerului de externe. întotdeauna conducătorul delegaţiei pentru negocieri internaţionale trebuie să fie un reprezentant al ministerului afacerilor externe, indiferent în ce domeniu se poartă acesta. Competenţa sa poate fi, însă, delegată.
[10] Negocierea unui acord poate fi făcută fără depline puteri din însărcinarea guvernului sau a ministrului afacerilor externe pe baza unei notificări corespunzătoare; împuternicirea de semnare a unui acord trebuie probată, însă, întotdeauna cu deplinele puteri, date de preşedinte sau de guvern şi certificate de ministrul afacerilor externe, care le eliberează formal.
[11] Potrivit art. 8 alineatul 2 din Legea nr. 4 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, „Preşedintele României, primul-ministru al guvernului şi ministrul afacerilor externe pot negocia şi semna tratate, acorduri, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale, fără a prezenta depline puteri" .
[12] Paşaportul diplomatic se eliberează în România în conformitate cu Ordonanţa Guvernului nr. 37/05. 08. 1994 privind unele măsuri în legătură cu eliberarea şi păstrarea paşaportului (aprobată prin Legea nr. 144/31.12.1994).
[13] Dembinski, The Modern Law of Diplomacy, 1988, pag. 108.
[14] Idem pag. 107.
[15] R. F. Germania n-a deschis niciodată o ambasadă în fosta Republică Democratică Germană ci numai o „reprezentanţă permanentă" pentru a sublinia caracterul trecător al divizării statului german.
[16] Harald Nicolson, Arta diplomatică, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, pag. 11.
[17] Până în anul 1806 în Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană existau anumiţi prinţi care alegeau împăratul, cum ar fi cei de la Episcopatul de Mainz, cel din Trier şi Köln, Palatinatul de Rin şi, din 1623, Prinţul de Bayern etc. ' ~
[18] Metodele diplomaţiei erau definite, cu umor, de un diplomat englez, Sir Henry Wotton, care a trăit în secolul XVI, astfel: „Diplomatul este un bărbat de treabă, trimis în străinătate ca să mintă acolo în folosul ţării sale" . François de Collières enumera în opera sa „De la manière de négocier avec Ies Souverains" , apărută în anul 1716, următoarele calităţi pentru un diplomat: să aibă spirit de observaţie, o minte pătrunzătoare, să poată intui gândurile oamenilor, să fie prompt, să ştie să se descurce, să asculte, să rămână mereu politicos şi amabil, să nu vorbească înainte de a chibzui.
[19] Prima capuchehaie a Moldovei a fost Jeronim, trimis de Petru Rareş în a doua sa domnie (1541-1546); Transilvania menţionează prima capuchehaie în anul 1560. Capuchehaia nu beneficia de inviolabilitate; De Chiaro, capuchehaia lui Mihai Viteazul, a fost ucis în chinuri, de turci. [20] în secolul al XVII-lea a apărut în Ţara Românească lucrarea „învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie", scrisă în limba slavonă cu variante în limba română şi greacă/atribuite domnitorului, pentru a fi de folos în educarea fiilor de domni.
[21] Printre alte atribuţii, postelnicul avea dreptul de judecată asupra turcilor. [22] Secretariatele de stat aveau două secţiuni, una se ocupa cu relaţiile interne, alta cu relaţiile exterioare.
[23] împuternicirea de încheiere sau negociere a unui tratat, dată de preşedintele ţării, este un act de drept administrativ intern. Deplinele puteri sunt documente reglementate de dreptul diplomatic şi au menirea de a face „dovadă" în raporturile internaţionale că persoana negociatorului este legal împuternicită de guvernul său. (Vezi art. 7 al Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor din anul 1969.)
[24] Articolul 6 din Legea nr. 4/1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor denumind acordurile şi înţelegerile în formă „simplificată", le defineşte ca fiind „schimb de note sau de scrisori"; dreptul diplomatic nu recunoaşte scrisoarea ca mijloc de încheiere a acordurilor, care este, cum vom vedea, un mijloc de exprimare a părerilor personale ale ministrului sau ambasadorului.
