Bloşenco Magda

TEORIA GENERALĂ A
DREPTULUI
Note de curs

Cuprins
Notă introductivă
Tema 1. Noţiuni introductive cu privire la teoria generală a dreptului.
Subiectul 1. Noţiuni generale privind teoria generală a dreptului. Obiectul teoriei generale a dreptului.......................6
Subiectul 2. Baza metodologică a teoriei generale a dreptului.
Metodele cercetării juridice......................................................7

Tema 2 Esenţa, tipurile şi forma de stat.
Subiectul 1. Conceptul statului şi trăsăturile lui..................10
Subiectul 2.
Originea statului şi dreptului. Formele statului.....................................................................................12 Subiectul 3. Elementele caracteristice ale statului...............16
Subiectul 4. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului................18

Tema 3. Conceptul şi definiţia dreptului
Subiectul 1.
Subiectul 2.
Subiectul 3.
Subiectul 4.

Conceptul dreptului...........................................21
Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului......22
Rolul şi funcţiile dreptului................................25
Principiile dreptului..........................................29

Tema 4. Norma juridică şi trăsăturile ei caracteristice. Subiectul 1. Conceptul, definiţia şi conţinutul normei juridice
…………………………………………………………….…31
Subiectul 2. Caracteristicile normei juridice.........................34
Subiectul 3. Structura normei juridice..................................37
Subiectul 4. Principalele categorii de norme juridice...........40
Subiectul 5. Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor..................................................................42

2

Tema 5: Raportul juridic.
Subiectul 1. Noţiunea de raport juridic.................................47
Subiectul 2. Conţinutul raportului juridic.............................50
Subiectul 3. Obiectul raportului juridic.................................53
Subiectul 4. Faptele juridice.................................................55

Tema 6. Izvoarele dreptului
Subiectul 1. Definiţia izvorului de drept. Izvoarele materiale şi izvoarele formale ale dreptului...........................................56
Subiectul 2. Clasificarea izvoarelor de drept........................59

Tema 7. Sistemul dreptului
Subiectul 1.
Subiectul 2.
Subiectul 3.
Subiectul 4.
Subiectul 5.

Noţiunea sistemului dreptului..........................62
Criteriile constituirii sistemului dreptului........64
Instituţia juridică...............................................65
Ramurile dreptului............................................66
Dreptul public şi dreptul privat.........................69

Tema 8. Realizarea dreptului
Subiectul 1. Conceptul realizării dreptului...........................71
Subiectul 2. Formele realizării dreptului..............................72

Tema 9. Interpretarea normelor de drept
Subiectul 1. Noţiunea si necesitatea interpretării normelor de drept.........................................................................................79 Subiectul 2. Tipurile de interpretare a normelor de drept....82
Subiectul 3. Metodica interpretării normelor de drept..........84

Tema 10. Elaborarea normelor juridice. Tehnica juridică normativă
Subiectul 1. Conţinutul noţiunii de elaborare a normei juridice.....................................................................................89 Subiectul 2. Principiile şi etapele tehnicii normative............92
3

Subiectul 3. Părţile constitutive şi structura formală a actelor normative.................................................................................97 Tema 11. Răspunderea pentru încălcarea dreptului Subiectul 1. Noţiunea răspunderii pentru încălcarea dreptului…………………………………………………....100 Subiectul 2. Cauzele şi formele încălcării dreptului………102
Subiectul 3. Condiţiile răspunderii juridice……………… 118
Subiectul 4. Rolul organelor statului în combaterea şi prevenirea încălcărilor de drept…………………………...122

4

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

Orice ştiinţă, indiferent de specificul său, trebuie să răspundă unor exigenţe generale, care să-i confere statutul de ştiinţă. În cazul ştiinţelor juridice nu ne putem sustrage acestor cerinţe, în special atunci când este vorba de de ştiinţa numită Teoria generală a dreptului.
Constituind un subsistem al sistemului ştiinţelor, ştiinţele juridice elaborează modele explicativ – interpretative şi justificative privitor la domeniile cercetate.
Astfel, lucrarea respectivă va încerca să corespundă acestor exigenţe generale, dar în acelaşi timp şi anumitor obiective specifice propuse.
Dreptul are în viaţa contemporană un rol de prim rang. În funcţie de elaborarea şi aplicarea dreptului, o societate este „închisă”, fiind orientată spre arbitrar şi blocaje speciale sau, dimpotrivă, este „deschisă”, cultivând dinamismul şi progresul social.
Opţiunea pentru varianta benefică a locului şi rolului dreptului în viaţa socială implică, preocuparea constantă, mereu perfectibilă, a formării şi dezvoltării gândirii juridice ca resursă specifică a dreptului care are în învăşământul juridic universitar matca sa definitorie.
În acest context teoria generală a dreptului are vocaţia abordării planului atât de dificil, dar necesar, al generalităţii şi integralităţii în care dreptul este studiat pentru ai desprinde conceptele fundamentale, principiile, legităţile, ipostazele sale complexe.

5

Tema 1 Noţiuni introductive cu privire la Teoria generală a dreptului
Subiecte:
1. Noţiuni generale privind teoria generală a dreptului.
Obiectul teoriei generale a dreptului
2. Baza metodologică a teoriei generale a dreptului. Metodele cercetării juridice.

1.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă socială, politică şi juridică care se bazează pe un ansamblu de teorii şi concepţii ce ţin de apariţia, evoluţia şi funcţionarea sistemului de drept, sau la general care se bazează pe un ansamblu de concepţii, teorii şi idei cu privire la stat şi drept. Ce este Ştiinţa?
Aşa cum se consemnează în toate dicţionarele de referinţă ale lumii, ştiinţa este un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (natură şi societate) şi despre realitatea subiectivă ( psihic şi gândire).
Cum apare?
Ştiinţa apare sub influenţa nevoilor practice ale societăţii, scopul ei fiind de a servi practicii, progresului economic, social-cultural în general progresului uman.
Heghel definea ştiinţa ca fiind, ceea mintea omului a reuşit să sintetizeze din contactul cu realitatea trăită.
Un alt jurist Andrei Rădulescu spunea că ştiinţa reprezintă “un sistem de valori ştiinţifice dobândite prin metode de cercetare” .
Ce studiază ştiinţa dreptului?
Ştiinţa dreptului studiază juridicul, în toate formele în care se manifestă existenţa şi dezvoltarea statului şi dreptului; instituţiile politice şi juridice; cum instituţiile juridice influenţează societatea şi cum dezvoltarea socială influenţează juridicul.
6

Ştiinţa dreptului cercetează conduita umană şi dirijează comportamentul uman în viaţa socială, pornind de la faptul că oamenii sunt purtători de drepturi şi obligaţii în raporturile sociale.
Experienţa demonstrează că viaţa cotidiană a oamenilor nu este posibilă fără anumite reguli de conduită, acestea la început având un caracter, religios fiind promovate de biserică, apoi îmbinînduse cu reguli etice îmbrăcînd mai tîrziu un înveliş juridic. Pentru a-şi face convieţuirea posibilă oamenii au selectat din normele care guvernau existenţa lor pe cele mai semnificative, consacrîndu - le în acte normative.
Obiectul teoriei generale a dreptului îl constituie studierea dreptului şi a statului, a fenomenului juridic în toată complexitatea sa şi anume: dreptul ca un ansamblu de norme juridice, drepturi subiective, relaţiile juridice şi ordinea de drept.
Autorul belgian Fransois Rigo arată că primul obiect al ştiinţei dreptului este de a restaura conexiunile între normele juridice aplicate de practicieni, de a include fenomenele dreptului.

2.
Ca şi orice domeniu şi cercetarea ştiinţifică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa. Cuvîntul metodă vine de la greci ceea ce înseamnă drum, cale, mod de expunere.
O metodă în sensul adevărat al cuvîntului trebuie să fie determinată de însăşi obiectul cercetării juridice şi trebuie să corespundă legilor acestuia.
În literatura juridică există mai multe definiţii ale metodei şi anume: Prin metodă înţelegem un ansamblu concentrat de operaţiuni intelectuale ce pot consta din
7

norme, principii, care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen. O altă părere ar fi că metoda reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţii, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective.
Prin metoda ştiinţei teoriei generale a dreptului înţelegem căile, mijloacele de studiere, care exprimă poziţiile iniţiale generale şi abordarea acestor fenomene.
Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice putem menţiona: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă, metoda experimentală, metoda sociologică, metoda cantitativă etc. În continuare vom caracteriza pe scurt metodele.
Metoda logică. În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex, teoria dreptului şi toate ştiinţele juridice se folosesc de categoriile, legile şi raţionamentele logice. Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire ştiinţifică. În drept ea este o totalitate de procedee şi operaţiuni prin care se crează posibilitatea structurii şi dinamicii raporturilor necesare în diferite componente ale sistemului juridic al unei societăţi.
Metoda istorică presupune că ştiinţa juridică cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică dea lungul diferitor evoluţii sociale, ele analizează esenţa, forma şi funcţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate ştiinţa.
Metoda comparativă se caracterizează prin studiul comparat al diferitor instituţii juridice de la o ţară la alta, prin compararea sistemului juridic naţional, desprinzându se atât factorii ce determină trăsăturile comune, cât şi cele specifice. În literatura juridică s-au conturat nişte reguli după care se foloseşte metoda comparată şi anume:
a) este supus comparării numai ceea ce se poate compara. Sub aspectul utilizării acestei reguli în cercetarea juridică prezintă interes următoarele aspecte: - să se
8

stabilească dacă sistemele comparate aparţin sau nu aceluiaşi tip istoric de drept; - să se stabilească dacă, din punct de vedere al substanţei intereselor, termenii supuşi comparării diferă sau nu;
- diferenţele trebuie precizate cu claritate, chear dacă asemănările nu sunt precizate, sau sunt prezentate la general sau evaziv.
b) termenii supuşi comparării trebuie priviţi în dimensiunile şi conexiunile lor reale şi plasaţi în contextul social – politic şi cultural. Astfel regula dată presupune:
-considerarea cadrului relaţional general (economic, politic, social, cultural, moral.) ca suport al relaţiilor supuse reglementării juridice în cele două sisteme supuse comparării; considerarea principiilor ce se degajă din sistemele de drept supuse comparării.
c) comparatismul trebuie să şină seama atât de sensul normelor juridice la momentul apariţiei ei, cât şi de evoluţia în timp a acestui sens aşa cum doctrina şi practica îl conturează la diferitele etape de aplicare.
Metoda experimentală. Fiind proprie ştiinţelor naturii uneori ea se foloseşte şi în domeniul dreptului.
Cunoaştem faptul că menirea socială a dreptului este de a reglementa relaţiile din societate. Acţionând asupra lor, dreptul tinde la perfecţionarea acestora de aceea uneori este rentabil de a experimenta diferite situaţii, cazuri pentru a găsi varianta optimă de soluţionare a problemei.
Metoda sociologică. Esenţa acestei metode constă în folosirea cercetărilor sociologice pentru studierea opiniei publice, pentru studierea eficienţei sociale a activităţii diferitelor organe de stat, precum şi a reglementărilor date relaţiilor sociale. Folosirea cât mai pe larg a sondajului de opinie sau a anchetei sociologice sa dus la conturarea sociologiei juridice ca disciplină desinestătătoare care se predă la mai multe Facultăţi de Drept.
9

Ca o concluzie, după prezentarea succintă a metodelor se impune constatarea că ele nu trebuiesc înţelese în mod izolat, ci în interdependenţă pentru obţinerea unor rezultate valoroase şi utile.

Literatura

recomandată:

Nicolaie Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 1992, p.23; Ioan Ceterchi,
Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului. –
Bucureşti, Ed. ALL, 1993, p.5; Ion Dogaru. Elemente de teorie generală a dreptului. – Craiova: Ed. Oltenia, 1994, p.
14; Dumitru Mazilu. Teoria generală a dreptului: Bucureşti, Ed ALL BECK, 1999, p.9-12.

Tema 2 Esenţa, tipurile şi forma de stat.
Subiecte:
1 Conceptul statului şi trăsăturile lui.
2 Originea statului şi dreptului. Formele statului.
3 Elementele caracteristice ale statului.
4 Scopul, sarcinile şi funcţiile statului.

1.
Cuvîntul „stat” provine din latină „status”, semnificând ideea de ceva stabil, permanent. În sensul său modern, noţiunea de stat se foloseşte mult mai tîrziu începând cu secolul al XVI-lea. Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat se foloseşte în mai multe sensuri:
În sensul larg al cuvîntului statul este organizatorul principal al unei colectivităţi umane, care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea sau executarea acestor reguli şi în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
10

În sensul restrictiv şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice, care asigură guvernarea.
Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele caracteristice cele mai generale ale tuturor statelor indiferent de perioada existenţei lor, iată cîteva din ele:
a) statul este dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane întruchipând, naţiunea, şi este guvernată de o putere instituţionalizată având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. (Ion
Deleanu)
b) Statul este un sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi, a unui popor stabilit pe un anumit teritoriu.
c) Statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională, locuind pe un teritoriu determinat care, le este propriu lor şi dominat de un Guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de a le face să fie executate. Analizând caracteristicile statului expuse mai sus constatăm că statul este caracterizat ca: o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială; o organizaţie care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi umane; o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care poate impune exercitarea voinţei generale, aplicând în caz de necesitate forţa de constrîngere a statului.
11

Dicţionarele enciclopedice definesc statul ca o organizaţie politică având menirea să promoveze şi să apere interesele generale ale societăţii.
Nicolaie Popa defineşte statul ca principala instituţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat, cu o populaţie şi o putere instituţionalizată.
Aşadar, statul este principala organizaţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat cu o populaţie proprie şi o putere instituţionalizată, având menirea să promoveze şi să garanteze interesele generale ale societăţii.

2.
Formele statului
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri.
Forma de stat se caracterizează prin 3 elemente componente: forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic.
În continuare le vom caracteriza pe fiecare în parte, astfel Forma de Guvernământ caracterizează modalitatea de formare şi organizare a organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, în special dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului. Charles Louis de
Secondat Montesquieu în lucrarea sa „Despre spiritul legilor” arată că există trei forme de guvernământ. Cel republican, cel monarhic şi cel despotic, definindu-le astfel, guvernământul republican este acela în care întregul popor sau numai o parte a lui deţine puterea supremă, cel monarhic este acela care conduce de unul singur, dar potrivit unor legi fixe şi dinainte stabilite, pe cînd cel despotic, unul singur, fără vreo lege şi fără vre-o regulă, procedează după voinţa sa şi capriciile sale. La rândul său,
12

Jean Jacques Rousseau, în lucrarea sa „contractul social” distinge trei forme de guvernământ: democraţia, aristocraţia şi monarhia, nu aceleaşi definite de
Montesquieu, dar cu multe elemente caracteristici asemănătoare. Heghel se referă la Monarhie, aristocraţie şi democraţie, dezvăluindule trăsăturile istorice, dar se ocupă în detaliu de forma monarhică de guvernământ căreia îi subliniază importanţa şi efectele pozitive. După opinia sa este esenţial ca elaborarea Constituţiei să reflecte cerinţele de urmat , pornind de la faptul că facerea Constituţiei nu înseamnă decât o transformare, iar transformarea nu poate avea loc decât pe cale constituţională. El consideră că forma monarhică trebuie să pună la baza guvernământului tocmai o asemenea Constituţie, care reflectă transformarea şi o produce.
Din punct de vedere al formei de guvernământ statele se împart în monarhii şi republici.
Monarhia se caracterizează prin aceea că şeful statului este monarhul (de la grecescul monas ceea ce înseamnă că puterea aparţine unei singure persoane). Monarhul sau altfel denumit regele, ţarul, emirul, domnitorul, de regulă deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar. În evoluţia sa monarhia cunoaşte mai multe forme şi anume monarhia constituţională, în care monarhul are atribuţii restrânse, rolul Parlamentului fiind foarte important, şi monarhia absolută este aceea în care atribuţiile monarhului sunt foarte întinse, această formă de guvernământ a fost caracteristică, în special, în evul mediu, când monarhul avea puteri practic nelimitate.
Republica este o formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unui organ ales pe un termen limitat. Republica poate fi:
Republică Parlamentară în care lipseşte şeful statului, fie că acesta este ales de parlament având o poziţie legală mai inferioară(Italia, Austria, Germania ).
13

Republica Prezidenţială constă în alegerea şefului statului de către cetăţeni sau şefului statului îi revine un rol sporit având atribuţii majore în exercitarea puterii.
Structura de stat caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Forma de organizare înseamnă împărţirea internă a statului în unităţi administrativ – teritoriale, sau în părţi politice şi autonome.
Din acest punct de vedere statele se împart în, state simple sau unitare şi state compuse sau federative.
Caracterizându-le putem menţiona că staul simplu, unitar se caracterizează prin faptul că nu se află într-o uniune cu alte state şi îşi păstrează suveranitatea şi organizarea proprie, participă ca un stat pe deplin suveran la viaţa internaţională şi în relaţiile cu alte state. În asemenea state există un singur Parlament, Guvern, un singur rând de organe judecătoreşti, o singură Constituţie, cetăţenie, etc.
La etapa contemporană în lume predomină statele unitare ca: Republica Moldova, România, Bulgaria, Italia, etc. Statul federativ, compus sau unional, este statul constituit din două sau mai multe entităţi, unităţi statale în care există două rânduri de organe centrale de stat , există mai multe constituţii, există două categorii de cetăţenie.
Uniunile de state pot fi:
Uniunea personală, care reprezintă o uniune a două sau mai multe state, care păstrându-şi suveranitatea desemnează un şef de stat comun. Uniuni de state au existat între Olanda şi Luxemburg(1815-1890), Danemarca şi
Islanda (1918-1944).
Uniunea reală, în cadrul ei pe lângă şeful statului există şi alte organe de stat comune. Uniuni reale au existat între
Suedia şi Norvegia (1815-1905).
Între anii 1859-1862, Principatele Unite Muntenia şi
Moldova au constituit o uniune personală transformată
14

între anii 1862-1864 o uniune reală, care a dus la formarea statului unitar român.
Confederaţia – constituie o asociaţie de state independente, formată din considerente economice şi politice, atât de ordin intern cât şi extern, care dă naştere unui stat nou ca subiect de drept internaţional. Statele confederale urmăresc realizarea unor scopuri comune pentru soluţionarea cărora îşi urmăresc un organism comun unde sînt reprezentate toate statele membre.
Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, ansamblu care vizează atât raporturile dintre stat şi individ, cât şi modul în care statul concret asigură şi garantează drepturile subiective. Din punct de vedere a regimului politic se disting două categorii de state: State cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice
(totalitare).
Democraţia reprezintă acea formă de guvernare politică în care puterea aparţine poporului. Democraţia şi regimul democratic se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale şi anume: prin pluralism, adică prin existenţa mai multor partide cu programe proprii care concurează la exercitarea puterii.
Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în desemnarea reprezentanţilor poporului pentru organizarea puterii. Într-o democraţie se manifestă principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că deciziile, hotărârile se adoptă pe baza votului majorităţii.
Democraţia poate fi directă şi reprezentativă.
Directă – presupune participarea directă a cetăţenilor la conducere, la adoptarea deciziilor;
Reprezentativă – presupune alegerea de către cetăţeni a organelor reprezentative prin intermediul cărora se exprimă voinţa şi interesele poporului şi anume prin alegeri care se realizează prin vot universal, egal, direct, secret.
15

Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atât a condiţiilor juridice formale cât şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. La asemenea regimuri poate fi atribuit şi regimul dictatorial comunist (imposibilitatea poporului să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului )

3.
Statul se caracterizează prin câteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice având o importanţă majoră condiţionând atât apariţia cât şi dispariţia sau reînvierea statului. Încă din perioada în care sau conturat primele formaţiuni politice elementele care le-au conturat au fost: teritoriul, populaţia, forţa publică sau suveranitatea.
Teritoriul este dimensiunea materială a statului care reprezintă un concept juridic şi politic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile pe care le are:
a) teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu, localizând în aşa mod statul şi delimitându-l de alte state,
b) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei ce-l locuiesc,
c) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi continuă la structurarea autorităţilor publice. Teritoriul statului cuprinde solul, subsolul, coloana de aer, asupra cărora statul îşi exercită puterea.
Potrivit
conceptului Constituţiei Republicii Moldova teritoriului statului îi sunt specifice următoarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea.
Astfel art. 3 din Constituţia Republicii Moldova stabileşte că „Teritoriul Republicii Moldova este inalienabil şi că frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică”.
Art. 1 din Constituţie stabileşte că Republica Moldova este
16

un stat indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpretează în sensul că statul nu poate fi segmentat, nu poate fi obiectul unei divizări totale sau parţiale.
Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Cei ce locuiesc pe un teritoriu şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă de această putere ori calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv ori calitatea de străin (persoana având altă cetăţenie decât cea a statului în care locuieşte) ori pe cea de apatrid. Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi a obligaţiilor stabilite de stat.
Forţa publică sau suveranitatea. Puterea este un fenomen legat de autoritate care se caracterizează prin posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei voinţe supreme, de a comanda, de a da ordine, şi necesitatea de a se supune acestei comenzi. Puterea se înfăţişează în mai multe forme şi anume ea poate fi politică, statală, familială, puterea unui grup social, puterea unor partide, etc.
Puterea statală însă este cea mai autoritară şi se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) puterea este un atribut al statului care se echivalează cu forţa, această forţă materializându-se prin diverse instituţii politico – juridice (autorităţi publice, armată, poliţie);
b) puterea de stat are un caracter politic;
c) puterea de stat are o sferă generală de aplicare;
d) puterea de stat este suverană.
Această trăsătură din urmă fiind cea mai importantă,
Astfel, termenul suveranitate este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei Constituţiei Franceze din anul 1791 de către juristul francez Clermant Tennerre care a definito
„libertatea colectivă a societăţii”.
Suveranitatea are două laturi, internă şi externă:
17

Latura internă este chemată să sublinieze faptul că în interior nici o altă putere socială nu este superioară puterii statului; Latura externă este atributul suveranităţii de a nu fi în relaţiile sale externe de către nici o altă putere.
Astfel suveranitatea este dreptul statului de aşi elabora orientările fundamentale ale dezvoltării sale economico – sociale şi de a stabili raporturi cu alte state, potrivit voinţei şi intereselor naţionale fără amestec extern.