[25] Este, prin urmare, greşit să se susţină că dreptul diplomatic reglementează activitatea diplomatică. El numai o fundamentează.
[26] Philippe Cahier, op. cit., pp. 5 - 6. [27] Prof. dr. Ion M. Anghel, Drept Diplomatic şi Consular, Ed. Lumina Lex 1966, pag. 7. [28] Dr. Grigore Geamănu, Drept internaţional Contemporan, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, pag. 404.
[29] SUA a chemat Iranul în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie pentru că în anul 1980 nu a luat măsurile de protejare a misiunilor diplomatice şi consulare americane, situate în acest stat.
[30] Reciprocitatea este dreptul subiectului lezat de a aplica, la o măsură contrară normelor dreptului diplomatic, un tratament similar. Ea nu este obligatorie, întrucât exercitarea dreptului se face prin decizia subiectului care îl are.
[31] Prevederile constituţionale care stabilesc drepturi pentru preşedinte, guvern sau ministerul de externe cât şi legile organice de funcţionare a guvernului sau a ministerului de externe nu pot fi norme de drept diplomatic.
[32] Dr. Grigore Geamănu, op. cit., pag. 405.
[33] Potrivit lui Anzilloti, temeiul cutumei este „taciturn pactum" şi ea are următoarele elemente: a) acte ale statului; b) statele să se manifeste în domeniul internaţionale) elementul obligatoriu şi reciproc al comportării statelor.
[34] Vezi Philippe Cahier, op. cit., pag. 30.
[35] în preambul, în Convenţie se menţionează că funcţionarii diplomatici nu reprezintă în nici un caz persoana şefului statului, ci guvernul care îi acreditează pe lângă un guvern recunoscut.
[36] Cu privire la dobândirea cetăţeniei şi cu privire la reglementarea obligatorie a disputelor.
[37] La Convenţia din 1961 de la Viena au participat 81 de state, iar la Conferinţa din 1975 numai 73, deşi numărul statelor crescuse simţitor în anul 1975.
[38] Convenţia nu s-a putut încheia şi datorită faptului că nu au existat norme de drept internaţional care să fie codificate, practica statelor cu privire la Liga Naţiunilor fiind redusă, iar câteva înţelegeri încheiate de O.N.U. cu statele rezidente nu au fost semnificative pentru a crea o practică unanim recunoscută.
[39] România a aderat la Convenţie la 21 aprilie 1956.
[40] De menţionat că SUA nu a aderat la Convenţia asupra Imunităţii şi Privilegiilor Naţiunilor Unite, care are sediul la New York, iar Franţa nu a aderat la Convenţia asupra Imunităţii Instituţiilor Specializate, între care este şi UNESCO, cu sediul la Paris.
[41] Elveţia a încheiat în anii 1921 şi 1926 cu fosta Societate a Naţiunilor Unite un „modus vivendi" pentru funcţionarea organizaţiilor din Geneva.
[42] Articolul 59 se referă la hotărârile Curţii, date în speţe concrete.
[43] Aurel Bonciog, Drept Consular, Ed. Fundaţiei „România de Mâine", Bucureşti, 1996, pag. 122. [44] Italia, deşi a recunoscut Ordinul de la Malta, nu a stabilit cu el relaţii diplomatice decât în anul 1956. [45] Vezi Le droit diplomatique contemporain, de Philippe Cahier, Geneva, 1962, pag. 62.
[46] Ibidem.
[47] Philippe Cahier, Le droit diplomatique contemporain, Geneva, 1962, pag. 58, defineşte subiectul de drept internaţional ca fiind „o entitate titulară de drepturi şi obligaţii, care îi sunt conferite direct şi fără intermedieri de ordinea juridică dată".
[48] Autorii români împart subiectele dreptului internaţional în subiecte originare, tipice şi subiecte derivate, secundareAcestea din urmă sunt organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru independenţă şi Vaticanul (vezi Drept internaţional public, Dumitru Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Editura Şansa, 1994, pag. 57).
[49] Vezi Philippe Cahier, op. cit., pag. 58.
[50] Vezi Drept internaţional public, Dumitru Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Editura Şansa, 1994, pag. 59.