4.
Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un loc de seamă în societate. Putem menţiona că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul statului este că acesta apără interesul general al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia în parte.
În analizele efectuate de Immanuel Kant şi Rene
Casin se subliniază că scopul principal al organizaţiei politice statale îl constituie apărarea drepturilor inalienabile ale omului. Referitor la scopul statului putem evidenţia două concepte esenţiale:
Prima este reprezentată de filosofia clasică greacă pentru care scopul statului este nelimitat. Conform acestei concepţii nu poate exista o sferă de activitate care n-ar prezenta vre-un interes pentru stat. Părtaşii acestei concepţii consideră că orice activitate trebuie să fie disciplinară de stat.
Cealaltă concepţie rezervă omului o activitate liberă de orice dominaţie din partea statului. Statul are ca scop ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii. În această ordine de idei Heghel menţiona „Dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, atunci statul stă pe picioare slabe”. Rolul statului constă în apărarea orânduirii de stat. De asemenea potrivit
Constituţiei Republicii Moldova, statul este obligat să ia
18

măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui,(art. 47, alin. 1.). Însă potrivit art. 47 alin 2, cetăţenii au dreptul din partea statului la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă.
Deci, rolul şi scopul statului se realizează prin funcţiile sale care, sânt interne şi externe. În analiza obiectivelor sale majore, statul are îndatorirea să asigure ordinea şi stabilitatea în societatea dată şi să contribuie prin mijloacele sale proprii, la progresul economic, tehnic uman. Activitatea statului este caracterizată de funcţiile pe care acesta le îndeplineşte. Termenul funcţie vine de la latinescul „fonctio”, care se traduce prin muncă, deprindere, îndeplinire. Funcţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile fundamentale de activitate a statului.
În continuare vom caracteriza pe scurt următoarele funcţii ale statului:
Funcţiile interne
1) funcţia legislativă – prin care statul prin organismele sale specializate adoptă sistemul legislativ al societăţi;
2) executivă – care presupune realizarea activităţii de organizare a executării legilor şi a altor decizii adoptate,
3) judecătorească - prin care se supraveghează aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea încălcărilor acestora,
4) economică – ce constă pe de o parte în faptul că statul este organizatorul direct al activităţii economice în cazul proprietăţii de stat, iar pe de altă parte, asigură cadrul politic, organizatoric, şi juridic prin care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea,
19

5) socială – prin care se asigură condiţii decente de trai tuturor cetăţenilor ţării, prin măsuri de protecţie socială, medicală, etc.
6) culturală – prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie, de afirmare a capacităţilor creative ale cetăţenilor,
7) de apărare a ordinii sociale, care are o latură preventiv – educativă prin care se sancţionează actele antisociale,
8) ecologică prin care se protejează mediul ambiant. Funcţiile externe
Pe plan extern statul îndeplineşte funcţiile:
1) de promovare a cooperării cu celelalte state,
2 ) de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate,
3) de apărare a ţării printr-o relaţie de cooperare şi parteneriat cu alte ţări,
4) apărarea independenţei şi suveranităţii statale, a integrităţii teritoriale.
Aceste funcţii ale statului se exercită într-un nou climat internaţional, dominat de respect şi încredere reciprocă, de stimă şi sprijin mutual în efortul comun de propăşire paşnică a tuturor naţiunilor lumii.
De asemenea, ele contribuie la realizarea scopului fundamental pe care îl are statul democratic şi anume promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

Literatura recomandată: Ceterchi Ioan. Introducere în studiul dreptului. – Bucureşti: ALL, 1995; Boboş Gheorghe.
Teoria generală a statului. – Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1994; Dumitru Mazilu. Teoria generală a dreptului: - Bucureşti, Ed ALL BECK, 1999; Gheorghe
Boboş. Statul şi dreptul în conexiunea lor dialectică şi
20

relativa lor independenţă//Studii şi cercetări juridice. -1983.Nr. 2.

Tema 3. Conceptul şi definiţia dreptului
Subiecte:
1 Conceptul dreptului
2 Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului
3 Rolul şi funcţiile dreptului
4 Principiile dreptului

1.
Dreptul, ca şi întreaga componenţă juridică a vieţii sociale este un fenomen deosebit de complex a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legităţilor obiective a existenţei sale, a factorilor care-l configurează şi valorile pe care le promovează.
Cuvântul drept derivă din latinescul „directus” având sensul de direct, adică o regulă de conduită fără specificarea conţinutului. La noi dreptul se foloseşte în două sensuri şi anume:
a) cel care are în vedere sau cuprinde regulile juridice de conduită sau normele juridice din societate denumit şi drept obiectiv,
b) cel prin care se are în vedere dreptul ce aparţine unei persoane fizice sau juridice pe care-l denumim drept subiectiv.
Vorbind de dreptul din Republica Moldova, avem în vedere ansamblul normelor juridice indiferent de forma pe care au îmbrăcat-o de-a lungul istoriei sau dintr-o anumită perioadă. Dreptul cunoaşte mai multe definiţii ce-l caracterizează, astfel definiţia marxistă îl reprezintă ca fiind „voinţa clasei dominante ridicată la rang de lege”.
O altă definiţie îl înfăţişează ca reprezentând totalitatea regulilor de conduită stabilite sau sancţionate de către stat
21

care exprimă voinţa deţinătorilor puterii de stat şi a căror aplicare este asigurată prin forţa de constrângere a statului, în scopul apărării, consolidării şi dezvoltării raporturilor. Autorul Dan Ciobanu, ne relatează că dreptul este o totalitate de norme de conduită în societate, care au fost editate şi sancţionate de stat şi a căror respectare este asigurată prin forţa de constrângere.
Marele jurist Berman definea dreptul ca fiind unul din cele mai profunde concerne ale civilizaţiei omului, pentrucă ei oferă protecţie împotriva amestecului străin în interesele individuale.
Luând în consideraţie cele expuse apreciem că dreptul reprezintă o totalitate de norme juridice strict determinate şi obligatorii, care fixează cadrul juridic de organizare a statului, a activităţii acestuia într-o societate de organizare şi conducere a acelei societăţi.

2.
Odată apărut, dreptul ca şi statul nu rămâne imobil ci se dezvoltă şi se modifică. Vorbind de evoluţia continuă a dreptului nu trebuie de înţeles că evoluţia reprezintă o schimbare absolută, ca şi oricăror alte fenomene, dreptului îi sunt specifice anumite elemente constante şi anume:
- un anumit respect al personalităţii umane,
- o anumită limitare a libertăţii individuale.
La caracteristica evoluţiei dreptului putem menţiona următoarele trăsături principale:
1. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la elaborarea spontană, inconştientă, la o elaborare deliberată, conştientă a lui,
2. Tot mai pronunţată are loc trecerea de la particularitate la universalitatea dreptului, adică în dreptul fiecărui popor tot mai frecvent întâlnim norme de interes general uman. Aceasta se referă
22

mai mult la normele juridice care reglementează drepturile şi libertăţile omului,
3. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la motive psihologice inferioare la motive superioare.
Dreptul ca institut şi fenomen social, ce derivă din societate îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni , este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile ce caracterizează societatea în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
Potrivit definiţiei lui Celsius, dreptul este arta binelui şi a echităţii, deci el implică în esenţa sa, valorizarea conduitei umane a cărei finalitate ar fi justiţia. Deci, rădăcinile dreptului nu pot fi rupte de evoluţia fiinţei umane, de la faza în care aceasta a început să-şi îmblânzească sălbăticia la faza, în care tendinţele necontrolate au fost eliminate treptat de realităţi în care activitatea se desfăşoară după criterii din lumea valorilor.
Astfel, stabilirea unui echilibru între sistemul social şi individ nu este legitim şi durabil decât în condiţiile în care el se întemeiază pe condiţionarea reciprocă dintre sistemul social şi personalitate. Deoarece orice colectivitate umană presupune un minim de norme care să aducă o reglementare, o sincronizare în raporturile interindividuale încercând să înlăture ciocnirile de interese şi conflictele care pun în pericol omenirea.
Dacă ne referim la evoluţia dreptului ca instituţie şi domeniu integrat, atunci primul pas în clarificarea specificului şi particularităţilor evoluţiei acestuia este şi analiza concepţiilor ce apar pe marginea subiectului în discuţie. Diferite curente şi şcoli din antichitate, până în prezent, au căutat să stabilească modul în care a apărut şi a evoluat dreptul, să explice şi să fundamenteze reglementările şi instituţiile juridice, în numele unor concepte generale, apreciate ca fiind valori deosebite pentru societate. Semnalăm că dreptul, ca demers ştiinţific,
23

a intrat în câmpul de interes al celor mai remarcabili gânditori de-a lungul istoriei.
Astfel, H. Grotius expune opinia, potrivit căreia iniţial dezvoltarea societăţii umane era însoţită de conflicte şi pentru evitarea acestora trebuiau stabilite limitele acelor forţe, ale acestor capacităţi concurente, printr-o altă forţă – cea a dreptului. Astfel apare dreptul.
În concepţia lui J.C. Gray găsim precizarea că trebuie să recunoaştem adevărul este un elaborat ideal, dar care are o existenţă reală. Dreptul nu este ceva care ar exista în concordanţă cu religia, natura sau morala, nu este ceea ce trebuie să fie, dar este ceea ce avem la moment. Legile sînt determinate de legiuitori, care, pe baza faptelor reale, promovează reguli, în concordanţă cu care consecinţele aplicării legii pot fi deduse logic din fapte Una dintre cele mai cunoscute vechi culegeri de legi este faimosul Cod babilonian al lui Hammurabi, descoperit la Susa în anul
1901.
La fel nu putem trece cu vederea Legile lui Manu, colecţia de maxime a lui Confucius, perceptele lui Mencius precum şi ideile filosofilor Thales, Anaximandros, Pitagora sau ale sofiştilor greci, care reliefează ideea că justiţia înseamnă aplicarea legilor de către suverani şi respectarea lor de către popor.
În ceea ce priveşte dreptul pe teritoriul ţării noastre, el îşi are geneza concomitent apariţiei puterii publice a statului. De exemplu, violenţa a constituit, uneori,, singurul mijloc de apărare a intereselor private. Asemenea reminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii, dar alături de aceasta se impun şi noile norme de drept. Primele legi scrise au fost date de preoţi, fapt ce denotă că aceştia participau la cele de formare a dreptului cunoaşte influenţa directă, exercitată de acest fapt, iar toate sferele vieţii poartă amprenta romană.
În concluzie menţionăm, că apariţia dreptului la diferite popoare, cu toate particularităţile sale, le înscriem în
24

următoarea caracteristică: dreptul ca şi putere politică(statul), se află într-o legătură determinată cu modul de producţie, în special cu baza economică a societăţii, fiind, dintr-un moment dat, componente ale suprastructurii acesteia. Fiecare bază economică are o suprastructură corespunzătoare, schimbarea bazei atrăgând după sine schimbarea suprastructurii. Iar dacă baza economică, parte integrantă a formaţiunii social economice, se află în raporturi complexe atât cu dezvoltarea forţelor de producţie, cât şi cu suprastructura societăţii. Dacă la început dreptul se naşte din impulsurile imediate, instinctive, cum ar fi frica de pericol şi de necunoscut, la etapele mai avansate tot mai mult se evidenţiază motivele argumentate din punct de vedere ştiinţific. Ca şi în cazul statului pentru descrierea procesului istoric şi a stării de dezvoltare a dreptului se evidenţiază două modalităţi principale de abordare a problemei: Prima modalitate a fost diferenţierea formaţiunilor social-economice; Cea de-a doua modalitate cu o perspectivă mult mai mare diferenţiază dreptul epocii antice de dreptul epocii medievale şi de dreptul epocii contemporane.

3.
Dreptul, ca fenomen social cu caracter normativ, îşi îndeplineşte rolul ce-i revine, reglementând conduita umană şi orientând activitatea oamenilor în conformitate cu interesele generale comune ale societăţii, în diferitele ei etape de dezvoltare.
Rolul şi scopul dreptului se concretizează, în modul cel mai evident, în funcţiile sale.
După cum explică Marea Enciclopedie Franceză, funcţia înseamnă exercitarea unei anumite activităţi vizând
25

îndeplinirea unui rol determinat. În toate marile dicţionare enciclopedice, se subliniază că funcţia are o aplicabilitate curentă în matematică şi biologie, evocându-se exemple care demonstrează sensurile şi semnificaţiile acestei noţiuni în cadrul ştiinţelor respective.
În domeniul dreptului, funcţiile dau expresie unei acţiuni orientate spre îndeplinirea rolului dreptului.
Cuvântul funcţie mai are ca sinonime termenii muncă, deprindere, îndeplinire, etc. La acest termen în ultimul timp se apelează tot mai frecvent, deoarece este imposibil de a caracteriza vre-un fenomen social la justa lui valoare, dacă nu vom înţelege cum fenomenul respectiv activează, lucrează, funcţionează. Dreptul are ca scop disciplinizarea societăţii umane acest scop fiind slujit de o serie de funcţii.
Funcţiile dreptului sînt acele direcţii fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului, (ramurile de drept, instituţiile juridice, normele dreptului), precum şi instanţele sociale, special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului. O altă noţiune a funcţiilor dreptului ar fi că, funcţia dreptului este categoria ce serveşte la determinarea rolului activ şi multilateral al dreptului în viaţa şi activitatea societăţii din punct de vedere al destinaţiei principale a dreptului. Astfel, la funcţiile principale ale dreptului putem atribui: Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social politice care, se manifestă prin faptul că dreptul prin normele sale reglementează organizarea autorităţilor publice ale statului, atribuţiile lor, modalitatea de exercitare a celor trei puteri dintr-un stat şi anume puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească;
26

Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii găsinduşi expresie prin următoarele: - cu ajutorul normelor juridice se asigură regimul constituţional, ordinea legală; - dreptul apără colectivitatea umană precum şi pe fiecare membru al colectivităţii în parte; - dreptul asigură buna funcţionare a colectivităţii, neadmiţând dezorganizare şi conflicte în societate; Funcţia de conducere a societăţii, care stabileşte că dreptul este cel mai important instrument de realizare a conducerii sociale, a scopurilor social politice pe care societatea şi le propune. Reglementând cu ajutorul celor mai importante domenii de activitate socială, în drept îşi găsesc expresie scopurile pe care societatea şi le propune la aceea sau la altă etapă problemele cu care ea se confruntă;
Funcţia normativă a dreptului care derivă din necesitatea subordonării acţiunilor individuale faţă de conduita tip prescrisă prin normele juridice. Stabilind prin normele juridice modalitatea de comportare a organelor statului, organizaţiilor obşteşti, a cetăţenilor, statul în acelaşi timp verifică în ce măsură acel comportament prescris se realizează în practică. Este foarte important ca normativitatea juridică să fie completată cu normativitatea socială;
Funcţia informativă – reflectând realitatea, în normele juridice se acumulează cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii şi despre problemele stringente a ei. Generalizând normele juridice în vigoare putem face concluzii pentru a aprecia
27

principiile orânduirii sociale şi de stat, structura politică a societăţii, caracterul caracterul relaţiilor economice şi nivelul de democratizare a societăţii. Ca urmare din norme juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea respectivă;
Funcţia educativă – adoptând norme juridice statul asigură cadrul organizatoric necesar activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale prin intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul prin normele sale ocroteşte valorile sale spirituale şi culturale care sunt legate nemijlocit de funcţionarea normală a mecanismelor sociale, el stabileşte normele convieţuirii sociale, orientându-i pe oameni ca aceste norme să devină dominante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul urmărit este de a preveni în viitor abateri de la norme juridice, de a educa şi reeduca poporul;
Funcţia de apărare a valorilor fundamentale ale societăţii.
Apărarea
valorilor fundamentale împotriva oricăror atingeri posibile prin fapte antisociale – este o funcţie necesară a dreptului, care presupune consacrarea valorilor de apărat prin acţiunea mecanismului juridic, stipularea consencinţelor faptelor prin care se aduc atingeri valorilor fundamentale ale societăţii.

28

4.
Dincolo de nuanţele diferite în definirea şi explicarea principiilor dreptului, acestea sunt înţelese în sensul de prescripţii sau idei fundamentale care călăuzesc crearea dreptului şi aplicarea normelor juridice.
La începutul structurării societăţii omeneşti şi conturării regulilor de conduită se susţinea că normele de drept sunt expresia unor porunci divine, care trebuiau respectate de oameni. Se afirmă că forţa dreptului în societate s-ar baza pe sursa supranaturală a sa, în această viziune se răspîndise concepţia că „legile sunt veşnice”,
„neschimbătoare”.
Prin principii ale dreptului înţelegem atât un fundament al sistemului de drept cît şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în jurul unei idei călăuzitoare. Principiile dreptului sînt acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice. Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei dirigiuitoare care se degajă ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi, în principiu din
Constituţie, şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în întregul sistem de drept.
Principiile dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături: - principiile dreptului diferă de la un sistem naţional la altul, însă în acelaşi timp anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naţionale de drept;
- principiile fundamentale ale dreptului sunt reflectate în Constituţie;
- principiile fundamentale ale dreptului sînt idei dirigiuitoare , idei de bază şi îşi găsesc reflectare în întreaga legislaţie;

29

-

principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale.
Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului: principiile generale, principiile interamurale şi principiile ramurale.
Astfel, în lumina unor documente fundamentale şi a numeroase concluzii doctrinare, distingem mai multe principii generale ale dreptului, dintre care:
Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului, care constituie o premisă a existenţei statului de drept fiind principiul cheie al oricărui stat. Într-o societate democratică puterea nu poate să aparţină poporului.
Acesta trebuie să-şi găsească formele juridice potrivite şi structuri organizatorice oportune care iar permite un cuvînt hotărîtor în soluţionarea problemelor principale ale statului. Principiul libertăţii şi egalităţii. Libertatea şi egalitatea sînt două categorii al căror conţinut formează conţinutul principiilor fundamentale ale libertăţii şi egalităţii.
Acest principiu ca principiu fundamental, constă în consacrarea în drept a celor două fundamente, libertatea şi egalitatea, ale vieţii sociale.
Principiul responsabilităţii. Responsabilitatea se înfăţişează ca un fenomen social întrucît exprimă un act de angajare a individului în contextul relaţiilor sociale, deasemenea determină un anumit comportament al individului faţă de alţi indivizi, al individului faţă de societate şi al societăţii faţă de individ. Ca principiu fundamental al dreptului responsabilitatea apare ca un raport conştient al individului la valorile şi normele sociale.
Ca principiu fundamental de drept ridică problema precizării conţinutului celor două categorii, echitatea şi justiţia. 30

Literatura recomandată: Gheorghe C. Mihai, Radu I.
Motica. Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului.- Bucureşti: ALL, 1997; Mircea Djuvara. Eseuri de filozofie a dreptului. – Iaşi: Trei, 1997; Ioan Humă. Teoria generală a dreptului. – Iaşi: Chemarea, 1991.

Tema 4. Norma juridică şi trăsăturile ei caracteristice. Subiecte:
1. Conceptul, definiţia şi conţinutul normei juridice,
2. Caracteristicile normei juridice,
3. Structura normei juridice,
4. Principalele categorii de norme juridice,
5. Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor. 1.
Cuvîntul normă în traducere din limba greacă presupune o regulă, un model.
Către sfîrşitul secolului al XIX-lea cunoscutul jurist rus S. Muromţev, profesor la Universitate din Moscova, scria că normele juridice se numesc”de obicei, regulile care, determinând limitele necesarului şi calea apariţiei juridice a relaţiilor, sînt stabilite de putere pentru a reglementa juridic traiul poporului: aşa numita conştiinţă a societăţii calificată de către legiuitor – lege, de către jurişti – dreptul juriştilor”. În termenii cei mai generali norma juridică este o regulă socială obligatorie.
În concepţia lui J. Masquelin, norma juridică este un fenomen natural şi obligatoriu în orice grup uman organizat în societate, fie că este vorba de comunităţi naţionale sau internaţionale sau de comunităţi mai restrînse, cum ar fi asociaţiile de drept privat, comunităţile familiale sau profesionale.
31

Profesorul Nicolaie Popa defineşte norma juridică drept regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie – prin constrîngere. În concepţia cunoscuţilor autori Mazeaud, pentru a înţelege ce este regula de drept, este necesar a cunoaşte scopul pe care ea îl urmăreşte, acest scop fiind de a permite viaţa în societate. Din moment ce oamenii trăiesc în comunitate, ei au nevoie de reguli de conduită. Starea de anarhie, adică starea în care nu există altă regulă decît bunul plac al fiecăruia, este propriu vorbind imposibilă pentru viaţă. Cine ar pretinde că nu cunoaşte nici o regulă s-ar exclude prin aceasta el însuşi din orice grup uman.
Această ordine necesară asigurîndu-se prin regula de drept.
Originea divină i-a conferit omului sentimentul de justiţie, sentiment puternic care îi stăpîneşte întreaga conştiinţă. Omului îi este sete de justiţie. El îşi înfrînează uşor dorinţa de libertate, din moment ce o regulă este justă, şi el înţelege că regula de drept satisface nu numai nevoia lui de securitate, ci, în acelaşi timp, nevoia sa de justiţie.
La întrebarea ce este justiţia, se răspunde că nu este vorba de justiţia lui Dumnezeu, prea perfectă, pentru-că infirmitatea logicii umane să-i descopere conceptul, ci numai de ceea ce oamenii în devenirea şi tentativele lor încearcă să se apropie de ideal.
La acest capitol, N.I.Matuzov, îşi impune şi punctul personal de vedere, în conformitate cu care norma juridică urmăreşte scopul de a apăra, a consolida, a dezvolta şi a promova raportul şi rînduiala socială favorabilă şi convenabilă majorităţii şi, totodată de a realiza acea finalitate pe care o urmăreşte şi o serveşte norma juridică.
În literatura juridică din ţara noastră conceptul este conturat în termeni clari în lucrări relativ mai vechi, precum şi în lucrări foarte recente de certă valoare ştiinţifică. 32

Vom evoca unele definiţii formulate expres ca de exemplu, norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată , la nevoie, prin forţa coercitivă a statului
Definiţia se completează cu explicarea scopului, şi anume: de a asigura convieţuirea socială, orientînd comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă.
Sau, după alt autor, „norma juridică poate fi definită ca o regulă generală şi obligatorie de conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie, prin constrîngere”.
În accepţiunea noastră, norma juridică trebuie definită ca o regulă de comportare, generală şi impersonală, tipică, strict determinată şi obligatorie, stabilită cu scopul de a apăra, a consolida a dezvolta şi a promova raportul şi rînduiala socială favorabilă şi convenabilă majorităţii şi, totodată, de realizarea acea finalitate pe care o urmăreşte şi o serveşte norma juridică şi care, la nevoie, este asigurată prin forţa de constrîngere a statului.
Normele juridice alcătuiesc structura internă a dreptului analizat ca un ansamblu de elemente constitutive fiind cele mai mici părţi componente ale sistemului dreptului inclusiv a normelor sociale.
Scopul normelor juridice în societate, este de a impune, a promova şi de a promova o asemenea conduită a oamenilor care să asigure realizarea finalităţii sistemului social dat, atât în interiorul ţării cât şi în relaţiile cu alte state. În lumina analizei efectuate putem defini norma juridică, ca fiind o regulă de conduită generală, obligatorie, tipică, impersonală, emisă sau sancţionată de către stat, în
33

scopul asigurării ordinii sociale adusă la nevoie la îndeplinire prin forţa de constrîngere a statului.

2.
În ceea ce priveşte caracteristicile normei juridice, acestea privesc o diferenţă specifică, conţinutul propriu al conceptului de normă juridică. Sub acest aspect, întîlnim opinii diferite, sau nuanţat deosebite. Noi însă aderăm opiniei potrivit căreia aceste trăsături ar fi generalitatea, obligativitatea şi caracterul coercitiv.
Potrivit lui Grigorio del Vecchio, care consideră că trăsăturile normei juridice sînt bilateralitatea şi generalitatea. Alex Weill reţine caracterul coercitiv, statal şi abstract al normei de drept, cel din urmă implicînd generalitatea, permanenţa şi impersonalitatea.
1. Norma juridică are un caracter general.
Regula respectivă are în vedere nu un caz anume ci toate cazurile de acelaşi gen. Această regulă se aplică la un număr nelimitat de situaţii concrete, astfel că ea nu-şi realizează menirea prin aplicarea ei o singură dată sau în cîteva cazuri, care se aplică în toate cazurile descrise în ipoteza ei, atunci cînd împrejurările descrise în ipoteză nu se ivesc, norma respectivă nu se aplică. Caracterul general al normei rezultă din faptul că ea are o aplicare repetată, în cazuri nelimitate.
Norma juridică are un caracter general deoarece se aplică pe întreg teritoriul ţării. Evident că sunt şi norme care se referă la anumite zone cum sunt cele din zona de frontieră sau din zonele libere.
Norma juridică nu are în vedere un caz întîmplător
„ci are în vedere o generalitate de relaţii şi o medie de comportament”. Totodată numai norma juridică nu poate să cuprindă toate cazurile care s-ar putea ivi în relaţiile sociale; ele le includ pe cele mai frecvente.
34

Caracterul general rezultă şi din faptul că norma juridică are o aplicare repetată în cazuri nelimitate. Acest caracter este esenţial pentru-că asigură ordinea de drept în societate, stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor în societate în conformitate cu cerinţele formulate conştient la nivelul condiţiilor politico – statale.
2. Norma juridică prescrie o conduită tipică. În strînsă legătură cu caracterul general al normei juridice este faptul că ea prescrie o conduită tipică, care are în vedere însuşirile semnificative ale relaţiilor sociale şi nu acele diferenţe nesemnificative. Norma juridică devine – în mod necesar – un criteriu de apreciere a conduitei oamenilor, un „etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita cetăţenilor în diferite situaţii concrete”. Conduita tipică se referă la toate relaţiile în care ea apare. Dacă norma juridică o defineşte a fi o conduită licită, ea va fi considerată ca atare în toate relaţiile în care s-ar concretiza, iar dacă în cazul definirii unei conduite ilegale sau ilicite ea va fi considerată şi tratată ca atare de către organele de stat abilitate.
3. Norma juridică are un caracter impersonal.
Caracterul impersonal al normei juridice este, se pare, cel mai uşor de perceput. Norma emisă sau sancţionată de stat nu se adresează unei persoane anume, nu vizează soluţionarea litigiului unei singure persoane. Ea se aplică tuturor persoanelor ce se află în condiţiile determinate de lege, independent de clasa lor socială. Deşi oamenii sunt diferiţi, deosebinduse – în multe privinţe – unul de celălalt, norma juridică se aplică tuturor, cerîndule tuturor şi fiecăruia în parte să se supună conduitei prescrise.De pildă stipularea măsurilor sancţionatorii pentru comiterea anumitei fapte nu priveşte o persoană dată, ci tote persoanele care ar comite fapta respectivă.
4. Norma juridică este emisă sau sancţionată de stat. O regulă de conduită pentru a deveni normă juridică trebuie emisă sau sancţionată potrivit unor reguli prescrise, a căror nerespectare face imposibilă calificarea acelei reguli de
35

drept drept normă cu caracter juridic. Unii autori nu sunt de acord cu acest caracter al normei juridice, considerînd-o subînţeleasă. Este adevărat că din momentul în care definim dreptul, îi recunoaştem această caracteristică, care îl distinge de morală, de obicei etc. Totuşi atunci cînd definim chear celula sa de bază, care este norma juridică, nu putem omite tocmai modalitatea prin care o regulă socială nejuridică, devine normă de drept.
5. Norma juridică are un caracter obligatoriu. În literatura de specialitate sa subliniat argumentat că „prin caracterul ei obligatoriu ” norma juridică „ ocupă un loc primordial în sistemul normelorsociale”, ea avînd o influenţă recunoscută asupra mentalităţilor şi chear asupra moralei fiecăruia.(Guy Durand ). Obligativitatea normelor juridice are un caracter general, ea este o trăsătură caracteristică tuturor normelor, atât cele de drept public, cât şi cele de drept privat. Mai mult, obligativitatea nu rezultă din fregvenţa aplicării unei norme juridice. Sunt norme care se aplică zilnic, cum sunt cele privind transportul în comun, cele privind raporturile juridice de vînzare –cumpărare, pracum şi normele privind comportamentul în timpul unei calamităţi(incendiu, inundaţie, etc.) care se aplică foarte rar, atunci cînd o comunitate se confruntă cu asemenea fenomene. Şi într-un caz şi în celălalt obligativitatea normei juridice este indiscutabilă. Din cele mai vechi timpuri sa observat cît de important este caracterul obligatoriu al normei pentru transpunerea dispoziţiilor sale în viaţă. Acolo unde nu există frică de pedeapsă – atrăgea atenţia Sofocle – nu vor fi respectate legile. La rîndul său, Platon sublinia că „este de aşteptat ca cel pedepsit să devină mai bun din propria sa pedeapsă, sau să fie exemplu pentru alţii”. Dar, poate cel mai complet a surprins însemnătatea obligativităţii normei juridice, William Shaкespeare, care constata că”acolo unde încetează vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor ei nu poate exista nici libertate şi nici siguranţă pentru nimeni”.
36

3.
Problema structurii normei juridice este aceea a exprimării cât mai exacte, într-o formă cât mai corespunzătoare, a împrejurărilor la care se referă conduita de urmat, şi a consecinţelor juridice ale nerespectării acestei conduite. În urma cercetărilor efectuate distingem structura logico-juridică şi structura tehnico-legislativă a normei de drept.
Structura logico - juridică. Sub aspect logico – juridic norma de drept urmează să fie cunoscută astfel încât să nu conţină inadevertenţe logice. Alcătuirea ei trebuie să nu aibă un caracter contradictoriu, în scopul înţelegerii dispoziţiilor sale în procesul transpunerii în practică. Structura logico juridică cuprinde: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Aceste elemente componente sunt în principiu prezente în fiecare normă de drept, însă sunt şi cazuri în care unele părţi ale normei juridice nu sunt cuprinse textual în norma respectivă. Analiza logică a textului dă posibilitatea desprinderii cu uşurinţă a dispoziţiei, a regulii de conduită ce trebuie urmată.
Analiza textelor existente, care sau impus pe parcursul anilor duce la concluzia că există două categorii de norme juridice: unele, care sub aspect structural, cuprind numai ipoteza şi dispoziţia; altele care cuprinde numai dispoziţia şi sancţiunea. În ambele situaţii, în baza analizei logico-juridice componenta absentă poate fi dedusă. Ipoteza este acea parte a normei juridice care arată împrejurările în care urmează să se aplice regula de conduită (dispoziţia). Pentru a înţelege mai bine conţinutul şi caracteristica acestei părţi a normei juridice enunţăm un exemplu: potrivit codului penal român „legea penală se aplică infracţiunilor săvîrşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavînd nici o cetăţenie , are domiciliul în ţară ”. Aici sunt descrise acele
37

împrejurări în care urmează să se aplice dispoziţiile privitoare la comportarea românilor pe un teritoriu străin.
Din exemplu dat rezultă că ipoteza trebuie să fie parte componentă a oricărei norme juridice.
Dispoziţiea este acea parte a normei juridice care arată conduita de urmat în anumite împrejurări date(în ipoteza descrisă de normă). Pentru exemplificare, ne vom referi la cîteva articole din legislaţia română. De pildă în normele dreptului muncii se prescrie „obligaţia celui care angajează şi a celui angajat de a respecta prevederile contractului”. Tot în dreptul muncii sunt emise norme prin care se interzice angajaţilor: venirea la serviciu într-o ţinută sau atitudine nepotrivită; părăsirea anticipată a lucrului sau plecarea fără motive temeinice în orele de lucru de la locul de muncă, chiar fără a părăsi unitatea.
Sau în normele dreptului familiei se precizează că „între cel care înfiază şi ascendenţii lui, pe de o parte, şi cel înfiat şi descendenţii acestuia, de alta, este oprită căsătoria”.
Din exemplele date, rezultă că dispoziţia poate prevedea obligaţia de a săvîrşi acţiuni, sau poate stipula obligaţia de abţinere de la săvîrşirea unor anumite acţiuni.
Aşadar, dispoziţiile pot să impună, să permită sau să interzică săvîrşirea unor acţiuni.
Totodată trebuie de precizat că dispoziţia poate fi determinată sau relativ determinată.
Dispoziţia determinată este aceea în care conduita este categoric cerută de lege; ea este relativ determinată când conduita este lăsată la aprecierea raportului juridic.
De pildă, uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 ani.
Sancţiunea este acea parte a normei juridice care precizează urmările nerespectării normei juridice.
Sancţiunea se aplică în raport cu gravitatea încălcărilor săvîrşite fiind o consecinţă a actelor de violare a legii. În raport de gravitatea a faptelor săvîrşite se disting următoarele 4 categorii de sancţiuni: sancţiuni penale;
38

sancţiuni administrative, sancţiuni disciplinare; sancţiuni civile. După gradul de detrminare sancţiunile sunt: absolut determinate, relativ determinate, altenative, cumulative. Sancţiunile absolut determinate nu pot fi micşorate sau mărite de organul de aplicare. Un exemplu în acest sens îl constituie acele prevederi din Codul Familiei român care stipulează că bunurile dobîndite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soţilor, şi că orice convenţie contrară e nulă. Sancţiunile relativ determinate prevăd anumite limite de la un maxim, pe baza cărora organele de aplicare urmează să aplice sancţiunea concretă.
Sancţiunile alternative sunt cele care dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe sancţiuni. Este elocvent în acest sens exemplul prevederii potrivit căreia reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţămîntul celuilalt părinte sau persoanei căreia ia fost încredinţat minorul, dacă creşterea şi educarea copilului ar fi primejdioasă , se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la trei luni sau cu amendă. Sancţiunile cumulative stabilesc aplicarea cumulativă a mai multor măsuri sancţionării pentru un anumit fapt antisocial, cum sunt, de pildă, prevederile
Codului penal român privind aplicarea pedepsei cu
“detenţiunea pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii ” pentru fapte de o gravitate deosebită. Sancţiunea are un caracter educativ, urmărind îndreptarea celui vinovat, şi, totodată, unui preventiv, urmărind să determine abţinerea de la săvîrşirea faptelor antisociale. 39

Structura tehnico legislativă. După cum observă
Profesorul Nicolaie Popa construcţia tehnico legislativă a normei nu se suprapune totdeauna structurii logice a acesteia. Analiza textelor actelor normative demonstrează că structura tehnico legislativă a acestora în articole, paragrafe, aliniate, de regulă, nu coincide cu structura logică a normei juridice. Mai mult se constată că articolele nu coincid, în unele cazuri, cu norma juridică.
Dacă, de pildă, articolul care defineşte cazul fortuit se suprapune cu norma juridică referitoare la acest caz, în cazul articolului prin care în dreptul penal se defineşte speculă, legiuitorul a simţit nevoia unei reglementări mai detaliate care să ea în considerare diverse circumstanţe posibile. Examinarea textelor actelor normative arată că, în unele cazuri, într-un articol sînt cuprinse mai multe norme sau cînd prin coroborarea mai multor articole se poate constitui o normă completă. Iată de ce în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice trebuie să se aibă în vedere atât structura logico juridică cît şi formularea tehnico legislativă a textelor respective.

4.
Pentru a avea un tablou cît mai complet cu privire la normele juridice se impune şi asupra împărţirii lor în diferite categorii. Examinarea acestui aspect are o importanţă practică deosebită, deoarece permite înţelegerea mai exactă a sensului normei juridice şi uşurează procedura de stabilire a corelaţiei dintre diverse norme juridice.
La baza clasificării normelor juridice, ştiinţa juridică pune mai multe criterii cum sînt: obiectul reglementării juridice; forţa juridică a normei respective;
40

caracterul conduitei pe care o descriu; gradul de precizie al ipotezei sau dispoziţiei.
La temeiul fiecărui din criteriile enunţate se cunosc mai multe caregorii de norme juridice care pot uneori să aibă acelaşi obiect, aceeaşi forţă juridică şi o conduită cu acelaşi caracter şi mai mult sau mai puţin precizată. Astfel le caracteriză pe fiecare în parte:
După obiectul reglementării – normele juridice se clasifică pe ramuri şi instituţii juridice. Din acest punct de vedere se cunosc norme juridice de drept constituţional, norme de drept administrativ, norme de drept financiar, norme de drept civil, norme de dreptul muncii, norme de drept penal, etc.
După forţa lor juridică – după cum am arătat anterior, după forţa lor juridică normele se clasifică în: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, hotărâri şi dispoziţii ale consiliilor locale, decizii ale comitetelor executive. Forţa juridică cea mai mare aparţine legilor, deoarece, ele emană de la organul suprem al puterii de stat. Legile pot fi fundamentale, organice, ordinare, extraordinare sau excepţionale. Celelalte acte normative se emit, de către organele competente, în baza legii şi cu respectarea integrală a prevederilor legii.
După caracterul conduitei prescrise – normele juridice se împart în: onerative, prohibitive, permisive.
a) normele onerative stabilesc obligaţia de a săvîrşi anumite acţiuni. De exemplu, în regulamentele de ordine interioară se stipulează că administraţia este obligată să organizeze munca angajaţilor în cadrul planului de lucru al unităţii respective, precizînd locul de muncă şi atribuţiile fiecăruia, în raport cu capacitatea şi specialitatea lor, să pună la dispoziţia angajaţilor uneltele, materialele, piesele de schimb şi în general cele necesare pentru îndeplinirea
41

serviciului, asigurînd fiecăruia cele mai bune condiţii de muncă pentru realizarea planului.
b) Normele prohibitive interzic pur şi simplu de a săvîrşi anumite acţiuni, care de obicei le găsim în dreptul penal.
c) Normele permisive dau posibilitatea cetăţenilor să-şi aleagă singuri conduita de urmat. De pildă, în cazul divorţului, soţii pot conveni asupra împărţirii bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei. În cazul în care se ivesc neînţelegeri, instanţa dispune evakuarea bunurilor şi împărţirea lor conform legii.
După gradul lor de precizie – şi anume după gradul de precizie al ipotezei normele juridice se împart în determinate, relativ determinate, nedeterminate.
După gradul de precizie al dispoziţiei, normele juridice se în: determinate, relativ determinate, norme de trimitere, norme în alb.
Astfel norma de trimitere de norma care nu apare complet în cadrul aceluiaşi act normativ, făcîndu-se trimitere la dispoziţiile cuprinse în alte acte. Norma în alb este acea normă juridică care urmează a fi completată printr-un act normativ ce urmează să apară ulterior.