[51] Statul Papal este parte a Convenţiei de la Viena din anul 1961 şi acţionează ca un subiect deplin în relaţiile internaţionale. Dreptul de a trimite misiuni apostolice este prevăzut în art. 362-367 din Codul dreptului Canonic.
[52] Ordinul se mai numeşte şi „Ordinul Ospitalierii Sf. Ioan", sau al „Ioaniţilor" şi, desigur, este diferit de statul Malta, care face parte din Commonwealth. Uniforma lor era neagră, în război purtau mantie roşie cu cruce albă. Istoric, Ordinul s-a dezmembrat într-o misiune de rit catolic, care este dependentă de Vatican, acesta acordându-i suveranitatea, şi alta protestantă, care acţionează în R. F. Germania şi are sediul la Hanovra.
[53] Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a iniţiat Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei militarilor răniţi în armatele de campanie, încheiată în anul 1864, contribuind, astfel, Ia dezvoltarea dreptului umanitar.
[54] Urmând practica elveţiană, în multe state s-au organizat Societăţi de Cruce Roşie interne; în anul 1919 aceste societăţi au creat „Liga Societăţilor de Cruce Roşie", din care nu face parte „Steaua Roşie a lui Da vid", societate caritabilă din Israel. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Liga Societăţilor de Cruce Roşie, împreună cu societăţile „Semiluna" din Turcia, „Steaua Roşie a lui David" din Israel şi „Leul şi Soarele Roşu" din Iran, formează Crucea Roşie Internaţională.
[55] Statul Liechtenstein nu întreţine relaţii diplomatice cu alte state întrucât prin acordul de creare a Uniunii Vamale cu Elveţia, din anul 1929, s-a prevăzut ca Elveţia să îl reprezinte în relaţiile externe; Andorra este principat autonom sub suzeranitatea preşedintelui Franţei şi a Episcopului de Urgel; el este reprezentat internaţional de Franţa; Monaco, potrivit Tratatului din 1968, este sub protecţia prietenească a Franţei; el întreţine numai relaţii consulare cu 39 de state, fără relaţii diplomatice.
[56] încetarea relaţiilor diplomatice are loc ca urmare a dispariţiei, prin fuziune sau divizare, a unui subiect de drept internaţional. Reluarea relaţiilor diplomatice cu succesorii unui subiect de drept internaţional care a încetat să existe se face prin recunoaşterea acestora şi declaraţia de stabilire a relaţiilor diplomatice (Vezi Declaraţiile României faţă de statele succesoare ale fostei U.R.S.S. şi R.S.F.J.).
[57] România, după 1989, nu a avut nevoie de o recunoaştere a noilor structuri de stat.
[58] Doctrina Estrada prevede neintervenţia în treburile suverane ale unui stat, al cărei corolar este recunoaşterea formelor de guvernare sau de guvernământ ale unui stat, fără aprecierea externă dacă sunt sau nu constituţionale.
[59] Ruperea relaţiilor diplomatice este diferita de încetarea misiunii unei reprezentanţe diplomatice. [60] Hotărârile Consiliului de Securitate sunt obligatorii, conform art. 48 din Carta ONU.
[61] Eliberarea Kuweitului s-a făcut prin intervenţia unor state, care au acţionat în baza dispoziţiilor Consiliului de Securitate şi deci nu au rupt relaţiile cu Iraqul.
[62] România are misiuni permanente pe lângă O.N.U. (New York); pe lângă UE (Bruxelles); pe lângă FAO (Roma); pe lângă UNESCO (Paris); pe lângă UNIDO şi AIEA (Viena); pe lângă Consiliul Europei (Strasbourg); pe lângă organizaţiile internaţionale de la Geneva.
[63] Conform art. 2 din Convenţie, statele pot trimite misiuni speciale „pe lângă un alt stat", dar nu şi pe lângă o organizaţie internaţională.
[64] Regimul lor depinde de componenţa delegaţiilor: dacă şeful de stat conduce delegaţia el se bucură de un regim special, evident mai mare decât dacă şeful delegaţiei ar fi un înalt funcţionar de stat.