5.
Prin acţiune juridică a actului normativ se înţelege posibilitatea şi necesitatea aplicării normelor juridice obligatorii. Acţiunea juridică înseamnă funcţionarea reală a normelor juridice exprimate în actele normative, care poartă denumirea de forţă juridică.
Fiind exprimate după forma lor exterioară în acte normative ale statului sau alte izvoare de drept, normele juridice reglementează relaţiile sociale în anumite limite de timp, spaţiu şi cerc de persoane.
De aceste trei criterii depinde într-o oarecare măsură şi eficacitatea normelor juridice, a dreptului în
42

general, gradul de atingere a scopului reglementării juridice, de influenţă social politică a dreptului etc.
1.Acţiunea normei juridice în timp – ne obligă să examinăm: momentul intrării în vigoare; acţiunea normei
(perioada în care se află în vigoare); ieşirea din vigoare.
Intrarea în vigoare are loc la data publicării sau la data cînd norma respectică fost adusă la cunoştinţă. După promulgarea legilor, acestea trebuiesc publicate în
Monitorul Oficial apentru a fi adusă la cunoştinţă.
Publicarea este obligatorie şi, nici o reglementare adoptată nu devine executorie decît după ce se publică.
Deci, data publicării în Monitor Oficial este data cînd legea devine executorie. De pildă, un act normativ privind plata unor taxe, se publică la 1 ianuarie anul curent, dar taxele se vor plăti de la 1 februarie, dacă se stipulează în mod expres în text această dată.
În practica socială, sa pus întrebarea ce se întîmplă în cazul în care o persoană nu a avut cunoştinţă de reglementarea respectivă? În acest caz poate fi invocată necunoaşterea legii, cu toate că ea a intrat în vigoare la 1 februarie, anul respectiv, aşa cum rezultă din exemplul citat mai sus. Poate fi absolvită persoana de sancţiunea prescrisă în lege pentru-că nu şi-a plătit taxa la timp?
Răspunsul este categoric nu, deoarece în drept a fost instituit principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii. În cazul în care ar fi admisă necunoaşterea legii, s-ar ajunge la o stare de vădită instabilitate juridică şi, evident, de dezordine. De aceea este general admisă, „prezumţia absolută a cunoaşterii legii”.
Această regulă cunoaşte două excepţii:”cînd o parte din teritoriul ţării este izolat şi fără nici o legătură din cauză de forţă majoră”,în materie de convenţiuni, cînd o parte contractantă ignoră consecinţele pe care legea le face să decurgă din contract şi poate cer anularea acestuia pentru eroare de drept. Este de precizat, în acelaşi timp, că pentru a da posibilitatea publicului să ea cunoştinţă de
43

apariţia unei legi, aceasta devine obligatorie: fie după un anumit număr de zile de la publicarea ei, fie din momentul în care publicarea oficială a ajuns în localitate.
Acţiunea normei juridice – care este guvernată de principii ferme stipulînd perioada în care norma este activă, adică se află în vigoare. De exemplu, printr-o ordonanţă a Guvernului sa stabilit că lanurile de grâu vor fi secerate în perioada 25 iunie- 25 iulie, deci norma juridică se află în vigoare începînd cu data de 25 iunie pînă la date de 25 iulie.
Ieşirea din vigoare – astfel că se cunosc trei modalităţi prin care norma juridică iese din vigoare: ajungerea la termen, desuetudenea, abrogarea.
Ajungerea la termen rezultă din textul actului normativ. De pildă, într-un ordin al unui ministru se poate stipula că achiziţionarea cerialelor se va face în perioada 1 august -30 septembrie a anului respectiv. Asta înseamnă că la 30 septembrie, norma respectivă iese din vigoare.
Desuetudenea – este acea modalitate de ieşire din vigoare, determinată de trecerea timpului, de inactualitatea aplicării unei norme datorită faptului că nu mai au obiect, cum este cazul la noi desfiinţarea cooperativelor agricole de producţie. Abrogarea – care poate fi expresă şi tacită.
Abrogarea expresă - la rîndul ei, este directă, când legea stipulează nemijlocit acest lucru, şi indirectă, cînd din textul actului normativ rezultă aceasta.
Abrogarea tacită - este atunci cînd o materie – reglementată printr-o lege anterioară- face obiectu unei noi reglementări, printr-un alt act normativ.
2. Acţiunea normei juridice în spaţiu – norma juridică acţionează asupra teritoriului unui stat, încadrîndu-se în limitele acestui teritoriu.
În literatura de specialitate sa observat că acţiunea legii în spaţiu trebuie examinată sub aspect internaţional şi sub aspectul competenţei teritoriale a organelor statului.
44

Sub aspect internaţional statutarea efectului legii în spaţiu porneşte de la faptul că statele sunt suverane asupra teritoriului lor. În virtutea acestui principiu, acţiunea legilor unui stat se extinde asupra întregului său bteritoriu, excluzînd totodată, acţiunea legilor altor state.
În literatura de specialitate sa obsrevat că acâiunea legii în spaţiu trebuie examinată sub aspect internaţional şi sub aspectul competenţei teritoriale a organelor statului.
Sub aspect internaţional, statutarea efectului legii în spaţiu „porneşte de la faptul că statele sunt suverane asupra teritoriului lor”.
În virtutea acestui principiu”acţiunea legilor unui stat se extinde asupra întregului său teritoriu, excluzînd, totodată, acţiunea legilor altor state”. Totuşi dezvoltarea relaţiilor internaţionale, mai ales în condiţiile extinderii şi adîncire proceselor de integrare în Europa şi în alte zone ale lumii, determină apariţia unor excepţii de la exclusivitatea aplicării legilor ţării respective pe teritoriul său. Este de precizat că în lumina principiului egalităţii depline a statelor, aceste excepţii nu violează principiul suveranităţii statelor şi se bazează pe liberul consimţămînt al statelor.
3. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor. În baza prevederilor constituţionale, legile şi celelalte acte normative se aplică în mod egal tuturo cetăţenilor.
În ce prveşte acţiunea normei juridice asupra persoanelor, pot fi evidenţiate mai multe criterii de clasificare.
După cercul de subiecţi al raportului juridic normele juridice pot fi:
- Individuale (de pildă, persoana fizică),
- Colective (de pildă persoana juridică, statul, organele de stat). După caracterul normelor juridice se disting:
- norme juridice cu caracter general de aplicare pentru toţi subiecţii de drept;
45

-

norme juridice care se aplică numai persoanelor fizice (de exemplu toate categoriile de infracţiuni prevăzute de legea penală);
- norme juridice care se aplică numai persoane juridice (de exemplu normele juridice civile care reglementează statutul juridic al persoanelor juridice); - norme juridice speciale, care se aplică numai anumitor categorii de subiecţi de drept (de exemplu numai cetăţenilor Republicii Moldova ori numai salariaţilor, militarilor, studenţilor);
- normele juridice cu un caracter individual, care se aplică unei singure persoane (de exemplu, pentru a fi numită în funcţia de ministru sau de director general). După statutul juridic al persoanei fizice se deosebesc:
- cetăţenii statului propriu – zis (cetăţenii Republicii
Moldova),
- cetăţenii străini,
- persoanele fără cetăţenie(apatrizii).
În concluzie, vom menţiona că la noi în ţară legile şi alte acte normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau sex, cu excepţiile indicate mai sus.

Literatura recomandată: Gheorghe Boboş. Teoria generală a statului. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1994; Ceterchi Ioan. Introducere în studiul dreptului. – Bucureşti: ALL, 1995; Gheorghe Lupu,
Gheorghe Avornic. Teoria generală a dreptului. – Chişinău:
Lumina, 1997.

46

Tema 5: Raportul juridic.
Subiecte:
1. Noţiunea de raport juridic,
2. Conţinutul raportului juridic,
3. Obiectul raportului juridic,
4. Faptele juridice.

1.
Normele juridice sunt realizate în viaţă prin raporturi juridice.
Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt, existenţa normei juridice, subiectele de drept şi faptele juridice. Orice raport juridic înseamnă în acelaşi timp o conexiune între planul general şi impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii în care părţile sunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii bine individualizate. Trăsăturile definitorii ale raportului juridic sunt următoarele: 1. Raportul juridic este un raport social, stabilinduse de fiecare dată între oameni. Omul nu poate trăi decît în relaţiile cu alţi oameni, aceste relaţii fiind foarte diverse: de la simplu contact la relaţii care au la bază trăsături sau interese comune, nevoi de schimb şi mai departe la cele menite să asigire conservarea şi dezvoltarea sa ca fiinţă umană.
Relaţiile se pot stabili între persoane individuale sau între subiecţi colectivi. Din punct de vedere al obiectului putem distinge relaţii sociale care vizează valori economice sau extra economice; după plasarea ăn spaţiu avem relaţii sociale interne, private sau publice (în cadrul unui stat), şi relaţii internaţionale înglobînd relaţii private sau publice care depăşesc frontierele unui stat. Aceste relaţii
47

multiple care constituie realitatea socială sunt reglementate de reguli morale, de reguli de convieţuire socială, şi de reguli de drept ce cuprind norme de constrîngere.
2. Raportul juridic este un raport de voinţă.
Caracterul voliţional al raportului juridic este dat de faptul că aici intervine atât vionţa statală exprimată în norme juridice, cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic. Dublu caracter sau asimetrie, în funcţie de ramura de drept şi de situaţia concretă.
3. Istoricitatea este o altă trăsătură a raportului juridic, fizionomia sa fiind puternic marcată de istoria societăţii, variabilitatea elementelor constitutive putânduse constata cu uşurinţă de la o etapă la alta, de la o ţară la alta. Părţile constitutive ale raportului juridic sunt obiective şi subiective în sensul că noţiunea de raport juridic evocă idea că acesta nu poate exista ca atare decât în măsura în care relaţia socială este reglementată de către drept , totodată, raportul juridic este vizat ca o relaţie de la persoană la persoană.
4. Raportul juridic are un caracter normativ. Aceasta înseamnă că aprecierea nu are ca obiect ceea ce există, ci cum trebuie să fie o activitate. În virtutea acestei normativităţi, un debitor trebuie să înapoieze suma de bani la scadenţă. În cazul invocat aprecierea normativă este un comandament, un ordin, adică debitorul este supus ordinului de a plăti suma de bani. Acest ordin care se dă în numele ideii de justiţie implică ideea de obligaţiune, pentrucă atunci cînd spunem că cineva nu trebuie să facă o faptă că ar fi nedreaptă, prin aceasta înţelegem că are o obligaţiune. Dar ideea de obligaţiune consacră implicit o valoare. Aceasta înseamnă că datornicul trebiuie să plăteasca la scadenţă suma de bani
48

cuvenită. Suntem în faţa a două interese: datornicul are tot interesul să nu plătească, iar creditorul are tot interesul să încaseze suma de bani.Ideea de obligaţiune subordonează un interes altuia, declarînd că unul are o valoare mai mai mare decît altul, că interesul datornicului trebuie să cedeze în faţa interesului creditorului. Ca o consecinţă, creditorul are dreptul săşi urmărească datornicul.
Prin urmare între drept şi obligaţiune există o corelaţie absolută.Oriunde există un drept, înţelegem că trebuie să existe şi o obligaţiune, şi invers. Totodată aceasta înseamnă că există o normă generală pe baza căreia se stabilesc drepturile şi obligaţiile între părţi iar acestea sînt asigurate la nevoie prin intervenţia sancţiunii juridice.
Putem conchide că raportul juridic este un raport social, voliţional reglementat de norma juridică, în cadrul căruia participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii prin exercitarea cărora se realizează finalitatea normei juridice.
Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie ca persoane fizice, fie ca subiecte colective de drept.
Persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică, aceasta desemnînd aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic.
Capacitatea juridică este reglementată de normele juridice în cadrul fiecărei ramuri de drept. Putem deci distinge o capacitate juridică civilă, penală, administrativă, etc. Capacitatea juridică este generală (nu vizează un anumit domeniu) şi specială (se referă la un anumit domeniu, ramură, instituţie etc.).
O capacitate juridică specială au de regulă organizaţiile, deoarece ele sunt create pentru un anumit scop, ea fiind tocmai competenţa instituţiei. În dre ptul
49

civil, distingem: capacitatea juridică de folosinţă şi capacitatea juridică de exerciţiu.
Capacitatea juridică de folosinţă se dfineşte drept capacitate de folosinţă de a avea drepturi şi obligaţii, acestea începînd de la naşterea persoanei şi încetînd odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute din momentul concepţiei sale, însă numai dacă se naşte viu.
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de aşi exercita drepturile şi aşi asuma obligaţiile, săvîrşind personal acte juridice.
Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data cînd persoana devine majoră. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrînsă, prezumându-se că el nu are nici suficientă experienţăde viaţă şi nici suficient discernămînt. Astfel, nu are capacitate de exerciţiu, minorul care nu a împlinit 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie.
Prin urmare, capacitatea juridică deplină de exerciţiu implică încheierea de acte juridice în nume propriu. Astfel, un minor poate fi proprietar al unui bun, dar nu îl poate înstrăina prin acte proprii.
Subiectele colective de drept sunt diverse organizaţii: societăţi comerciale, ministere, parlament, dar şi stat.
Trebuie precizat că există numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane juridice, de exemplu, instanţele judecătoreşti, diverse asociaţii, etc.

2.
Conţinutul raportului juridic este format din drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială. Drepturile şi obligaţiile sunt prevăzute de norma juridică. O distincţie trebuie făcută între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme şi dreptul subiectiv ca posibilitate. În cadrel raportului juridic dreptul subiectiv,
50

apare ca o posibilitate conferită de norma juridică titularului dreptului, de a pretinde subiectului pasiv să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată de forţa de constrîngere statală la care poate recurge titularul dreptului, în caz de nevoie.
Drepturile subiective se clasifică în trei mari categorii: drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială(dreptul la nume, dreptul la domiciliu, etc.), drepturi fundamentale(dreptul la viaţă, la demnitate, libertate, etc.) – drepturi care derivă din însăşi voinţa indivizilor(dreptul de a încheea contracte).
a) după gradul de opozabilitate distingem: drepturi absolute(dreptul la viaţă), drepturi relative(dreptul cumpărătorul de a primi bunul este opozabil faţă de vînzător, căruia i-a achitat preţul bunului).
b) după conţinutul lor distingem: drepturi patrimoniale, drepturi nepatrimoniale. La rîndul lor drepturile patrimoniale sunt: drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.
Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea sau să facă sau să nu facă ceva, creditorul neputîndu-şi realiza dreptul fără concursul debitorului.
Drepturile nepatrimoniale sunt: drepturi ce privesc existenţa şi integritatea persoanei, drepturi care privesc identificarea persoanei, drepturi care decurg din creaţia intelectuală. Obligaţia juridică ca terminologie, are o semnificaţie multiplă. Astfel, în dreptul civil se distinge: a) un sens larg care configurează raportul juridic de obligaţie; b) un sens restrîns pentru a desemna obligaţia subiectului pasiv şi c) sensul de înscris constatator. Ca element corelativ al
51

raportului juridic, obligaţia juridică poate fi definită ca îndatorire a subiectului pasiv al unui raport juridic, pretinsă de subiectul activ, de a da, de a face, sau de a nu face ceva, conduită care poate fi impusă, după caz, prin forţa coercitivă a statului.
Remarcînd forţa explicativă a conceptului de obligaţie în teoria dreptului, dar şi specificul acestui contept în cadrul problematicii raportului juridic, M.
Djuvara arată că ideea de obligaţie ne poate ajuta să construim tot dreptul. Astfel considerînd cazul simplu, A are obligaţia să întorcă suma de bani pe care o datorează lui B, aceasta înseamnă că există cel puţin două persoane libere şi că există şi un obiect al obligaţiei. Aceasta mai înseamnă că persoanele intră în contact între ele şi că activitatea uneia are ca limită obligaţia sa şi activitatea celeilalte are iarăşi o limită, dreptul cel dintîi.
De aici putem trage concluzia că o caracteristică definitorie a conţinutului raportului juridic o reprezintă faptul că drepturile şi obligaţiile nu sunt rupte unele de altele, ele se suprapun şi se coordonează reciproc, mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv.
Deci, drepturile şi obligaţiile în cadrul raportului juridic sunt corelative. Astfel, în cazul vînzării cumpărării, vînzătorul are dreptul de a primi preţul dacă dă bunul vîndut, iar cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul dacă cumpără bunul respectiv, şi invers, cumpărătorul are dreptul de a primi bunul dacă a achitat preţul, iar vînzătorul are obligaţia de a da bunul dacă a primit preţul.
În ceea ce priveşte fundamentele psiho-sociale ale dreptului subiectiv şi ale obligaţiei juridice şi în ceea ce priveşte natura şi conţinutul cerelaţiei dintre ele, în literatura juridică s-au emis diverse puncte de vedere. Sa considerat astfel că la baza dreptului subiectiv stă voinţa individuală, interesul legalmente protejat sau atît voinţa individuală cît şi interesul, cea din urmă opinie fiind
52

considerată de majoritatea autorilor mai adecvată explicării realităţii.
S-a impus de asemenea opinia care subliniază importanţa ambelor componente ale relaţiei atât a dreptului subiectiv, cât şi a obligaţiei juridice, ignorarea primei componente conducînd la legislaţii fasciste, totalitariste, iar a celei de a doua spre voluntarism social.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care le are cetăţeanul conform legilor în vigoare formează statutul juridic al persoanei.

3.
Prin încheierea raportului juridic părţile urmăresc anumite scopuri.
Astfel cel ce are nevoie de un bun,(de exemplu un automobil) încheie un contract de vînzare cumpărare în vederea obţinerii lui, cel ce are nevoie de un garaj încheie un contract de antrepriză pentru efectuarea acestei lucrări, autorul unei cărţi încheie un contract cu editura pentru publicarea ei. Deci după cum vedem, fiecare urmăreşte un anumit scop, obiectul oricărui raport juridic este scopul materializat în lucrări sau acţiuni.
Obiectul raportului juridic cuprinde:
- lucruri;
- conduita umană (acţiuni sau inacţiuni).
Potrivit altor păreri, spre exemplu a lui Dumitru
Mazilu, obiectul raportului juridic este acţiunea la care conţinutul raportului juridic se referă. Este cunoscut faptul că drepturile subiective şi obligaţiile sunt îndreptate spra realizarea unui anumit scop care stă la baza apariţiei raportului juridic. În cazul dat, un exemplu ar fi contractul de închiriere în care se urmăreşte realizarea unei conduite din partea chiriaşului care să asigure folosirea spaţiului închiriat cu respectarea clauzelor contractului, plătind proprietarului preţul prevăzut în contract. În contractul
53

care se încheie între avocat şi clientul său, obiectul, adică scopul urmărit, îl constituie realizarea de către avocat a unei anumite conduite necesare clientului său, pentru apărarea intereselor sale legale. Conduita unei sau altei părţi a raportului juridic poate avea în vedere o anumită prestaţie, remiterea unui bun şi plata preţului, abţinerea de a face ceva etc. Într-un raport juridic de proprietate, obiectul îl constituie acţiunea proprietarului (dispoziţie, folosinţă şi posesie asupra bunului), şi abţinerea tuturor celorlalţi de a face ceva de natură a stînjeni acţiunile proprietarului. Sau în cazul raportului juridic penal, obiectul se materializează în pedeapsa ce urmează s-o execute infractorul, cu toate consecinţele sale. Aici termenul de pedeapsă nu trebuie luat numai în sensul pedepselor principale, ci şi a celor complimentare, unele interdicţii, decăderi ş.a.m.d. Deci, conduita oamenilor săvîrşirea unor acţiuni sau abţinerea de la săvîrşirea lor – alcătuieşte obiectul raportului juridic.
În literatura de specialitate, se mai întîlnesc şi alte puncte de vedere: cel potrivit căruia obiectul raportului juridic îl constituie numai lucrurile materiale, acţiunile sau abstenţiunile neputând fi considerate obiect al raportului juridic şi cel potrivit căruia raporturile juridice au ca obiect lucrurile şi alte bunuri materiale, valori nemateriale, conduita oamenilor.
Pe baza celor expuse putem conchide că obiectul raportului juridic îl constituie întotdeauna o anumită sau anumite acţiuni ale oamenilor, ori abţinerea de a săvîrşi o anumită sau anumite acţiuni, cu alte cuvinte – o anumită conduită socială a lor la care se referă conţinutul raportului juridic. 54

4.
Faptele juridice sînt acele împrejurări de care norma juridică leagă naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. Prin ele însele, împrejurările nu pot da naştere unor urmări juridice, numai în cazul în care importanţa faptelor s-au împrejurărilor respective este cunoscută şi consacrată prin norme juridice. Faptele juridice prevăzute în normele de drept sunt numeroase, ele fiind însă rezultatul selecţionării de mulţimea împrejurărilor de fapt care au loc în viaţa socială, a acelora care prezintă interes spre a fi reglementate şi prevăzute în ipoteza normei juridice. De exemplu, logodna este un fapt fregvent în viaţa socială care însă nu dă naştere unor raporturi juridice de familie, pe cînd căsătoria are valoarea unui fapt juridic.
Faptele juridice se clasifică după caracterul voliţional al producerii lor în: evenimente şi acţiuni.
a) evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului, dând naştere unor raporturi juridice modificîndu-le. De exemplu naşterea unei persoane determină apariţia unor raporturi juridice între noul născut şi părinţii acestuia, care – urmare a faptului naşterii – sunt obligaţi să întreţină şi să îngrijească noul născut.
b) Acţiunile sunt actele oamenilor săvîrşite în mod conştient care, în funcţie de raportul lor cu legile în vigoare sunt clasificate în: licite şi ilicite.
Acţiunile licite sunt actele oamenilor săvîrşite cu respectarea şi conform cerinţelor normelor juridice.
Acţiunile ilicite sunt actele juridice elaborate în scopul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic.
Acţiunile juridice ilicite se clasifică în: infracţiuni, încălcări administrative, încălcări disciplinare, încălcări sau vătămări ale drepturilor patrimoniale. Acţiunile ilicita sînt în fond încălcări ale voinţei de stat exprimată în
55

normele juridice, care atrag după sine aplicarea sancţiunilor pentru violările de lege.
În literatura de specialitate a fost propusă de către unii autori, o altă categorie de fapte juridice: stările sau situaţiile juridice, prin care se înţelege starea de fapt a unei persoane, care poate da naştere unor consecinţe juridice.
Aşa de pildă, starea de „căsătorit” a cuiva,sau starea de
„rudenie”, între diferite persoane, fiind fapte juridice de durată, provoacă în timpul menţinerii lor anumite consecinţe juridice.

Literatura recomandată: I Ceterchi, I Demeter.
Intreoducere în studiul dreptului. – Bucureşti: Editura
Ştiinţifică, 1962; Nicolaie Popa. Teoria generală a dreptului.
– Bucureşti: Actami, 1994; C. Stătescu, C. Bârsan. Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. – Bucureşti: ALL,
1992; Gheorghe Lupu. Drept. Partea I. Introducere în studiul dreptului. – Iaşi, 1995.

Tema 6. Izvoarele dreptului
Subiecte:
1. Definiţia izvorului de drept. Izvoarele materiale şi izvoarele formale ale dreptului;
2. Clasificarea izvoarelor de drept

1.
În cercetarea fenomenului juridic sau acordat spaţii largi explicării şi analizei problemei izvoarelor dreptului. ţ ă

Din diferite unghiuri de vedere sau făcut clasificări, sau examinat trăsături comune ale diverselor categorii de izvoare şi sau relevat elementele definitorii pentru
56

înţelegerea rolului izvorului de drept, în practica juridică.
Astfel, s-a făcut distincţie între izvoarele scrise (actul normativ în general legea în special), şi între izvoarele oficiale (cele emise de organele de stat, în forma prevăzută de lege), şi cele neoficiale (obiceiul, doctrina); între izvoarele directe (actul normativ, contractul normativ), şi izvoarele indirecte(obiceiul şi regulile elaborate şi promovate de organe nestatale, neguvernamentale).
În literatura de specialitate se întîlnesc atît noţiunea de izvor de drept, cât şi noţiunea de formă de exprimare a normelor juridice. Evident, ambelor noţiuni l-i se atribuie acelaşi conţinut, atât noţiunea de izvor de drept cît şi noţiunea de formă de exprimare au în vedere calea parcursă de voinţa generală pentru ca să devină normă juridică. Ca urmare a faptului că noţiunii de izvor de drept i se dau mai multe sensuri, adesea se recurge la noţiunea de formă de exprimare.
Izvoarele dreptului au mare importanţă nu numai în înţelegerea modului în care voinţa generală îmbracă forma legii, ci şi în stabilirea gradului şi forţei juridice a actului normativ respectiv. Totodată, formele prin care voinţa generală devine normă juridică ajută la înţelegerea procesului normativ al organelor puterii de stat.
Pe baza celor de mai sus putem conclude că suntem în prezenţa unor modalităţi specifice prin care regula de conduită apreciată ca necesară devine normă juridică.
După cum sa specificat şi anterior, izvorul de drept este cunoscut ca izvor în sens material şi ca izvor în sens formal. Izvoarele de drept în sens material desemnează faptul social(uneorimai sînt numite şi izvoare reale) sau factorii de configurare a dreptului. În conţinutul acestor izvoare sînt incluse elemente care aparţin unor sfere diferite ale vieţii sociale. În opinia lui Ion Dogaru, dreptul material nu este
57

altceva decât ansamblul condiţiilor materiale de existenţă generează reglementările juridice.
În conţinutul acestor izvoare intră:
a) factorii de configurare a dreptului;
b) dreptul natural şi raţiunea umană;
c) conştiinţa juridică;
d) starea economică şi
e) izvoarele culturale ideologice.
Toate acestea asigură conţinutul concret a dreptului pozitiv întrucât de ele legiuitorul nu poate să nu ţină seama la elaborarea dreptului.
O importanţă deosebită din punct de vedere juridic prezintă izvoarele formale ale dreptului deoarece ele desemnează formele specifice de exprimare a normelor juridice, adică actele juridice în care sînt concentrate aceste norme. Anume pe acestea le avem, de regulă în vedere atunci cînd vorbim de izvoarele dreptului.
Aşadar, izvoarele formale ale dreptului sunt un mijloc necesar pentru promovarea ordinii juridice, pentru asigurarea stabilităţii şi siguranţei în raporturile sociale.
Normele cuprinse în izvoarele formale ale dreptului „au autoritate morale şi materială” , deoarece sunt determinate de realităţile sociale şi sunt concepute să răspundă nevoii de reglementare dintr-o etapă sau alta a dezvoltării sociale.
Între izvoarele formale ale dreptului, Francois Genz distinge: legile, cutumele, autorităţile tradiţionale (doctrina şi jurisprudenţa) .aceste izvoare au forţa lor şi influenţa recunoscută în reglementarea relaţiilor sociale .Hans
Kelsen clasifică izvoarele dreptului în: izvoare de constituire şi izvoare de calificare.
Opinia dominantă distinge între izvoarele formale ale dreptului: obiceiul juridic (cutuma), precedentul judiciarşi practica judiciară, actul normative, contractul normative, doctrina.

58

ţ

ţă ă ă ă ă

ă ş ţ

ţ

ă

ţ

ş ă ţ ţ ţ ţă ă

ă

ăş

ş ş ţ

ăţ ăţ ş

ş ă ă

ăţ

ăţ

ş ă ă

ă

ă ţă ă

ă ţ ă

ă ş ă

ţă

ă ă ţ ţ ă

ă

ă

ţă ş ţ

ă

ţ
59

ăş

ă

ţ ş ă ţă ţă ş ă ă ă

ă ă ş

ţ ă ţ

ş ăş ă

ţă ăă ş

ş ă ă

ţ

ă ş ăş

ă

ţ

ă

ş

ă ş ţ

ţ ş ă

ţ ă ă ă ăă

ş

ţ

ă

ă

ţ

ă

ă

ă

ă

ă

ă ţ ţ

ă ă ă

ă
60

ăş ă ă ş ăţ

ţ ă ăţ

ă ă ă ă ţ ă ă

ş

ş

ă ţ ăş

ă

ă

ă ş ă

ă ş ş

ţ ş ţ

ă ă ş ă Literatura recomandată:
Nicolaie Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti: Actami, 1994;Vrabie G.,
Popescu S., Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1993;
Dumitru Mazilu. Teoria generală a dreptului: - Bucureşti, Ed
ALL BECK, 1999;

61

Tema 7. Sistemul dreptului
Subiecte:
1. Noţiunea sistemului dreptului;
2. Criteriile constituirii sistemului dreptului;
3. Instituţia juridică;
4. Ramurile dreptului;
5. Dreptul public şi dreptul privat.

1.
Studiul sistemului dreptului ne ajută să înţelegem mai bine cerinţele reglementării juridice într-o etapă sau alta a dezvoltării, permiţându-ne să ne tragem concluzii în legătură cu acele particularităţi reflectate în norme juridice, particularităţi care diferă de la o etapă la alta a dezvoltării sociale.
Din punct de vedere teoretic, studiul problemelor sistemului dreptului prezintă importanţă pentru-că permite o mai bună organizare a cercetării juridice prin înţelegerea corectă a locului pe care îl ocupă fiecare normă în cadrul instituţiei, ramurii sau chiar a întregului sistem de drept.
O concepţie despre sistemul de drept a existat chiar în perioada în care apar primele norme sociale cu caracter juridic. Jurisconsulţii romani, în referirile lor la sistemul dreptului roman, susţineau că toate normele juridice servesc atât intereselor generale – fiind în acest scop în atenţia organizaţiei politice statale – cât şi unor interese particulare în a căror realizare sunt vădit cointeresaţi membrii diferitelor grupuri sociale, ca persoane particulare. O astfel de concepţie o găsim la Ulpian, fiind dezvoltată ulterior, în evul mediu şi apoi, în epoca modernă. Având în vedere faptul că normele juridice existente au o seamă de trăsături comune care reliefează unitatea lor nu trebuie să scăpăm din atenţia cercetării acele trăsături specifice care determină diferite grupuri de
62

norme juridice, chemate să reglementeze categorii specifice de relaţii sociale.
Aceste grupuri de norme juridice sunt legate între ele, în primul rând, printr-un scop nemijlocit care stă în centrul reglementării juridice, ele urmărind să asigure o anumită orientare a unor relaţii sociale cu trăsături esenţiale comune. De exemplu, toate normele juridice chemate să reglementeze relaţiile sociale cu caracter patrimonial, precum şi unele chemate să reglementeze anumite raporturi cu caracter nepatrimonial sunt incluse în categoria normelor dreptului civil, normele chemate să prevină săvârşirea unor fapte socialmente periculoase, să delimiteze aceste fapte de celelalte acţiuni sociale, să stabilească gradul de vinovăţie a făptuitorului, precum şi măsurile sancţionatorii care se impun, se încadrează în categoria de norme ale dreptului penal.
De aceea este întemeiată concluzia potrivit căreia unitatea normelor juridice, nu exclude, ci dimpotrivă presupune existenţa unor trăsături particulare pentru numeroase categorii sau subcategorii de norme juridice.
Aceasta permite să înţelegem necesitatea şi realitatea unei împărţiri a normelor juridice în ramuri şi instituţii juridice, care – având o mare însemnătate socială – poate fi explicată în mod ştiinţific numai în cadrul sistemului de drept. Sunt câteva din argumentele de bază cărora putem conchide că sistemul dreptului reprezintă totalitatea normelor juridice existente la un moment dat, legate între ele prin trăsăturile comune de natură a releva unitatea lor şi care sunt despărţite în mod relativ de unele particularităţi în raport cu obiectul şi metoda reglementării juridice. Astfel, sistemul dreptului este unitatea sa şi împărţirea sa pe ramuri.

63

În sistemul dreptului se cunosc asemenea ramuri cum sunt: dreptul civil, dreptul penal, dreptul internaţional, dreptul comercial etc. Cercetarea atentă a problemei pune în evidenţă că nu întotdeauna sau reţinut şi pun la baza acestei împărţiri criterii riguros ştiinţifice.
Mulţi teoreticieni ai dreptului, dintre care şi Mircea
Djuvara, Ion Manolescu şi alţii, au ajuns la concluzia că între criteriile ce stau la baza împărţirii juridice pe ramuri, un loc important îl ocupă interesul anumitor grupuri sociale. Mircea Djuvara, de pildă, preluând împărţirea făcută de Ulpian a sistemului de drept roman şi adoptândo concepţiei lui Leon Duguit, arată că la baza distincţiunii dreptului pe ramuri stă utilitatea normelor juridice pentru diferite grupuri sociale.
Cercetările efectuate în domeniul dreptului au dus la concluzia potrivit căruia criteriul principal al împărţirii normelor juridice în ramuri de drept îl constituie obiectul reglementării juridice.
În legătură cu obiectul reglementării juridice trebuie subliniată importanţa pe care o are o grupă mai mare de relaţii sociale, strâns legate între ele prin trăsături specifice, proprii, precum şi caracterul pe care-l are reglementarea juridică a acestor relaţii. Datorită varietăţii relaţiilor sociale, caracterului reglementării juridice, însăşi relaţia juridică are trăsături specifice, care relevă existenţa de sine stătătoare a unor categorii distincte de norme juridice, care întrunesc trăsăturile unei ramuri distincte de drept. Deci, criteriul esenţial al distincţiunii diferitelor categorii de norme juridice îl constituie sfera de relaţii sociale care fac obiectul reglementării juridice.
Al doilea criteriu de împărţire a normelor juridice în ramuri de drept îl constituie metoda reglementării juridice, care, completează acele argumente care ne permit să înţelegem mai bine distincţiunea dintre diferite categorii de
64

norme juridice. În sistemul dreptului, sau cunoscut şi se cunosc diferite metode de reglementare juridică, aşa de pildă, se întâlneşte frecvent metoda autoritarismului, metodă care presupune organizarea şi reglementarea autoritară a raporturilor sociale de către organele de stat competente. De asemenea, se cunoaşte metoda autonomismului în reglementarea unor relaţii sociale, aceasta regăsindu-se, în primul rând, în sistemul contractual, la baza încheierii contractului punându-se autonomia de voinţă.
Al treilea criteriu de împărţire a normelor juridice în ramuri de drept îl constituie principiile dreptului, care concură şi ele, într-o anumită măsură, la completarea tabloului general al criteriilor ce stau la baza distincţiunii normelor juridice pe ramuri. Aşa, de pildă, principiul reparaţiei este strâns legat de reglementarea raporturilor sociale de muncă, deci îşi găseşte concretizare, în primul rând, în dreptul muncii. Principiul legalităţii îşi găseşte concretizare în mai multe ramuri de drept, dar aplicarea lui prezintă o importanţă deosebită pentru ramura organizării instanţelor judecătoreşti, influenţând elaborarea şi realizarea unor norme juridice specifice organelor de stat respective.

3.
O importantă categorie de norme juridice o constituie instituţia juridică. Ea se subordonează ramurii de drept fiind un element component al acesteia. Aşa, de pildă, în dreptul familiei găsim instituţia juridică a căsătoriei, instituţia rudeniei, instituţia înfierii. Desigur, toate aceste instituţii sunt strâns legate între ele, elementul esenţial fiind cel al unităţii scopurilor, finalităţilor de atins, în reglementarea relaţiilor ce apar şi se dezvoltă în cadrul familiei sau în legătură cu familia. Între aceste instituţii există, totodată, o serie de deosebiri care determină o
65

grupare mai strânsă şi mai unitară a normelor juridice respective în cadrul unor subdiviziuni ale ramurii de drept.
Datorită complexităţii condiţiilor în care se desfăşoară relaţiile dintre oameni în diverse procese ale activităţii sociale, instituţiile juridice sunt numeroase, ele contribuind – într-o măsură mai mică sau mai mare – la influenţarea pozitivă a acestor relaţii.
Pe această bază, putem conchide că instituţia juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează o categorie mai strânsă de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături specifice, care le deosebesc de alte relaţii sociale. Iată în ce sens, în comparaţie cu ramura de drept, instituţia juridică are o sferă mai restrânsă, fiind subordonată ei şi făcând parte integrantă din ramura de drept. În lumina analizei efectuate, sunt uşor de înţeles sfera, conţinutul şi trăsăturile specifice ale ramurii de drept care definită în ştiinţa juridică drept un ansamblu de norme juridice care reglementează o categorie mai mare de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături comune, folosind, de regulă, aceeaşi metodă de reglementare şi având, în general, principii comune care guvernează această reglementare.

4.

66

67

68

69

“distribuirea competenţelor în stat, forma statului

Literatura recomandată: Dumitru Mazilu. Teoria generală a dreptului: - Bucureşti, Ed ALL BECK, 1999;
Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca,1999; Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Ed. Alma Mater, Timişoara, 1999,
Mircea Djuvara, Teoria general a dreptului, Ed. ALL,
Bucureşti, 1994, Carmen Popa, Teoria general a dreptului,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

70

Tema 8. Realizarea dreptului
Subiecte:
1. Conceptul realizării dreptului.
2. Formele realizării dreptului.

1.
Elaborarea şi adoptarea normelor juridice în conformitate cu cerinţele formale ale sistemului juridic, reprezintă o premisă pentru realizarea funcţiei sale, aceea de ordonare şi de orientare a comportamentului uman.
Pentru validitatea şi efectivitatea normelor juridice este necesar ca destinatarii lor să le cunoască, să le respecte şi să le execute.
Realizarea dreptului înseamnă îndeplinirea rolului şi scopului său, respectiv acela de a reglementa conduita umană de a păstra ordinea juridică.
Realizarea dreptului este o condiţie a ordinii de drept, ca nucleu al ordinii sociale reprezentând în acelaşi timp şi un element constitutiv al conducerii societăţii.
Procesul complex de realizare a dreptului este influenţat de factori macrosociali (cum ar fi: tipul sistemului social, al organizării statale, tipul relaţiilor economice, gradul de cultură şi civilizaţie, contextul politic, etc.), dar şi de personalitatea, libertatea şi conştiinţa fiecărui individ.
Realizarea dreptului implică participarea unor subiecte de drept numeroase, asigurarea cadrului necesar şi corespunzător pentru ca aceste subiecte să-şi valorifice prerogativele legale, precum şi posibilitatea organelor de stat competente de a acţiona în scopul mijloacelor de restabilire a ordinii de drept încălcate. La fel realizarea dreptului reprezintă implementarea normei juridice în viaţa socială, acceptarea de către societate şi incorporarea ei în psihicul indivizilor
Dacă să luăm în considerare aceste aspecte, realizarea dreptului poate fi definită ca fiind procesul
71

complex al implementării prevederilor normelor juridice în viaţa socială, proces în cadrul căruia membrii societăţii în calitate de subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile lor, iar organele de stat competente le aplică.
Din analiza definiţiei date se pot contura următoarele particularităţi: - realizarea dreptului este un proces complex şi continuu de transpunere în viaţa socială a conţinutului normelor juridice;
- în cadrul acestui proces, subiectele de drept respectă şi execută dispoziţiile normelor juridice;
- organele statului aplică dreptul în temeiul competenţei lor;
- transpunerea în viaţa socială a prevederilor legale implică asigurarea unui cadru organizatoric corespunzător; - realizarea dreptului este influenţată de realitatea socială, politică şi economică a statului;
- realizarea dreptului cunoaşte două modalităţi: respectarea şi executarea sa de către destinatari şi aplicarea dreptului de către organele de stat competente. 2.
Realizarea dreptului este mijlocul eficient de atingere a scopului dispoziţiilor juridice emise de către legiuitor.
În literatura juridică de specialitate, se evidenţi ază două forme principale de realizare a dreptului:
- realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni;
- realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.
Astfel, le vom caracteriza pe fiecare în parte.
Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale.
72

Respectarea şi executarea normelor juridice, ca formă a realizării dreptului, constă în subordonarea conduitei individuale la conduita abstractă şi generală prescrisă de normele juridice. Această subordonare se concretizează atât în acte de respectare cât şi în acte de executare a prevederilor cuprinse în regulile de drept.
Realizarea dreptului în acest mod este denumită şi realizarea dreptului prin conformitate, şi este considerată a fi cea mai importantă şi mai frecventă modalitate de îndeplinire a obligaţiilor cuprinse în normele juridice.
Dreptul este considerat a fi mijlocul cel mai eficient în realizarea obiectivelor majore ale vieţii sociale, deoarece oferă posibilitatea destinatarilor săi să se comporte în libertate, care trebuie să fie expresia unei educaţii în spiritul valorilor sociale. Dreptul urmăreşte disciplinarea conduitei umane prin stabilirea de modele comportamentale utile convieţuirii umane. Aceste modele de conduită sunt legate de statutul individual şi cuprind totalitatea pretenţiilor pe care societatea le are faţă de aceasta şi care constituie premisele reglementărilor juridice ce urmează să fie adoptate.
Respectarea şi executarea prevederilor normelor juridice presupune subordonarea conduitei individuale faţă de conduita-tip conţinută în norma juridică, conduită concretizată atât în actele de respectare a legii cât şi în cele de executare a dispoziţiilor sale. Aşadar, dreptul este un factor de programare a conduitei indivizilor, de regularizare a raporturilor sociale şi de apărare şi menţinere a ordinii sociale.
Respectarea şi executarea dispoziţiilor juridice implică în primul rând obligativitatea cunoaşterii lor de către cei cărora l-i se adresează. Pentru ca destinatarii normelor juridice să le poată cunoaşte conţinutul şi să le respecte, este necesar ca legiuitorul să le fixeze într-un limbaj accesibil şi să le facă publice astfel încât nimeni să nu se
73

poată scuza pentru fapta săvârşită invocând necunoaşterea legii. Realizarea dreptului prin conformare, prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- este principala formă de realizare a dreptului atât ca volum cât şi ca intensitate;
- implică îndeplinirea dispoziţiilor normelor de drept;
- depinde de o serie de factori ca: accesibilitatea normei de drept, gradul de cultură juridică, nivelul de trai etc.;
- nu ridică probleme deosebite de tehnică juridică, în sensul că activităţile implicate în realizarea acestei forme se pot desfăşura şi fără existenţa unor acte scrise, sau a unor condiţii speciale de formă sau de fond; - activităţile presupuse de această formă de realizare a dreptului, nu împiedică încheierea şi desfăşurarea de raporturi juridice,
- prin respectarea şi executarea normelor juridice, indivizii îşi valorifică drepturile lor subiective, ţinând cont însă şi de obligaţiile corelative.
Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului.
Aplicarea prevederilor normelor juridice este o altă formă principală de realizare a dreptului. Aplicarea normelor juridice presupune o activitate concretă desfăşurată de către organele statului, în calitatea lor de organe de conducere a societăţii, investite cu putere.
Întreaga activitate de aplicare a normelor juridice desfăşurată de către organele statului se întemeiază pe lege şi actele normative bazate pe lege.
În literatura de specialitate s-a subliniat necesitatea delimitării celor două forme de realizare a normelor juridice. Cea mai mare parte dintre cercetători au fost de părere că respectarea normelor juridice nu poate fi asimilată cu aplicarea propriu-zisă a normelor juridice,
74

deoarece aplicarea dreptului este o prerogativă a organelor de stat, a funcţionarilor de stat.
Pe baza analizei formelor principale de realizare a normelor juridice, putem defini aplicarea normelor juridice ca fiind activitatea desfăşurată de către organele statului şi de funcţionarii de stat, care constă în emiterea unor acte de autoritate ce au un caracter individual, care duc la îndeplinirea prevederilor normelor juridice.
Din definiţia dată înţelegem următoarele:
În primul rând, aplicarea normelor juridice este o activitate desfăşurată de către organele de stat şi funcţionarii de stat, cetăţenii nu pot aplica dreptul, întrucât lor nu l-i se conferă prin lege un asemenea drept.
Activitatea organelor statului şi a funcţionarilor de stat, în vederea aplicării normelor juridice, se bazează – la nevoie - prin forţa de constrângere a statului, care poate fi aplicată pentru a asigura realizarea integrală a prevederilor normelor juridice în fiecare caz concret.
În al doilea rând, din definiţie rezultă că organele chemate să aplice legea trebuie să emită acte de autoritate cu caracter individual. Acest lucru este posibil pentru-că organele de stat şi funcţionarii de stat sunt investiţi cu putere de către stat, în virtutea cărui fapt pot lua chear măsuri de obligare a celor ce nu se supun pentru a îndeplini dispoziţia sau sancţiunea normei juridice.
În al treilea rând, definiţia noţiunii aplicării dreptului relevă faptul că actele de aplicare – având un caracter individual – dau naştere, modifică sau sting un raport juridic.
Aplicarea normelor juridice reprezintă o altă formă principală de realizare a dreptului ce presupune o activitate concretă, de transpunere în practică a prevederilor normelor de drept, activitate desfăşurată de organele statului în conformitate cu competenţa lor, reprezintă o prerogativă a organelor de stat şi a funcţionarilor publici,
75