[65] Aşa a considerat Franţa negocierile dintre Vietnam şi S.U. A. din anul 1972; Elveţia, care a găzduit la Geneva negocierile pentru limitarea armelor nucleare dintre S.U.A. şi fosta U.R.S.S. din anul 1982; întâlnirile de la Geneva şi Reikjavik din anii 1985 şi 1986 dintre Reagan şi Gorbaciov.
[66] PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a fost creat în anul 1965 prin fuzionarea Programului Lărgit de Asistenţă Tehnică (EPTA) cu Fondul Special ONU. De la 1 ianuarie 1986 a devenit agenţie specializată a ONU. [67] Pentru sprijinirea economiilor în tranziţie, s-a creat Fondul PHARE de asistenţă, nerambursabil, deschis şi pentru România în anul 1991.
[68] Art. 91 al. 2 din Constituţie şi art. 37 din Legea nr. 37/1991 se referă la înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului unei misiuni diplomatice şi nu foloseşte termenul de trimitere.
[69] Elveţia a avut mult timp o legaţie la Paris, în timp ce Franţa avea la Berna o ambasadă.
[70] Art. 12 nu foloseşte expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se înfiinţează, obligatoriu, în capitala statului acreditar.
[71] România a transformat în anul 1992 Consulatul General din Berlin într-un birou al misiunii diplomatice de la Bonn. în Cluj-Napoca este un birou al Ambasadei SUA.
[72] Opera citată, pag. 81.
[73] Ultima legaţie a României a încetat la 9 mai 1974 când legaţia din Brazilia a fost transformată în ambasadă.
[74] Nunţiatura este înfiinţată numai dacă Sfântul Scaun are relaţii oficiale (diplomatice) cu statul respectiv; în absenţa acestora, Sfântul Scaun poate trimite un delegat apostolic, care nu beneficiază de dreptul de precădere, nefiind un agent diplomatic propriu-zis.
[75] Fac parte din Commonwealth 50 de ţări; 16 sunt monarhii care au ca şef de stat pe Regina Elisabeta a Il-a. Regina este reprezentată de un guvernator general.
[76] în Convenţia de la Viena din anul 1961 s-a făcut precizarea că misiunea diplomatică reprezintă statul, la propunerea delegaţiilor Australiei şi Luxemburgului, precizare însuşită de Comisia de Drept Internaţional.
[77] Vezi Philippe Cahier, op. cit., pag. 138.
[78] Legea internă a unor state interzice unor organe proprii de a lua legătura cu misiunile diplomatice; este cazul Elveţiei, care interzice militarilor de a avea asemenea legături.
[79] Acest tip de instrucţiuni erau făcute în scris, cuprinzând elemente de detaliu, în perioada când comunicările erau reduse, nu se inventase radioul sau telefonul.
[80] Regula a creat probleme lui Carter, preşedintele SUA, care fiind stângaci (ca şi Bush, Reagan şi Clinton) erau tentaţi să se adreseze celor din stânga lor în primul rând; de aceea, printr-o comunicare discreta, regula stânga poate prevala.
[81] Orice scrisoare are şase părţi: antetul, adresa, formula de adresare, conţinutul scrisorii, formula de încheiere şi semnătura. Reţinem că nu se scrie formula de politeţe cuplată cu funcţia: nu se va scrie „domnule primar Popescu" .
[82] Un ministru poate fi şi viceprim-ministru; în acest caz se scrie funcţia cea mai mare.
[83] în vorbirea directă dacă, interlocutorul este de faţă nu i se va adresa cu „excelenţă", ci cu dle. ambasador, dle. ministru etc.; în scrisoare sau în vorbire se poate utiliza „excelenţei voastre" . Nu se spune doar „excelenţă, aveţi cuvântul" ci „excelenţa voastră aveţi cuvântul".
[84] Aprobat prin H.G. nr. 1070 din 6 octombrie 1990.
[85] Corpul Diplomatic dintr-un stat este format din totalitatea diplomaţilor străini acreditaţi într-un stat; funcţionarii M.A.E. nu fac parte din corpul diplomatic.
[86] Preşedintele României, conform art. 91 din Constituţie, numeşte şi recheamă reprezentanţii diplomatici; dreptul de a acorda anumite grade diplomatice este prevăzut în Statutul Corpului Diplomatic şi Consular, care nu precizează dacă acesta se face numai cu prilejul trimiterii în misiune, cum se precizează pentru consulul general, sau şi în centrală. [87] Articolul 6 conferă dreptul guvernului de a acorda gradul de consul general numai în cazul numirii la postîn străinătate; rezultă, per a contraria, că gradul poate fi acordat şi în centrala M.A.E., fără trimitere la post, de către ministru.
[88] Statul acreditant poate notifica statului acreditar un grad al persoanei numite, care să nu coincidă cu cel din centrală; el este obligat să ceară statului acreditar acordul de numire, numai dacă alege o persoană dintre cetăţenii acestuia.
[89] Angajarea priveşte recrutarea din rândul cetăţenilor sau a persoanelor care sunt domiciliate în statul acreditar.
[90] Notificarea este distincta de cererea vizei.
[91] Regulamentul de la Viena din anul 1815 înţelege prin „agent diplomatic" exclusiv pe şeful de misiune. Art. 14 din Convenţia de la Viena din anul 1961 extinde noţiunea de şef de misiune la „alţi şefi de misiune cu rang echivalent" , expresie nefolosită în Regulament, înţelegând prin aceasta pe înalţii reprezentanţi sau înalţii comisari, despre care am vorbit anterior.
[92] însărcinatul cu afaceri acreditat pe lângă ministerul de externe este şef de misiune en titre, en pied, avec lettres; însărcinatul cu afaceri ad-interim, este temporar, fiind desemnat de ambasador.
[93] Cum am arătat, Regulamentul de la Viena din 1815 se referea numai la agenţii diplomatici şefi de misiune, indiferent ce grade aveau.
[94] în prezent, ambasadorul nu reprezintă pe şeful statului, care doar îl numeşte, ci statul în complexitatea sa. Ambasadorul nu este nici nemijlocit un reprezentant al poporului, care poate fi, prin definiţie, numai un funcţionar ce este ales de el, nu numit.
[95] Vezi L. Dembinski, op. cit., pag. 116.
[96] La data de 26. 11. 1996 Cuba a „retras" acreditarea acordată ambasadorului spaniol, Jose Coderch, fără o motivaţie. S-a apreciat că temeiul ar fi criticile ministrului de externe spaniol şi ale premierului Jose Mark Aznar adresate guvernului cubanez.
[97] Practica recentă a renunţat la procedeul de curtoazie de a cere agrementul pentru 2-3 persoane, pentru a lăsa statului acreditar posibilitatea de alegere.
[98] M. Keiley a fost refuzat de Austria ca ambasador al SUA, în anul 1872, întrucât acesta era căsătorit cu o evreică; Italia 1-a refuzat pe acelaşi Keiley întrucât acesta a atacat, în anul 1871, anexarea statului papal Regele Hanovrei a refuzat, în anul 1847, pe ministrul Prusiei, căci acesta era catolic.
[99] în Convenţia de la Viena din anul 1961 nu s-a reţinut obligaţia dea motiva răspunsul negativ la cererea de agrement, întrucât azi nici un stat nu se consideră ofensat dacă i se refuză acordarea agrementului pentru un şef de misiune propus.
20. Şefii oficiilor consulare sunt împuterniciţi prin patentă consulară sau lettre de commission.
21. însărcinatul cu afaceri a.p. se acreditează, cum am văzut, pe lângă ministrul de externe al statului acreditar.
22. Partea a doua a articolului 13 se referă la şefii de misiuni cu caracter special - înalţii comisari - care, în cazul Angliei, au acelaşi şef de stat şi prezintă scrisori de acreditare semnate de primul ministru şi sunt prezentate la acelaşi nivel.
[100] Convenţia de la Viena din anul 1961 utilizează aceeaşi noţiune.
[101] Christian Zeileissen, Die abgabenrechtlicher Privilegien in den diplomatischen und konsularischen Beziehungen, Viena, 1971.
[102] Obligaţiilor cominatorii ale statului acreditar le corespunde dreptul de a pretinde ceva, „pouvoir d'éxiger" , din partea statului acreditant.