statul fiind organizarea supremă a societăţii, cu atribuţii atât în educarea cât şi în aplicarea normelor juridice.
Aplicarea dreptului este activitatea etatică concretizată în emiterea de acte de autoritate cu caracter individual, acte care duc la îndeplinirea prevederilor normelor de drept. Considerată a fi un proces complex, aplicarea dreptului se realizează în baza legilor şi a actelor normative subordonate acestora, ea reprezentând următoarele particularităţi: - aplicarea dreptului este o formă importantă şi distinctă de realizare a dreptului;
- reprezintă aplicarea conţinutului textelor normative în vigoare;
- aplicarea dreptului implică naşterea de raporturi juridice în care un subiect este întotdeauna un organ al statului cu competenţă stabilită prin lege în acest sens; - cetăţenii nu pot aplica dreptul;
- organele de aplicare a dreptului sunt titulari ai atributelor de putere;
- actele de aplicare ale dreptului sunt acte juridice de autoritate, care au un caracter individual, concret;
- organele de aplicare a dreptului sunt competente să constate sau să recunoască drepturile şi obligaţiile legale ale subiecţilor de drept şi să stabilească sancţiunile ce se impun pentru conduitele nelegale;
- finalitatea aplicării dreptului o constituie atât înfăptuirea normelor juridice, cât şi restabilirea ordinii de drept încălcate.
Activitatea complexă de aplicare a dreptului se exercită de organele statului şi se concretizează printr-un rezultat specific denumit act de aplicare. Actul normativ şi actul de aplicare sunt acte juridice distincte ce îndeplinesc funcţii proprii de reglare a relaţiilor sociale; actul normativ este implicat direct în activitatea de orientare şi disciplinare a
76

conduitei umane în cadrul societăţii, reprezentând cadrul general de manifestare a comportamentului indivizilor, în timp ce, actul individual reglementează un comportament concret. Între cele două categorii juridice, respectiv actele normative ţi actele de aplicare există următoarele asemănări şi deosebiri:- atât actele normative cât şi cele individuale sunt obligatorii pentru destinatarii lor şi sunt garantate prin intervenţia forţei coercitive; actele normative conţin reguli de conduită cu caracter general, tipic şi impersonal , iar actele de aplicare a dreptului conţin dispoziţii cu caracter individual, concret, ele vizează o anumită conduită personalizată; - actele normative produc efecte juridice din momentul intrării lor în vigoare până în momentul ieşirii lor din vigoare, iar actele de aplicare devin obligatorii în principal, din momentul aducerii lor la cunoştinţa destinatarilor interesaţi (din momentul comunicării lor); - actul normativ are ca scop reglementarea relaţiilor sociale prin intermediul normelor juridice, iar în actul individual are ca şi scop realizarea practică a normelor juridice; - actele normative acţionează, produc efecte juridice în mod repetat continuu, atâta timp cît sunt în vigoare, pe când, actele de aplicare a dreptului îşi consumă efectele prin executarea lor imediată sau în termen stabilite;
- actele de aplicare dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice , în timp ce actele normative nu creează raporturi juridice ci doar le reglementează pe cele existente; - validitatea actelor normative este condiţionată de reguli de tehnică legislativă, în timp ce validitatea actelor de aplicare a legii (cu excepţia hotărârilor judecătoreşti şi a proceselor verbale de contravenţie), nu este condiţionată de respectarea unor proceduri prestabilitate:
- actele normative se deosebesc de actele de aplicare a dreptului şi prin principiile procedurale ce stau la baza căilor de atac împotriva lor. Astfel din momentul
77

comunicării părţilor interesate, actul de aplicare poate fi contestat de partea nemulţumită. Actele de aplicare pot fi controlate ierarhic sau pe cale judecătorească, pe când, legalitatea actelor normative presupune un sistem de garanţii specifice (controlul parlamentar sau judecătoresc).
Actele normative ale Parlamentului pot fi modificate sau abrogate numai de Parlament, iar controlul constituţionalităţii lor revine Curţii Constituţionale;
- actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative, ca expresie a principiului legalităţii;- activitatea normativă se realizează de organe ale statului cu atribuţii în acest sens, iar activitatea de aplicare a dreptului se poate realiza de toate cele trei categorii de organe ale statului(legislative, executive, judecătoreşti);
- actele de aplicare sunt acte juridice concrete. Faptul că actul juridic, ca fenomen social nu are o stare pură, adică poate fi normativ pentru o categorie de persoane şi individual faţă de o singură persoană sau altă categorie de persoane nu înseamnă că între cele două categorii juridice nu se poate face o delimitare riguroasă.

Literatura recomandată: Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,1999; Ioan
Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999; Maria V.
Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului,
Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996; Dumitru Mazilu,
Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, Colecţia
Juridica, Seria Biblioteca studentului, Bucureşti, 1999.

78

Tema 9. Interpretarea normelor de drept
Subiecte:
1. Noţiunea si necesitatea interpretării normelor de drept .
2. Tipurile de interpretare a normelor de drept.
3. Metodica interpretării normelor de drept.

1.
Interpretarea desemnează operaţiunea intelectuală de stabilire a sensului exact al normelor juridice, în vederea aplicării lor şi, deci, a soluţionării unor cauze.
Problematica este complexă, ridicând întrebări de genul: În ce ipoteze ale normelor se încadrează o situaţie de fapt?
Care este intenţia legiuitorului exprimată în normă? Ce înţeles au termenii şi expresiile folosite? Este necesară recurgerea şi la alte norme aparţinând unor instituţii sau categorii diferite? În ce măsură situaţii nereglementate expres se încadrează în reglementările existente? Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate mecanică, ea necesită inevitabil o interpretare; aceasta decurge din caracterul general, abstract şi impersonal al unei norme, din apartenenţa normelor la un sistem unitar în care există diverse relaţii, din modul de redactare a actelor normative, limbajul şi stilul lor (care poate fi confuz, imprecis, contradictoriu). Deşi interpretarea este într-un anumit fel o alterare a sensului normelor, uneori violentă, aşa cum remarca M.
Djuvara, ea este necesară tocmai pentru că o normă este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente ei, or, cazul nou pentru care se pune problema nu poate fi niciodată identic cu ele. Ea este operaţiunea prin care se stabileşte o legătură logică între dreptul pozitiv şi aplicarea lui. Dar, spre deosebire de ştiinţele exacte care sunt riguroase, în acest domeniu ea nu poate fi decât un demers relativ: se pleacă de la premisa că legiuitorul a dorit să respecte
79

principiul echităţii, al bunei credinţe şi necesităţile practice ale vieţii.
Interpretul, altul decât legiuitorul însuşi, nu trebuie considerat o unealtă oarbă care aplică litera legii nesocotindu-i spiritul, nici cineva care se substituie voinţei legiuitorului. El trebuie să promoveze unitatea dintre literă şi spirit, în scopul realizării dreptăţii. Aşa cum o lege nedreaptă nu e bună, o interpretare care duce la nedreptate nu e nici ea bună.
Interpretarea a fost si este prezenta in toate domeniile de activitate ce se bazeaza pe intelegenta omului. Daca numai intelegenta este aceea care genereaya interpretarea, tot ea este aceea care determina diferitele forme sub care va exista. Deasemenea, interpretarea nu numai ca este prezenta in diverse sfere de activitate dar ea structureaza astfel de domenii (muzica, literatura, pictura,etc.) sau conformeaza modalitati sub care acesta se prezinta
(dreptul, alte stiinte sociale).
Interpretarea dobindeste prin intermediul dreptului noi coordonate, determinate pe de o parte de legiuitor, iar pe de alta parte de opera judecatorului.
Domeniul juridic este acela care confera interpretarii specificatii ce permit nu numai manifestarea ratiunii si intelegentei umane, dar si exprimarea acestora intr un cadru social determinat.
Necesitatea interpretarii dreptului este justificata de faptul ca, in procesul aplicarii dreptului, organul de aplicare trebuie sa clarifice cu maximum de precizie textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acestuia in raport de o anumita situatie de fapt.
Obligatia organului de aplicare este de a constata semnul normei de drept, de a verifica intelesul utilizat in cuvintele legiuitorului, daca acesta a gindit sau sa exprimat concret ori abstract, daca a facut enumerari limitative ori sa mentinut in limitele unei reglementari cadru.
80

Legea trebuie elaborata de asa maniera, intrucit sa fie create premisele pentru descifrarea de catre interpret a sensurilor vizate initial de legiuitor. Pentru clarificarea si stabilirea sensului exact al legii, pentru a defini cu toata precizia vointa legiuitorului, este necesara INTERPRETAREA.
In literatura juridica mai veche, interpretarea mai purta denumirea de tilcuire sau explicare a normei, iar scopul sau era acela de a lamuri si a deslusi ideea de drept cuprinsa in regula, de a intelege exact momentul intrarii ei in vigoare, sfera de aplicare si scopul urmarit de legiuitor prin reglementare
Deci toate aceste obiective sunt canalizate în final spre aplicarea corectă şi unitară a normelor juridice pe tot cuprinsul ţării, în vederea lor cu respectarea principiilor generale ale dreptului, al legalităţii şi echităţii.
Interpretarea juridică a fost instrumentul ce a răspuns şi poate răspunde cel mai bine cerintelor de adoptare a legii la contextul social real.
Această explicaţie nu diminuiază rolul legiuitorului de a reglementa cele mai importante norme juridice, toate situaţiile ireductibile în specificul lor, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie să rămînă la un nivel de generalitate care impune, pentru racordarea normei la situaţie, interpretarea ei.
Acest fapt a fost realizat de Portalis, care afirma, a prevedea totul este imposibil de atins. Nevoile societăţii sunt atit de extinse, încît este imposibil pentru legiuitor să prevadă totul. În acelaşi sens, deja sesizat, Mircea Djuvara scria, căci legiuitorul se gîndeşte la anume situaţii de fapt din viaţa reala şi stabileşte formulele sale printr-o generalizare pornind de la acele situaţii, dar nimic nu se repetă niciodată întocmai nici în viaţa psihică şi încă mai puţin în viaţa socială. De aceea fiecare aplicare a textelor instituite la un caz concret implică în mod necesar o adăugire şi prin
81

urmare o creaţie. Mircea Djuvara, “Drept i drept pozitiv”, în revista “Analele Facult ii de Drept”, Anul II, nr. 1,
Bucure ti,1940.
În sistemul de drept rominesc un exemplu în acest sens sunt normele în care se vorbeşte despre bunele moravuri sau despre ordine publică, noţiuni lăsate de legiuitor nedefinite dar care pot fi aplicate şi interpretate în raport cu diversitatea condiţiilor pe care le infatiseaza evolutia vietii.

2.
La activitatea de interpretare participă mai multe subiecte cu rol diferit, soluţiile la care ele ajung neavând însă aceeaşi forţă şi valoare juridică. Pe baza acestui criteriu interpretarea poate fi oficială – obligatorie – şi neoficială. Interpretarea oficială este cea făcută de organele de stat competente (Parlamentul, instanţe judecătoreşti etc.); ea poate fi la rândul ei generală, deci cu valoare pentru orice fel de situaţii care se încadrează în normă, şi cauzală concretă, obligatorie numai în cazul concret cu ocazia soluţionării căruia este dată. Cea generală este făcută printr-un act normativ, emis fie de organul care este şi autorul normei interpretative – regula – fie de un altul. În acest caz actul interpretativ face corp comun cu cel interpretat. Interpretarea concretă poate fi făcută de orice organ care aplică dreptul, rezultatul ei fiind cuprins în conţinutul actului de aplicare. În timp ce interpretarea generală are o valoare de sine stătătoare, în sensul că nu e condiţionată de soluţionarea vreunui caz, cea cauzală este un mijloc de a soluţiona o speţă concretă. De aceea nici nu avem aici un act distinct. Interpretarea neoficială – doctrinară – nu este obligatorie, ea fiind făcută de persoane neoficiale care îşi
82

exprimă astfel o opinie asupra normei. De aceea ea nici nu se concretizează într-un act, fie el normativ sau de aplicare, ci în scrieri de specialitate. Valoarea ei este dată de puterea de convingere a argumentelor ştiinţifice folosite, deci este una pur ştiinţifică. Ea mai poate fi cuprinsă şi în expuneri ale parlamentarilor cu ocazia dezbaterii proiectelor de legi.
Deşi lipsită de valoare juridică, interpretarea neoficială nu este mai puţin utilă, făcând lumină asupra necesităţii reglementării respective, asupra finalităţii ei. Deşi nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, ea poate ajuta acest proces.
Interpretarea neoficiala denumită şi interpretare teoretică doctrinară sau ştiinţifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele ştiinţifice. Este acea formă a interpretării făcută de către specialişti în domeniul dreptului (oameni de ştiinţă, cercetători, cadre universitare didactice, avocaţi, etc.) cu diferite ocazii
(pledoarii, articole, lucrări ştiintifice, etc.) în scris în operele lor sau oral. Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate ştiinţifică, valoarea ei fiind în funcţie de argumentele ştiinţifice pe care se sprijnă. Prin intermediul ei se clarifică înţelesul unor norme şi principii de drept, se dezvăluie sensul lor real, se reliefează unele carenţe ale activităţii legislative si juridice.
În decursul istoriei, rolul interpretării doctrinare ca izvor de drept a fost diferit. În dreptul roman, opera marilor jurisconsulti(Paul, Ulpian, Papinian), a fost punctul de plecare pentru codul lui Iustinian. În feudalism, doctrina a constituit izvor de drept avînd fortă juridică obligatorie. În dreptul românesc, interpretarea doctrinară deşi nu are caracter obligatoriu, exercită o influienţă indirectă şi constituie un sprijin valoros pentru legiuitor şi pentru practician. Interpretarea teoretică constituie un semnal benefic şi exercită o influienţă pozitivă asupra procesului de creare
83

şi aplicare a dreptului prin competenţa şi profunzimea opiniilor exprimate de doctrinari, prin justeţea argumentelor pe care se bazează.
În literatura juridică de specialitate se consideră că interpretarea oficială şi neoficială este insuficientă, deoarece exclude interpretarea făcută de către cetăţeni în procesul de realizare a dreptului. Pornind de la faptul că în limbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, roluri în diferite piese de teatru sau film etc., apreciem că în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înţelesul exact al normelor juridice în procesul aplicării lor şi nu a exprima o părere despre normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate şi pregătire a interpretului.
Cetăţenii pot interpreta normele juridice în faţa instanţelor judecătoreşti sau administrative, dar numai în procesul de aplicare şi în legătură cu aplicarea lor, şi fără să aibă vre-o valoare.

3.
Metodologia interpretării nu se reduce doar la enumerarea diverselor tehnici utilizate în procesul de interpretare, ea oferă o concenpţie unitară, de concertare
(combinare) a unor metode şi tehnici pe baza unor principii, astfel încât să se asigure finalitatea interpretării, să devină mai eficace. Atitudinea faţă de interpretare şi de metodologia ei a evoluat în funcţie de condiţiile socialistorice şi de studiul doctrinei.
Concepţia exegetică reduce obligaţia juristului la comentariul legii articol cu articol, dreptul fiind considerat ca un cuprins exclusiv în legea scrisă. Juristul trebuie doar să caute şi să extragă voinţa legiuitorului. Deşi se admite necesitatea interpretării – când legea e neclară, ambiguă, contradictorie, cînd nu cuprinde toate situaţiile posibile -, totuşi se consideră că e suficient să faci exegeza textului pentru a-i descoperi semnificaţia, deci intenţia autorului.
84

O altă concepţie, cea a liberei cercetări ştiinţifice, a contestat fetişismul legii scrise, considerând că voinţa legiuitorului trebuie şi poate fi căutată mai întâi în documentele preparatorii: expuneri de motive, rapoarte, consemnări ale dezbaterilor parlamentare. Fr. Gény a afirmat că ideea după care textul prevede totul este artificială, frânând dinamismul dreptului. În măsura în care legea e demodată sau insuficientă, adepţii acestei concepţii preconizau o liberă căutare a soluţiei de către interpret dacă se vrea depăşirea dificultăţilor de aplicare a respectivului text.
Deşi în procesul interpretării nu pot exista reguli foarte stricte, care să asigure corectitudinea, ea se bazează totuşi pe nişte principii care se intercondiţionează şi se presupun reciproc, fără a fi infailibile, şi anume:
1. Respectarea unităţii dintre litera şi spiritul legii, exagerările de o parte şi de alta putând conduce la soluţii dogmatice, injuste sau la abuz şi arbitrar.
2. Respectarea voinţei legiuitorului: Când legea e clară, sarcina interpretului e foarte simplă: el trebuie doar s-o aplice; dictonul: cea mai bună lege e aceea care lasă cât mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător e acela care, în hotărârea pe carea o dă, se întemeiază în aşa fel pe lege încât arbitrariul să fie cât mai redus. Aceasta nu înseamnă că trebuie să facem o interpretare iudaică, adică bazată exclusiv pe un text lacunar, confuz sau contradictoriu, ci trebuie luat în considerare spiritul sau scopul legii, el exprimând intenţia reală în opoziţie cu cea literală.
3. În legătură cu cele spuse mai sus, intenţia legiuitorului trebuie dedusă – când legea nu e clară – din întreg textul legii – dacă e vorba de un articol -, respectiv din instituţia sau ramura de drept în care se încadrează legea – dacă e vorba de întreaga lege.
4. Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, aceasta semnificând că noi nu putem adăuga
85

sau exclude cazuri care n-au fost adăugate sau excluse de legiuitorul însuşi.
5. Excepţiile sunt de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi extinse la cazuri neprevăzute expres de legiuitor. Aceasta se mai exprima şi în adagiile: norma specială derogă de la cea generală; norma generală nu derogă de la cea specială.
6. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte
– principiu înscris în Constituţie.
7. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale – principiu înscris în
Constituţie.
Reguli în materie contractuală: prioritatea voinţei reale a părţilor faţă de cea literală Contractul produce pe lângă efectele expres arătate şi alte efecte ce ţin de natura însăşi a contractului
(Codul civil: Contractele obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în ele ci şi la ceea ce legea, obiceiul sau echitatea obligă). coordonată a clauzelor contractului
(Codul civil: Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg).
Ele se interpretează în sensul în care pot produce un efect şi nu în acela în care nu produc nici unul; ele se interpretează după obiceiul locului; ele se interpretează întotdeauna în favoarea debitorului). generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul
86

contractului se reduce numai la lucrurile în care se pare că părţile şi-au propus a contracta; când părţile, pentru a explicita înţelesul unor clauze, apelează la un exemplu, nu trebuie să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului). Cele mai importante metode de interpretare folosite sunt următoarele:
a) Interpretarea gramaticală sau literală; ea se bazează pe procedeele de analiză morfologică şi sintactică a textului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite. Aceasta presupune clarificarea în prealabil a problemei terminologiei juridice, înţelesul unor termeni şi expresii utilizate într-un text juridic poate fi acelaşi cu cel din limbajul obişnuit sau poate fi diferit. Uneori legiuitorul însuşi explică în text sensul unor termeni pentru a asigura înţelegerea lor corectă şi uniformă. În lipsa unei astfel de explicaţii organele de aplicare a dreptului se folosesc de interpretarea dată de practică sau de doctrină, pornind de la înţelesul curent al acelor termeni.
b) Interpretarea sistemică/ sistematică. Ea se bazează în stabilirea înţelesului unor norme pe coroborarea lor cu alte norme, fie aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, fie aparţinând unor instituţii sau ramuri diferite. Necesitatea aplicării metodei sistemice decurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat, el constituind nu o simplă însumare de norme, ci o unitate alcătuită din părţi interdependente. Astfel, normele din partea specială a unui cod nu pot fi înţelese dacă sunt rupte de normele din partea generală a aceluiaşi cod, normele obişnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept, normele tuturor ramurilor de normele dreptului constituţional. Utilitatea acestei metode este mai evidentă în cazul normelor incomplete (norme de trimitere, de referire şi în alb), care îşi întregesc conţinutul cu ajutorul interpretării sistematice.
87

c) Interpretarea istorică. Ea se bazează pe cercetarea condiţiilor istorice, social-politice etc. care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio legis) şi în funcţie de aceste condiţii pe determinarea scopurilor urmărite de legiuitor (ratio legis). Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare, al materialelor pregătitoare ale adoptării actului, al expunerii de motive, al discuţiilor care s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act în parlament, presă, lucrări de specialitate. Dacă actul normativ are un preambul şi o introducere, acestea oferă ele însele informaţiile necesare pentru stabilirea cauzelor şi scopurilor elaborării actului.
d) Interpretarea logică. Se bazează pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu poate fi separată de celelalte metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea istorică sau sistemică se sprijină pe utilizarea de raţionamente şi judecăţi. Vom exemplifica cu câteva dintre aceste raţionamente logice: raţionamentul “a pari” permite deducerea unor consecinţe în urma analogiei care se face între două situaţii asemănătoare, în absenţa unei reguli exprese care s-o reglementeze pe una dintre ele. raţionamentul “per a contrario” permite deducerea din opoziţia unei ipoteze a opoziţiei unor consecinţe: dacă o regulă este subordonată întrunirii unor condiţii, regula inversă trebuie să se aplice dacă aceste condiţii nu sunt reunite. raţionamentul “a fortiori” are la bază postulatul că cine poate mai mult poate şi mai puţin. raţionamentul “ad absurdum” porneşte de la demonstrarea imposibilităţii logice a unei situaţii, consecinţa fiind că numai o altă soluţie este posibilă. e) Interpretarea teleologică sau după scop se bazează pe finalitatea actului normativ interpretat. Aceasta solicită creativitatea interpretului. Prin natura ei, metoda
88

teleologică reclamă utilizarea ei în paralel cu celelalte, căci intenţia legiuitorului poate fi găsită şi din coroborarea normei în cauză cu alte norme, şi cercetându-se contextul adoptării ei şi raportându-ne la litera ei.
Aşa cum afirmă M. Djuvara, creativitatea juristului trebuie să fi temperată: el trebuie să recurgă la înţelesul raţional al legii, la tradiţia istorică, la lucrările preparatorii, la principiile dreptului, la sentimentul de echitate prezumat şi la nevoile vieţii.