[103] Aşa cum face art. 7 din Codul penal român, care prevede: „Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român" .
[104] Oferta fiind un act unilateral, ea poate produce efecte juridice numai dacă este acceptată.
[105] Spre deosebire de statutul juridic al consulului, care s-a format prin practica convenţională a statelor, statutul diplomatului a avut la bază pragmatismul relaţiilor între state, care trebuie să asigure contactele lor internaţionale.
[106] Numeroase conflicte de protocol au apărut din această cauză, întrucât ambasadorii nu erau preocupaţi de conţinutul diplomaţiei, cât de păstrarea rangului şi măreţiei de care se bucurau suveranul lor.
[107] F. Fauchille, Traité de droit international public, Paris, 1926, vol. I, partea 3, pag. 59.
[108] Institutul de Drept Internaţional, în Sesiunea de la Cambridge, din 1896, şi-a însuşit această teorie; în anul 1929, la Sesiunea de la New York, a revenit Ia ea.
[109] H. Grotius, Dreptul războiului şi al păcii, Amsterdam, 1724.
[110] în 1865 ambasadorul Rusiei la Paris a chemat poliţia franceză să aresteze un răufăcător, care încercase un atentat; ulterior, s-a cerut extrădarea lui, ceea ce a fost respins de tribunalele franceze. Tribunalele italiene au admis, însă, teoria extra teritorialităţii în cazul judecării unui italian care a comis fapte penale la o ambasadă italiană în exterior. Un tribunal genovez a respins o cerere de paternitate îndreptată împotriva unui diplomat iugoslav, cu motivarea că acesta şi-a păstrat domiciliul în ţara sa de origine (Vezi Cahier, op. cit., pag. 188).
[111] A. Gentili, în The Classics of International Law, New York, 1924.
[112] Ducele d'Aiguillon motiva că imunităţile unui ambasador sau ministru sunt fondate pe două principii: a) demnitatea, pe care o dă caracterul reprezentativ al misiunii acestora; b) printr-un acord tacit, dat cu ocazia admiterii diplomatului, ca acesta să uzeze de dreptul ginţilor.
[113] Anglia are chiar o lege internă: „Diplomatic immunities restriction Act", din anul 1953, care aplicând reciprocitatea, restrânge anumite imunităţi şi privilegii.
[114] Diplomaţii statului acreditar, întorşi în ţară, nu beneficiază în faţa propriilor autorităţi de scutiri de vamă şi taxe vamale, de imunităţi etc.
[115] De asemenea, nici în proiectul de articole întocmit de Institutul Harvard.
[116] în anul 1933 Agenţia comercială a fostei U.R.S.S. a concediat un inginer. Acesta a contestat măsura în faţa unui tribunal francez, care a respins cererea întrucât desfacerea contractului de muncă este un act de exercitare a suveranităţii statului acreditant.
[117] Ex.: ambasada încheie un contract cu o firmă de reparare a imobilului.
[118] Gestionarea greşită sau incorectă de fonduri din casieria misiunii scapă jurisdicţiei statului acreditar; ea se judecă de statul acreditant.
[119] Sunt contravenţii faptele pedepsite de lege cu amendă administrativă sau închisoare poliţienească.
[120] Poliţia poate sesiza prin ministerul de externe al statului acreditar pe ambasadori să aplice sancţiuni disciplinare diplomatului care a încălcat legea circulaţiei. Potrivit lui P. Cahier ea poate ridica permisul de conducere unui diplomat, pentru consideraţiuni de ordine publică. Considerăm că numai permisul „nostrificat" - eliberat de autorităţile locale prin recunoaşterea permisului de conducere naţional - poate fi ridicat, nu şi acesta din urmă.
[121] Nici un autor, însă, nu contestă dreptul unui diplomat de a nu fi adus cu mijloace de constrângere pentru a depune mărturie. Or, aceasta fiind inviolabilitate, ea nu poate fi decât consecinţa imunităţii.