Literatura recomandată: Radu Motica, Gheorghe
MihaiI, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK,
Colecţia Juridica, Seria Curs Universitar, Bucureşti, 2001;
Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001; Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, Mihail-Constantin
EREMIA, Interpretarea juridică, Ed. ALL, Bucureşti 1998.

Tema 10. Elaborarea normelor juridice. Tehnica juridică normativă
Subiecte:
1. Conţinutul noţiunii de elaborare a normei juridice.
2. Principiile şi etapele tehnicii normative.
3. Părţile constitutive şi structura formală a actelor normative. 1.
S-a putut constata că orice normă prezintă conţinut şi formă, fiecare având o anumită modalitate de exprimare: conţinutul - prin structura logică internă, forma prin structura exterioară a acesteia, prin stilul formal-juridic de redactare a conţinutului respectiv ce apare ca un articol, grupaj de articole sau act normativ determinat. Primul aspect de la care pornim în analiza noastră este acela că normele juridice nu sunt o existentă apriorică a ontisului socio-istoric; prin originea lor normele juridice sunt:
89

- fie preluate din norme sau reguli sociale constituite în afara dreptului, investind aceste norme cu forţă juridică, deci consacrându-le ca norme juridice (din nevoi practice);
- fie create sau elaborate prin voinţa expresă a organelor de putere publică competente (în virtutea legitimităţii şi reprezentativităţii lor), în vederea reglementărilor de raporturi sociale în corespondenţă cu interesele şi voinţa puterii de stat.
Istoriceşte vorbind, în faza iniţială a constituirii dreptului a fost predominantă prima procedură ( preluarea fie integrală, fie prin adaptare şi consacrarea juridică a unor norme sociale precum cele morale, economice, religioase, familiale, de origine cutumiară), în modernitate şi modernitatea târzie, normele dreptului pozitiv sunt produsul aproape exclusiv al acţiunii normative de elaborare de către factorii de putere.
Tehnica normativă - ca noţiune ce exprimă ansamblul principiilor metodelor şi procedurilor ce fundamentează elaborarea tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative nu se identifică cu noţiunea de
"tehnică legislativă", sau de "legiferare" întrucât aceasta de pe urmă are o sferă mai restrânsă, vizând doar procesul de elaborare a legilor - ca principale forme ale actului normativ sau ale izvorului de drept; asimilările conceptuale sunt datorate ponderii "tehnicii legislative" în elaborarea normelor juridice ("tehnica legislativă" conţine, pe lângă legiferarea propriu-zisă şi ansamblul principiilor, mijloacelor, metodelor, deci - modelele de interpretare şi aplicare a normelor juridice). "Tehnica normativă" ( juridică) "tehnica legislativă", însoţită de modele de interpretare şi aplicare.
"Legiferarea", pentru a răspunde finalităţii ei, trebuie să se fundamenteze pe următoarele condiţii:a) cunoaşterea realităţii şi nevoilor de legiferare, o ordonare a priorităţilor prin criterii ştiinţifice (analize socio - juridice)
90

- existenţa unui "dat" al procesului de legiferare; aplicarea adecvată a tehnicii legislative în vederea realizării unei "construcţii" de drept. Corelaţia între cele două condiţii este realizată prin interdependenţa dintre reflectarea realităţii şi reglementarea realităţii.Fr. Geny afirma că "dat-ul" dreptului este cercetat de ştiinţă, care formulează principiile generale ale viitoarei reglementări, pe când «construitul» este rezultatul tehnicii".
Aici apar următoarele obiecţii:
- realitatea reflectată, ca dat al dreptului, nu aparţine exclusiv cunoaşterii ştiinţifice: în norma elaborată sunt încorporate pe lângă elementele cunoaşterii ştiinţifice şi alte forme de reflectare - extraştiinţifice - precum cele politice, morale, ideologice, valori sociale, tradiţii, elemente subiectiv-voliţionale ale legiuitorului etc. (în multe cazuri, cea mai mare influenţă o are factorul politic);
- în corelaţia "dat" şi "conţinut", norma juridică elaborată (construitul), devenită normă a dreptului pozitiv, se constituie uneori ca "dat" pentru viitoarele construcţii juridice în sfera realităţii
(respective) ce se reglementează;
- procesul de elaborare a dreptului este un proces continuu, influenţat de evoluţia "datelor" care îl condiţionează (este un proces deschis, nelimitat în timp, continuu; el este deosebit de intens în perioade ce succed unor evenimente ce produc schimbări sociale structurale).
Mai trebuie precizat că în sfera noţiunii de
"elaborare" sunt cuprinse uneori şi procese complementare elaborării, precum "amendarea" - completarea unor norme juridice anterioare şi "modificarea“ - schimbarea parţială a conţinutului unor acte normative anterioare.

91

2.
Alegerea procedeelor tehnice de legiferare se face de către organul de legiferare. La baza întregii acţiuni de legiferare stau anumite principii, unele deduse din textele constituţionale iar altele din metodologii de tehnică legislativă adoptate de organele legiuitoare. Principiile legiferării, sunt idei de bază, călăuzitoare ale întregului proces de elaborare a actelor normative, ce orientează atât practica normativă a Parlamentului (ca organ suprem al puterii legislative), cât şi practica celorlalte organe ale statului cu competenţă normativă.
Aceste principii sunt:
Principiul după care activitatea de normare trebuie fundamentată ştiinţific. În scopul cunoaşterii aprofundate a realităţilor sociale, se impune ca legiuitorul să efectueze în prealabil atât investigaţii economice cât şi investigaţii sociologice. Legiuitorul este obligat să asigure, pe baza unui studiu sistematic şi aprofundat al realităţii, un raport corect între realitate şi drept. În scopul găsirii unor soluţii corespunzătoare este necesar să se utilizeze raţionamentul.
Cunoaşterea profundă a relaţiilor sociale ce impun reglementare juridică se realizează cu ajutorul ştiinţelor juridice şi în special prin ştiinţa dreptului. în doctrină se consideră că, un proiect legislativ fundamentat ştiinţific trebuie să cuprindă următoarele elemente: - descrierea situaţiilor de fapt ce vor fi transformate în situaţii de drept;
- stabilirea valorilor sociale ce urmează a fi transformate în valori juridice.
Prognozele sau proiectele legislative (care provin de regulă, de la organisme juridice specializate) constituie
92

obiect al cercetării ştiinţifice în opera de legiferare.
Principiul corelării sistemului legislativ. Sistemul legislativ este alcătuit din totalitatea actelor normative care reprezintă produsul, finalitatea activităţii de legiferare.
Sistemul actelor normative (sistemul legislativ), implică multiple şi complexe legături între părţile sale componente. El se prezintă ca un tot unitar, format dintrun ansamblu de componente complexe şi diferite aflate se află într-o strânsă corelaţie fapt ce-i conferă rolul de mecanism funcţional. Elementele componente ale sistemului legislativ sunt diferite categorii de acte normative cu rol în reglementarea relaţiilor sociale, (legi, decrete, hotărâri, decizii, ordine, instrucţiuni etc.). Între aceste elemente componente există atât o relaţie organică
(pot fi grupate în sfera largă a termenului “legi”), cât şi o relaţie logică (sunt grupate după criteriul ierarhizării), fapt ce le conferă forţă juridică.
Legea este cel mai important act normativ, emis şi publicat după anumite reguli; ea nu exclude însă acţiunea celorlalte componente ale sistemului legislativ în reglementarea relaţiilor sociale, chiar dacă dispoziţiile acestora trebuie să se conformeze prevederilor sale.
Legătura dintre componentele sistemului legislativ constă şi în faptul că, pentru fiecare dintre ele se rezervă prin lege domeniul de reglementare. Corelaţia dintre aceste componente asigură funcţionalitatea sistemului legislativ care trebuie să concorde permanent cu dinamica relaţiilor sociale pe care le reglementează.
Principiul
accesibilităţii actului normativ.
Pentru ca norma juridică să fie respectată de către destinatari, ea trebuie făcută publică într-un limbaj, stil şi cu mijloace potrivite, astfel încât, nimeni să nu poată invoca scuza necunoaşterii ei.
Arta legiuitorului o constituie elaborarea de norme juridice clare, fără echivoc,
93

ce pot fi receptate de toţi destinatarii lor, luând în considerare faptul că aceştia au nivele culturale diferite şi deci o receptare diferită a dispoziţiilor acestora. Cei dispuşi să eludeze normele juridice, vor căuta întotdeauna să exploateze eventualele neclarităţi, deficienţe, confuzii sau controverse ale reglementării, datorate în cea mai mare parte a terminologiei juridice terminate. Pentru ca norma juridică să fie accesibilă, sunt necesare următoarele cerinţe:
- alegerea formei exterioare a reglementării pentru că de aceasta depinde valoarea, forţa juridică, locul său în sistemul legislativ, legătura sa cu alte acte normative etc. După domeniul şi natura relaţiilor sociale supuse reglementării organul legiuitor va alege forma exterioară de reglementare.
- alegerea modalităţii de reglementare juridică adică a modului de stabilire a conduitei subiectelor de drept. O normă juridică poate reglementa conduita umană în mod imperativ, permisiv sau stimulativ. Opţiunea legiuitorului pentru un anumit gen de conduită sau pentru o anumită metodă de reglementare, este determinată de specificul relaţiilor sociale, de caracteristicile subiecţilor agenţi, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute de semnificaţia valorică a reglementărilor etc; - utilizarea unor procedee de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat - ce priveşte atât construcţia şi structura normei cât şi, fixarea tipului de conduită, stilul şi limbajul juridic. Norma de drept operează cu concepte, categorii, şi definiţii legale, care sunt cuprinse cu ajutorul procedeelor de conceptualizare în articole concrete ale actului normativ.
Limbajul
actelor normative este instituţionalizat şi supus permanent unui proces de
94

specializare. Se urmăreşte ca la redactarea textului, să se utilizeze o terminologie simplă, fără multe înţelesuri, constantă şi uniformă, în scopul receptării fără echivoc de către destinatari. Părţile componente ale actului normativ.
Actul normativ cuprinde două categorii de elemente constitutive: - elemente facultative: expunerea de motive, preambulul, formula introductivă şi dispoziţiile tranzitorii; - elemente necesare: titlul actului normativ, dispoziţiile generale, dispoziţiile de conţinut şi dispoziţiile finale.
a) Expunerea de motive - este un element facultativ ce se întâlneşte la cele mai importante acte normative. În expunerea de motive se face o prezentare succintă a actului normativ şi a considerentelor ce au impus elaborarea, publicarea, precum şi scopul urmărit prin adoptarea lui.
b) Preambulul actului normativ - este o introducere, o punere în temă asupra motivaţiei social-politice a apariţiei actului normativ. Preambulul este un element facultativ ce face consideraţii extrajuridice, de argumentare a actului normativ de redare a scopului sau temeiurilor sale legale. Conţinutul său nu are forţă juridică, ci doar justificativă, iar existenţa sa este o decizie a legiuitorului. c) Formula introductivă - este elementul facultativ ce precizează temeiul juridic constituţional sau legal care stă la baza reglementărilor respective şi conferă competenţă organului ce adoptă acel act normativ (De exemplu: În temeiul prevederilor art.107 din Constituţie şi ale O.U. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre. d) Titlul actului normativ - este elementul de identificare al acestuia, absolut, necesar, care trebuie să îndeplinească în principiu următoarele cerinţe: să fie scurt, sugestiv şi clar exprimat. Titlul actului normativ exprimă obiectul reglementării (de exemplu: “Legea fondului
95

funciar”, “Legea privind protecţia mediului înconjurător” etc.”). e) Dispoziţiile generale - denumite şi principii generale, reprezintă prima parte a actelor normative. Ele cuprind norme prin care se determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor reglementate, se fac definiţii, clasificări şi se stabilesc principiile pe care se întemeiază actele normative.
De exemplu, art.1. din Codul familiei prevede că: “În
România statul ocroteşte căsătoria şi familia….” după care urmează dispoziţii legate de scopul reglementării, definirea noţiunii de familie, de căsătorie etc.
f) Dispoziţiile de conţinut - formează conţinutul propriu-zis al actului normativ, alcătuit din norme juridice organizate în articole ce exprimă regulile stabilite de legiuitor (drepturi şi obligaţii, conduită, consecinţele nerespectării conduitei impuse). g) Dispoziţiile finale - se referă de regulă, la data intrării în vigoare a actului normativ, la aspecte legate de retroactivitatea lui, la modificarea sau abrogarea altor acte normative. h) Dispoziţiile tranzitorii - sunt elemente facultative şi se înserează atunci când noua reglementare antrenează consecinţe asupra reglementărilor vechi, determinând astfel o situaţie tranzitorie. Uneori, dispoziţiile tranzitorii se cuprind într-un titlu unic cu dispoziţiile finale, alteori cele două componente sunt prezentate separat. Actele normative mai pot cuprinde pe lângă aceste elemente constitutive şi Anexe care fac parte integrantă din acestea şi au aceeaşi forţă juridică cu cea a actului normativ la care sunt ataşate.

96

3.
Referitor la elementele de structură ale actului normativ putem specifica următoarele, norma juridica, cu structura sa interna (ipoteza, dispozitie, sanctiune), este cuprinsa in articolele actului normativ. Elementul structural de baza al actului normativ il formeaza articolul
(asa cum norma juridica alcatuieste celula de baza a dreptului). Continutul normei juridice este redat in articolele actului normativ in mod variat. Articolul, de regula, contine o dispozitie de sine-statatoare. Exista însă cazuri, cand in cuprinsul actului normativ un articol contine o singura norma sau, dimpotriva, o norma este cuprinsa in mai multe articole. Totodata, diversele componente ale structurii logice a normei juridice, pot fi regasite, in articole diverse. Pentru acest motiv, nu se poate identifica norma juridica cu articolul actului normativ. Ideal ar fi ca fiecare articol dintr-un act normativ sa cuprinda o singura regula (norma) cu toate trasaturile care o caracterizeaza.
Aceste caracteristici trebuie redate in asa fel incat ele sa exprime in mod cat mai complet norma juridica si sa delimiteze in mod precis continutul acelei norme in raport cu celelalte norme ale actului normativ.
Intr-o buna tehnica legislativa articolele actului normativ trebuie sa se afle in stransa legatura, iar structurarea pe articole sa se faca intr-o ordine de expunere logica.
Complexitatea reglementarii este impusa de natura relatiilor sociale. Pentru acest motiv, articolul se subdivide uneori in paragrafe si aliniate.
Articolul este elementul structural fundamental în elaborarea unui act normativ; el este expresia concentrată a normei juridice în formularea căreia este cuprinsă, de regulă o dispoziţie privitoare la conduita solicitată. Întrucât conduitele umane se manifestă printr-o complexitate si diversitate (cumulează fapte multiple,
97

acţiuni sau inacţiuni produse în împrejurări şi condiţii diferite) aceste conduite nu pot fi impuse şi reglementate prin formularea unui singur articol, ci al unui grupaj de articole. Tehnic, articolele trebuie redactate prin propoziţii de maximă conciziune şi claritate, ele fiind ordonate în aliniate sau paragrafe (fie alfabetic, fie prin cifre arabe). În unele acte normative (Constituţia, C. pen.) articolele sunt însoţite de note marginale prin care se menţionează instituţia juridică la care se referă acel articol sau grupaj de articole. Articolele noi se introduc prin "amendare" sau
"modificare" printr-un indice: ex: 182, 1202 etc.
În privinţa elaborării şi redactării textului unui act normativ trebuie precizat că limbajul şi stilul juridic trebuie să răspundă unui dublu imperativ: asigurarea rigorii şi exactităţii aparatului conceptual de specialitate şi formularea accesibilă a conţinutului informaţional pentru ca individul uman comun să poată înţelege conţinutul dispoziţiei textului. În acest sens, este necesară respectarea unor reguli ale limbajului:
|textele trebuie redactate prin folosirea termenilor literari uzuali, cu înţelesul curent pe care îl au în limba română, evitându-se pe cât posibil, neologismele; dacă sunt utilizaţi termeni cu înţelesuri diferite, pentru evitarea neclarităţilor este bine ca în cuprinsul acelui act normativ să se precizeze accepţiunea în care este utilizat acel termen; la fel, sunt necesare precizările pentru termenii juridici care au sens diferit comparativ cu cei utilizaţi în limbajul cotidian; textul trebuie să fie neredundant, simplu, fără cuvinte care se repetă, fără metafore.
Aliniatul reprezintă o parte din articol şi poate fi format, după caz, dintr-o propoziţie, o frază sau mai multe
98

fraze. Făcând parte din structura articolului, alineatul nu poate avea o poziţie independentă decât în contextul acestuia. De regulă articolele sunt formate din două sau mai multe alineate.
Alineatul este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie sau frază care dă expresie normativă unei ipoteze juridice specifice ansamblului articolului. Dacă dispoziţia nu poate fi exprimată într-o singură propoziţie sau frază, se pot adăuga noi propoziţii sau fraze, separate prin punct şi virgulă. Dacă un articol are două sau mai multe alineate, acestea se numerotează la începutul fiecăruia cu cifre arabe cuprinse în paranteză. Totuşi, exigenţa clarităţii şi conciziei actului normativ presupune ca un articol să nu cuprindă prea multe alineate. Dacă textul unui articol sau alineat conţine enumerări prezentate distinct acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului. Literatura recomandată: Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998; Ioan Santai,
Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca, 2000; Andrei Sida, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad,
2002; Costică Voicu , Teoria generală a dreptului, Editura
Sylvi, Bucureşti, 2000.

99

Tema 11. Răspunderea pentru încălcarea dreptului Subiecte:
1 Noţiunea răspunderii pentru încălcarea dreptului;
2 Cauzele şi formele încălcării dreptului;
3 Condiţiile răspunderii juridice;
4 Rolul organelor statului în combaterea şi prevenirea încălcărilor de drept.

1.
Evoluţia încălcărilor dreptului, intensitatea şi gravitatea acestora, efectele lor negative asupra ordinii sociale, în general, şi a ordinii juridice, în special, obligă la statuarea cu claritate a răspunderii pentru aceste încălcări, pe de o parte, implicând aplicarea promptă a sancţiunilor ce se impun în fiecare caz concret, pe de altă parte.
Marea Enciclopedie Britanică şi marea Enciclopedie
Franceză definesc răspunderea juridică ca fiind o consecinţă a nerespectării unei obligaţii, care constă în îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat, iar atunci când este cazul, de a suporta sancţiunea.
În antichitate, răzbunarea apărea ca o soluţie naturală în faţa unei agresiuni. Actul de răzbunare era socotit firesc pentru vătămarea produsă de cel vinovat.
Lucius Annaeus în lucrarea sa “Despre mânie” (De ira) compara măsura de sancţionare cu actul medical, urmărind menţinerea sănătăţii raporturilor de convieţuire în cadrul Cetăţii. Iar filosoful grec Socrate atrăgea atenţia asupra pericolelor din relaţiile sociale, dacă legile sunt călcate şi nimicite de fiecare particular.
Montesquieu observa că la Roma, cel ce acuza pe nedrept era acoperit de ruşine şi i se imprima pe frunte
100

litera K, fiind iniţiala arhaică a cuvântului calumnia, adică a unei învinuiri nedrepte.
În evul mediu sancţiunile erau deosebit de severe, caracterizate prin cruzime pentru a intimida şi descuraja comiterea unor încălcări ale normelor existente. În această perioadă, dreptul canonic a avut o influenţă covârşitoare.
Sancţiunea era aplicată pentru săvârşirea faptei, treptat fiind considerată un mijloc de îndreptare a celui vinovat.
Cei vinovaţi de săvârşirea unei fapte reprobabile trebuiau să dea socoteală în faţa marilor seniori feudali, care, adesea
, aplicau arbitrar sancţiunile în cazurile ce le judecau.
După Revoluţia Franceză de la 1789, se dezvoltă o adevărată doctrină privind răspunderea pentru încălcarea legii. Critica adusă orânduirii feudale, a conturat treptat parametrii răspunderii juridice, la baza căreia este situată vinovăţia, stipulată într-o normă juridică.
Răspunderea civilă este consecinţa nerespectării unor obligaţii civile izvorâte fie din contract, fie din delict sau quasidelict civil.
Răspunderea penală este consecinţa comiterii unei infracţiuni, care implică obligaţia infractorului de a da socoteală în faţa justiţiei şi de a executa pedeapsa în caz de condamnare. Răspunderea disciplinară este consecinţa nerespectării unei obligaţii în cadrul relaţiilor de serviciu, care implică aplicarea unor sancţiuni disciplinare celui vinovat şi executarea de către acesta a sancţiunilor respective. 101

Răspunderea internaţională este consecinţa nerespectării normelor dreptului internaţional, aceasta la rândul său, având un caracter complex: juridic; politic; moral; patrimonial. În literatura de specialitate s-a atras atenţia că răspunderea juridică şi sancţiunea sunt noţiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare a măsurilor sancţionatorii. Astfel, profesorul Gheorghe
Boboş precizează că “Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”.
Răspunderea juridică, fiind un raport juridic, implică drepturi şi obligaţii corelative, care se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, ce constituie cadru de realizare a constrângerii, prin aplicarea sancţiunii prevăzute de lege.
Aşadar, răspunderea juridică poate fi definită ca un raport juridic de constrângere, al cărui conţinut constă în dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care a încălcat norma de drept, aplicând sancţiunea prevăzută de norma încălcată şi în obligaţia persoanei vinovate de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate pe baza normei încălcate.