[122] El este prevăzut în Convenţia privind dreptul de azil, semnată la Havana, în anul 1928 şi modificată la Caracas în anul 1954 şi în alte convenţii între statele Americii Latine. Comisia de Drept Internaţional şi Conferinţa de la Viena care au aprobat Convenţia din 1961 au refuzat să abordeze aceste probleme sub cuvânt că urmează a fi rezolvate ulterior.
[123] Situaţia este identică în cazul unei persoane, urmărită de mulţime, care, pentru a scăpa cu viaţă se refugiază la o misiune diplomatică.
[124] în anul 1956 cardinalul ungur Mindszenty s-a refugiat la ambasada S.U.A. din Budapesta, unde a rămas mulţi ani. De asemenea, mulţi cetăţeni din fosta R.D.G. s-au refugiat la ambasadele străine din Bulgaria, înaintea dispariţiei cortinei de fier, pentru a părăsi ţara de origine.
[125] Vezi o soluţie identică în cazul conturilor bancare ale unui oficiu consular, în A. Bonciog, Dreptul Consular, pag. 150.
[126] în Convenţia cu privire la relaţiile consulare din anul 1963, corespondenţa este componenta noţiunii de „arhive consulare" , ceea ce nu face convenţia diplomatică.
[127] Fosta U.R.S.S. a întârziat legătura cu Guvernul României a ambasadei de la Moscova, când i-a prezentat ultimatumul din anul 1940.
[128] Controlul antiterorist poate admite trecerea valizei diplomatice de mână fără a fi supusă controlului radiologie, la intrarea în avion.
[129] Cahier, op. cit., pag. 221. Autorul citează cazul ambasadorului rus Matveiev, care a fost arestat la Londra pentru neplata unor datorii. Regina Ana, aflând de împrejurare, a trimis ţarului un emisar special pentru a cere scuze şi a promulgat legea internă privitoare la inviolabilitatea diplomaţilor străini. [130] în teorie, vezi Cecil Hurst, Les immunités diplomatíques, 1926, pag. 165, se susţine că statele în legitimă apărare pot impune constrângerea pentru expulzarea unui diplomat care a acţionat împotriva intereselor statului acreditar.
[131] Convenţia cu privire la relaţiile consulare prevede dreptul statului trimiţător de a renunţa la inviolabilitatea personală a funcţionarilor consulari.
[132] în anul 1926 Guvernul Elveţiei, la o întrebare a Naţiunilor Unite, răspundea în acest sens, invocând practica statelor şi făcând observaţia că ar putea fi sesizabile unele bunuri imobile pe care le posedă diplomatul, cu titlu particular, în statul acreditar.
[133] Dacă se solicită o formă anume de protecţie, de ex. paza militară, statul care o solicită o poate face contra retribuţie sau plată a serviciilor special prestate.
[134] Vezi art. 296 din Codul penal elveţian.
[135] Oslo, 1990.
[136] Impozitele pot fi federale, locale, regionale sau comunale după cum ele alimentează bugetele federaţiei, republicii, regiunii, comunei.
[137] Impozitul funciar este cel plătit pe terenurile agricole.
[138] Discuţii ar putea apărea în legătură cu impozitul pe teren în sensul dacă intră în noţiunea de teren folosit în „scopurile misiunii" şi suprafaţa neconstruibilă a unei curţi a ambasadei.
[139] Unele state, scutesc de taxe serviciile făcute numai pe bază de reciprocitate (taxe de autostrăzi, pentru folosirea emisiunilor de radio şi televiziune, etc.).
[140] Reguli ca cele cuprinse în art. 23 al Convenţiei de la Viena din 1961 găsim şi la art. 24 al Convenţiei asupra misiunilor speciale şi în art. 24 al Convenţiei cu privire la reprezentarea statelor la organizaţiile internaţionale.
[141] Op. cit., pag. 281.
[142] Noţiunea de asigurări sociale este generală şi priveşte asigurarea pentru caz de boală, în caz de pensionare, precum şi pentru tratamentul pentru refacerea sănătăţii. Multe sisteme judiciare definesc asigurările după finalitate: asigurări de boală, de bunuri, pentru bătrâneţe etc.
[143] în România prin H.C.M. nr. 1944 din 11 sept. 1966 s-a aprobat Regulamentul privind regimul vamal aplicabil misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare, membrilor acestora precum şi altor persoane cu misiune oficială, care vin sau trec prin România.
[144] Am văzut într-un capitol anterior că diplomaţia prin misiuni permanente a apărut târziu, abia în secolul XVII.
[145] Potrivit Comisiei, „Expresia «misiune specială» desemnează o misiune oficială de reprezentare a unui stat, trimisă de acesta la un alt stat, cu scopul de a îndeplini o sarcină specială" .
[146] Statul poate trimite o misiune ad-hoc pentru achiziţionarea unor bunuri, chiar dacă acestea sunt destinate dotării armatei sale.
[147] Vezi P. Cahier, op. cit., pag. 362.
[148] După al doilea război mondial România a înfiinţat Comisii de repatriere, care au funcţionat în Germania, cu sarcina dea ajuta repatrierea cetăţenilor de origine română.
2 Dreptul internaţional reglementează raporturile dintre structurile interne ale organizaţiilor internaţionale; dreptul diplomatic reglementează numai raporturile acestor organizaţii cu statele membre sau cu alte organizaţii.
[149] Dreptul cutumiar nu a reuşit să se formeze cu privire la instituţia organizaţiilor internaţionale, întrucât înainte de primul război mondial, practic acestea au existat numai în proiectele unor gânditori.
[150] Journal Officiel, p. 1496/90.
[151] Această din urmă condiţie nu se pune statelor care sunt membre ale organizaţiei, ci numai statelor terţe. O.N.U. este organizaţia cu caracter de generalitate şi ea are personalitate juridică internaţională recunoscută. Cum se ştie, fosta CAER nu recunoştea Piaţa Comună ca organizaţie şi nici statele socialiste nu-i recunoşteau Pieţii Comune dreptul de legaţie în aceste state.
[152] Statele membre ale unei organizaţii sunt reprezentate în cadrul acesteia, nefiind necesară o misiune externă.
[153] Prin Declaraţia din 7 ianuarie 1990, Guvernul României şi-a exprimat dorinţa de a stabili relaţii diplomatice cu Comisia Europeană; aceasta a deschis, în iunie 1993, o delegaţie permanentă la Bucureşti. La 14 aprilie 1990, România a trimis, la Bruxelles, primul ambasador pe lângă Comunitatea Europeană.
[154] Regula este că statele membre rm sunt obligate să trimită misiuni permanente pe lângă organizaţiile internaţionale.
[155] România, înainte de 1989, avea desemnaţi la New York, Geneva şi Viena, ca reprezentanţi permanenţi pe lângă organizaţiile Naţiunilor Unite, pe ambasadorii respectivi rezidenţi la Washington, Berna şi Viena; după Revoluţie, s-a renunţat la această practică.
[156] România are şi pe lângă UNESCO şi la Bruxelles reprezentanţi independenţi.
[157] Scrisoarea de acreditare se eliberează de şeful de stat, şeful de guvern sau de ministrul de externe, potrivit unei recomandări din anul 1948 a Adunării Generale a O.N.U.; deplinele puteri se eliberează delegaţiilor sau când reprezentantul permanent are de îndeplinit o însărcinare specială; ceilalţi membri ai misiunii permanente se „acreditează" prin notificare. De menţionat că, potrivit Acordului de sediu cu S.U.A. din anul 1947, membrii unei misiuni permanente, alţii decât reprezentanţii, au nevoie de acceptul guvernului S.U.A..
[158] Convenţia, per ansamblu, cum am văzut, nu a putut intra în vigoare; articolul 6 a fost adoptat cu numai 4 abţineri.
[159] Statele pot avea poziţii diferite faţă de o organizaţie internaţională, însă o poate valorifica pentru promovarea intereselor lor faţă de alte state; la rândul lor, unele organizaţii nu acceptă, tale quale, relaţiile cu anumite state; în ambele situaţii se foloseşte trimiterea de misiuni intermediare, care sunt de observare.
[160] Statele trimit delegaţi şi la conferinţele internaţionale care se ţin în afara unei organizaţii internaţionale sau convocate de aceasta.