2.
Răspunderea juridică, în viziunea contemporană, este un fenomen social caracterizat prin determinarea unui anumit comportament al individului în raport cu alţi indivizi şi în raporturile lui cu societatea.
Fiind definită ca o categorie generală a dreptului, răspunderea juridică este studiată în cadrul diferitelor ramuri de drept: dreptul civil, dreptul penal, dreptul familiei, dreptul administrativ, dreptul muncii etc. între răspunderea juridică dintre diferitele ramuri de drept
102

există atât trăsături comune, cât şi deosebiri esenţiale, ceea ce determină plasarea ei într-o anumită ramură de drept.
Fiecare formă a răspunderii juridice se tratează în cadrul disciplinelor specifice de drept sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă. Ca instituţii distincte ale unor ramuri de drept autonome, formele răspunderii juridice sunt cercetate pe larg în ramura căreia aparţin.
În principiu, fiecare ramură a dreptului c unoaşte o formă de răspundere specifică. De aceea există mai multe feluri de răspundere juridică:
- răspunderea administrativă
- răspunderea materială
- răspunderea civil şi penală
- răspunderea constituţională
- răspunderea comercială
- răspunderea familială etc.
Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea civilă şi de cea penală.
Această răspundere intervine în cazul săvârşirii unei abateri de natură administrativă şi se aplică sub două forme: răspunderea administrativă pentru săvârşirea contravenţiilor administrative şi răspunderea disciplinară pentru o abatere disciplinară.
Răspunderea disciplinară rezultă din raporturile de muncă dintre funcţionarii publici şi autorităţile în care ei activează. Fiind învestiţi în funcţie printr-un act administrativ, funcţionarii publici intră în raporturi juridice de natură administrativă, în astfel de cazuri aceştia devin subordonaţi autorităţii publice care i-a numit, iar în absenţa unui astfel de act raportul juridic respectiv nu va fi de natură administrativă, dar vom fi în prezenţa unui raport de drept al muncii, fundamentat pe existenţa contractului individual de muncă.
103

Pentru anumite categorii de funcţionari publici Legea serviciului public prevede că raporturile de muncă ce se stabilesc între funcţionarii publici şi serviciile în care ei activează se perfectează prin încheierea unor acorduri individuale de muncă. In aceste cazuri, raporturile juridice de serviciu au o dublă semnificaţie, care cuprinde natura juridică a dreptului administrativ şi natura juridică a dreptului muncii. Totodată, credem că în astfel de cazuri poziţia dominantă în determinarea regimului juridic al răspunderii disciplinare pentru abateri administrative îi revine dreptului administrativ.
Pentru abaterea disciplinară se aplică o sancţiune disciplinară, care este determinată de lege, de regulamentele serviciilor publice sau de statutele disciplinare ale acestora. Sancţiunile disciplinare pentru fiecare caz concret se aplică ţinându-se cont de: gravitatea faptei, împrejurările în care a fost săvârşită abaterea disciplinară, gradul de vinovăţie şi urmările abaterii disciplinare. Sancţiunile disciplinare în aceste cazuri pot fi:
- avertismentul;
- mustrarea;
- mustrarea aspră;
- destituirea din funcţie.
Avertismentul este o prevenire aplicată în scris funcţionarului public, prin care este atenţionat, în mod expres, asupra faptului că, în cazul săvârşirii de noi abateri, i se vor aplica sancţiuni mai severe, inclusiv destituirea din funcţie. Astfel de sancţiune se aplică funcţionarilor publici aflaţi în stare de incompatibilitate. în cazul când această stare nu este înlăturată în termen de o lună după avertizare, funcţionarul public este destituit din funcţie. Mustrarea constă în notificarea scrisă, prin care funcţionarul public care a săvârşit o abatere disciplinară este atenţionat asupra faptului că nu şi-a îndeplinit în mod
104

corespunzător una sau mai multe atribuţii de serviciu sau a încălcat o anumită regulă de comportare în unitate, atrăgându-se atenţia să se corijeze în viitor. De regulă, astfel de sancţiuni se aplică faţă de funcţionarii publici care au comis abateri disciplinare neînsemnate şi pentru prima dată.
Mustrarea aspră este o notificare scrisă, prin care funcţionarul public ce a comis abaterea disciplinară este atenţionat asupra faptei ce constituie o abatere disciplinară serioasă şi i se cere corectarea urgentă a comportamentului său. În caz contrar sau în caz de repetare a încălcărilor, va fi aplicată destituirea din funcţie. Astfel de sancţiuni se aplică funcţionarilor publici care au comis în repetate rânduri abateri disciplinare sau aceste abateri au fost comise pentru prima dată, dar sunt destul de grave sau cauzează un prejudiciu imaginii autorităţii respective.
Destituirea din funcţie este încetarea forţată a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public, aplicată din iniţiativa administraţiei. O astfel de măsură este una de excepţie şi se aplică atunci când nici o altă măsură nu mai poate influenţa funcţionarul public.
O altă formă a răspunderii jurid ice o constituie răspunderea materială, ce rezidă în obligaţia de a compensa, în limitele prevăzute de legislaţie, prejudiciul cauzat prin comportarea ilicită de către o parte a raportului periodic de muncă celeilalte părţi.
Astfel, răspunderea materială p entru pagubă adusă unităţii se pune pe seama salariatului, dacă ea a fost cauzată din vina lui şi în legătură cu munca sa. Rolul prioritar al răspunderii materiale – i nterpretarea ei ca mijloc de drept pus în slujba apărării patrimoniului unităţilor de acţ iunile propriilor salariaţi. Totodată, ea îndeplineşte o funcţie de ocrotire a intereselor personale ale salariaţilor, ea găsindu-şi expresia în
105

limitarea răspunderii la paguba efectivă, obligaţia unităţii de a dovedi existenţa prejudiciului şi vinovăţia persoanei care a cauzat prejudiciul.
Într-o primă opinie se susţine, că răspunderea materială este o varietate a răspunderii civile contractuale. Ambele forme de răspundere au caracter patrimonial şi o funcţie primordial reparatorie elemente ce sunt decis ive pentru a le atribui o natură unică şi a le deosebi de toate celelalte forme de răspundere. Într-o altă opinie, răspunderea materială este o instituţie specifică dreptului muncii, ea având o natură proprie reductibilă la răspunderea civilă; obligaţia de despăgubire a unităţii derivă din contractul individual de muncă.
Legislaţia civilă română enumără următoarele trăsături întrunite de răspunderea materială şi care o individualizează ca o instituţie aparte, proprie dreptului muncii: a) răspunderea materială este condiţionată de existenţa raportului juridic de muncă şi este o răspundere limitată sub trei aspecte: spre deosebire de raportul civil, în cadrul căruia subiectul răspunde atât pentru daunele efective, cât şi pentru foloasele nerealizate, salariatu l răspunde doar pentru daunele efective; de asemenea, el răspunde numai pentru prejudiciile actuale; răspunderea materială este limitată şi sub aspectul executării silite, care se efectuează, de regulă, numai asupra unei cote din salariu.
b) la baza răspunder ii materiale stă vinovăţia
(culpa), care trebuie dovedită de către unitate.
c) răspunderea materială este o răspundere individuală, ea exclude, în principiu, solidaritatea, spre deosebire de raporturile civile, în cadrul cărora aceasta operează în temeiul u nor prevederi legale şi deseori pe baza clauzelor stipulate de
106

părţi.
d) o altă caracterizare a răspunderii materiale constă în reglementarea ei prin norme legale imperative; modificarea răspunderii materiale prin clauze ale contractului de muncă, derogatorii de la lege, este inadmisibilă.
e) raportarea pagubei în cadrul răspunderii materiale se face, în principiu, prin echivalent bănesc. f) în sfârşit, repararea prejudiciului în cadrul răspunderii materiale se efectuează după o procedură specifică, mai operativă, cu termene de prescripţie şi de decădere în general mai scurte, decât cele prevăzute în legislaţia civilă.
Pentru a exista răspundere materială, sunt necesare armatoarele condiţii de fond:
1) calitatea de salariat la unit atea păgubită a celui ce a produs paguba;
2) fapta ilicită şi personală a celui încadrat, săvârşită în legătură cu munca sa;
3) prejudiciul cauzat patrimoniului unităţii;
4) raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; 5) vinovăţia salariatului.
Răspunde rea salariatului, potrivit legislaţiei
Republicii Moldova, este limitată la o anumită parte a câştigului, însă în orice caz ea nu trebuie să depăşească mărimea deplină a prejudiciului cauzat. Mai mult, la stabilirea valorii pagubei se ia în consideraţie nu mai paguba reală directă; veniturile nerealizate nu se iau în considerare. Este, de asemenea, interzis de a se pune în sarcina salariatului răspunderea pentru paguba ce poate fi trecută în categoria riscului economic normal de producere.
107

De regulă, pentru pagubă cauzată unităţii în cadrul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu, salariaţii, din vina cărora a fost cauzată paguba, poartă răspundere materială egală cu partea reală directă, dar nu mai mult de câştigul lunar (mediu). Doar în cazurile prevăzute de l egislaţie se admite aplicarea răspunderii ce d epăşeş te câştigul mediu lun ar, adică răspunderea materială deplină, egală cu mărimea prejudiciului. Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Ea îşi are fundamentul în izvoarele dreptului civil, principalul dintre care este Codul civil ce reglementează modul de aplicare, condiţiile de fond şi de formă.
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice ce constă într-un raport de obligaţii, în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia, prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Răspunderea civilă se consideră o sancţiune de drept civil. Un principiu care guvernează răspunderea civilă este cel al răspunderii întemeiate pe culpă. Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă a-l repara pe acela din a cărui greşeală sau culpă s-a produs. Însă legislaţia în vigoare reglementează răspunderea civilă şi în lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. După Codul civil al Republicii Moldova la baza răspunderii civile stau două principii: repararea integrală a prejudiciului şi principiul reparării în natură a prejudiciului. Principiul reparării integrale a prejudiciului reiese din prevederile Codului civil, şi anume "în cazul în care nu
108

execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat", şi "cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial".
Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale nerespectării prevederilor contractului sau ale unei fapte ilicite în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară.
Această afirmaţie rezultă conform căruia "cel obligat ia repararea prejudiciului trebuie să restabilească situaţia care ar fi existat în cazul în care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea".
Repararea prejudiciului este un principiu datorită faptului că cea mai esenţială şi mai largă consecinţă a încălcării drepturilor civile este cauzarea de prejudicii. De fapt, repararea prejudiciului este nu numai un principiu, ci şi o formă obligatorie a răspunderii care se aplică în toate cazurile de încălcare a drepturilor civile, dacă legea sau contractul nu prevede altceva. Deoarece răspunderea civilă se realizează prin repararea prejudiciului cauzat, această reparare nu poate fi decât integrală.
Principiul reparării în natură a prejudiciului nu este prevăzut expres în textul Codului civil, dar el reiese din conţinutul articolelor ce reglementează răspunderea juridică civilă. Astfel, art. 608 CC stipulează că, "dacă restabilirea situaţiei existente anterior cauzării prejudiciului nu este posibilă sau este posibilă cu cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani". Deci, întotdeauna răspunderea civilă porneşte de Ia repararea în natură a prejudiciului, concretizată în: restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrurilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia etc.
Repararea în natură poate fi exprimată şi printr-o operaţie juridică, cum ar fi ignorarea de către instanţa de judecată a
109

faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta şi constatarea prin hotărâre că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării24. Indiferent că este o operaţie materială sau o operaţie juridică, repararea în natură are ca scop înlăturarea prejudiciului suferit de o persoană şi, deci, repunerea acesteia în situaţia anterioară.
Răspunderea civilă, fiind instituţia juridică de drept civil care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează condiţiile în care o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat altei persoane şi poate fi obligată să repare acest prejudiciu, există în două forme: delictuală şi contractuală.
Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat din fapte ilicite
(delicte civile).
Răspunderea civilă contractuală este obligaţia debitorului, care izvorăşte dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin faptul ne-executării, executării necorespunzătoare sau tardive a prestaţiei datorate. Ambele forme ale răspunderii civile se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducânduse prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa sau vinovăţia autorului faptei şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Reieşind din faptul că aplicarea ambelor forme ale răspunderii civile are un scop comun, care este repararea prejudiciului cauzat, şi că atât pentru răspunderea delictuală, cât şi pentru acea contractuală sunt necesare, practic, aceleaşi condiţii, în doctrină s-a pus întrebarea dacă cele două forme de răspundere civilă pot fi considerate ca alcătuind o singură instituţie juridică sau trebuie privite ca două feluri de răspundere fundamental şi esenţial deosebite una faţă de alta. Aceste două forme ale răspunderii civile se aplică separat. Ori de câte ori a existat un contract din a cărei
110

neexecutare au rezultat prejudicii, se apelează la răspunderea contractuală şi nicidecum la cea delictuală.
Într-un singur caz, cumulul este permis, şi anume, în ipoteza în care ne-executarea contractului constituie, în acelaşi timp, o infracţiune, cumulul vizând doar posibilitatea de alegere între calea unei acţiuni în răspunderea contractuală şi calea unei acţiuni în răspunderea delictuală.
Răspunderea delictuală este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă.
Spre deosebire de pedeapsă, răspunderea civilă delictuală, privită ca o sancţiune civilă, se aplică nu în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci în considerarea patrimoniului său. Aşa fiind în caz de deces al făptuitorului, obligaţia de dezdăunare se va transmite moştenitorilor săi, ceea ce demonstrează că răspunderea delictuală nu are caracterul unei pedepse.
Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere civilă delictuală poartă denumirea de delict.
Componenta delictului civil constituie o totalitate de trăsături şi elemente esenţiale formulate de legiuitor ca necesare şi suficiente pentru angajarea răspunderii civile.
Răspunderea civilă delictuală se angajează indiferent de faptul dacă culpa are forma unui doi, unei imprudenţe, neglijenţe sau chiar în forma cea mai uşoară, iar în unele cazuri chiar şi în lipsa culpei.
Principiile şi regulile răspunderii civile delictuale sunt aplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală. în primul rând, se are în vedere conduita prin care se încalcă obligaţia generală prevăzută de lege de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi. în al doilea rând, prin fapta ilicită extracontractuală se înţelege şi neexecutarea lato sensul a obligaţiilor născute dintr-o faptă licită (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri).
111

Răspunderea delictuală are un şir de caractere juridice care îi dezvăluie esenţa. Ea apare ca rezultat al încălcării unor drepturi absolute ale persoanei vătămate, care pot avea un caracter patrimonial (dreptul de proprietate) sau un caracter personal nepatrimonial (dreptul la viaţă, sănătate). Obligaţiile care se nasc din cauzarea de daune sunt extracontractuale, uneori, chiar şi în cazul când dreptul a fost încălcat de o persoană cu care pătimaşul se află în relaţii contractuale.
Răspunderea delictuală are ca scop repararea integrală a prejudiciului cauzat, indiferent de persoana căruia i-a fost cauzat, de felul prejudiciului şi de formele care urmează a fi utilizate pentru reparare. Obligaţia de reparare a prejudiciului poate fi impusă nu numai delincventului, ci şi altor persoane prevăzute de lege
(răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de un minor sub vârsta de 14 ani etc).
Răspunderea juridică se caracterizează prin aceea că fiecare este răspunzător pentru încălcarea prevederilor legii sau ale contractului, adică pentru fapta proprie.
Răspunderea pentru fapta proprie implică obligarea la repararea prejudiciului a înseşi persoanei care a săvârşit fapta păgubitoare. Răspunderea pentru fapta proprie poate avea ca subiect pasiv orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul. în cazul răspunderii pentru fapta proprie, domeniul principal al acesteia are la bază culpa făptuitorului, culpă care nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către victimă. în viaţa socială apare necesitatea ocrotirii intereselor unor persoane care au suferit prejudicii fără nici o vină din partea lor, ceea ce a impus extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de limitele faptei proprii. Pentru aceste cazuri, Codul civil prevede răspunderea pentru fapta altei persoane (ceea ce include răspunderea părinţilor, adoptatorilor, tutorelui sau curatorului pentru prejudiciul cauzat de un minor,
112

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului); precum şi răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale
(cum ar fi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase, de vicii de construcţie, de animale).
Codul civil prevede angajarea răspunderii civile delictuale în următoarele cazuri:
a) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică, de o persoană cu funcţie de răspundere, prin erori judiciare sau de anchetă;
b) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minori, persoane incapabile sau de prepus;
c) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit;
d) răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea sănătăţii sau prin deces;
e) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, ruina construcţiei sau de produse defectuoase.
Condiţiile răspunderii delictuale reies din conţinutul art. 1398 CC şi sunt următoarele: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Răspunderea penală este o instituţie juridică fundamentală a dreptului penal, care, alături de infracţiune şi pedeapsă, reprezintă componentele de bază ale întregului sistem de drept penal. În mecanismul reglementării juridico-penale cele trei instituţii sunt interdependente.
Astfel, infracţiunea ca fapt interzis de legea penală nu poate fi concepută fără consecinţa inevitabilă care este răspunderea penală, iar aceasta, la rândul său, ar fi lipsită de obiect fără sancţiunea penală.
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea civilă, cea administrativă ori disciplinară.
De regulă, realizarea ordinii de drept penal are loc prin conformare, adică membrii societăţii adoptă de
113

bunăvoie conduita prescrisă de normele dreptului penal.
Există însă întotdeauna un anumit număr de persoane care nu se conformează prevederilor legii penale şi săvârşesc infracţiuni. În această situaţie, realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au săvârşit faptele interzise de legea penală.
Aşadar, constrângerea juridică penală nu are loc în mod direct, nemijlocit, ci indirect, prin intermediul răspunderii juridice penale, adică prin constatarea existenţei elementelor răspunderii penale şi aplicarea sancţiunilor legale.
Actualul Cod penal al RM prevede un cadru amplu de reglementări privind răspunderea penală ca instituţie fundamentală a dreptului penal: conceptul de răspundere penală, temeiul răspunderii penale, liberarea de răspundere penală.
Conform prevederilor din CP al RM, "se consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege".
În acest sens, condamnarea publică constă în faptul că şedinţele de judecată în cauzele penale sunt deschise, la ele are acces publicul şi sentinţa de condamnare se pronunţă totdeauna public, chiar dacă în unele cauze şedinţele judiciare au fost secrete". Totodată, tragerea la răspundere penală a infractorului se poate face doar de către organele de stat competente şi în strictă conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, iar sentinţele de condamnare sunt pronunţate în numele legii.
Măsurile de constrângere care pot preceda condamnarea, în sensul art. 50 din CP al RM, sunt:
- reţinerea;
- arestarea preventivă;
- confiscarea specială;
114

-

măsurile de constrângere cu caracter medical măsurile de constrângere cu caracter educativ etc.

Din conţinutul dispoziţiei art. 50 din CP al RM rezultă că tragerea efectivă la răspundere penală implică în mod necesar şi incidenţa normelor dreptului procesual penal. Acest lucru este firesc, având în vedere că răspunderea juridică penală se realizează în cadrul răspunderii juridice procesual-penale sau, altfel spus, în cadrul procesului penal ce se desfăşoară după reguli strict stabilite de Codul de procedură penală.
Regulile instituite prin normele dreptului procesual penal creează cadrul legal care garantează exercitarea concretă, în deplină legalitate, a drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiecţilor raportului juridic penal în vederea realizării scopului legii penale.
În cadrul raportului juridic penal, răspunderea penală se realizează în forme şi modalităţi diferite, în funcţie de natura infracţiunii săvârşite, de pericolul ei social, de periculozitatea şi particularităţile făptuitorului.
Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor şi obligaţiilor corelative ale subiecţilor raportului juridic penal prin intermediul raportului juridic procesual penal. În contextul drepturilor şi obligaţiilor corelative, dominant apare dreptul statului de a aplica o sancţiune celui care a săvârşit infracţiunea şi de a-l constrânge să o execute. Prevederea în lege a sancţiunilor penale, aplicarea şi punerea lor în executare prin intermediul organelor de stat competente pun în mişcare mecanismul de realizare a răspunderii penale.
Făcându-şi apariţia în cadrul raportului juridic penal de conflict, răspunderea penală nu este realizată momentan. Stingerea momentană a răspunderii penale are loc doar în două cazuri: ca rezultat al decesului infractorului sau prin executarea pedepsei capitale. În celelalte cazuri realizarea răspunderii penale are loc în
115

anumite forme corespunzătoare etapelor procesului de realizare. Oprimă etapă pe care o parcurge răspunderea penală în realizarea sa este cuprinsă între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al începerii urmăririi penale. În această etapă organele competente întreprind acţiuni în vederea identificării faptei şi a făptuitorului, pentru a se aprecia dacă fapta săvârşită are caracter penal şi dacă există temei al răspunderii penale.
A doua etapă - etapa tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii - începe din momentul pornirii urmăririi penale şi până la terminarea acesteia. Realizarea răspunderii penale în această etapă are loc în forme şi în condiţii reglementate detaliat de normele dreptului procesual penal:
- aplicarea restricţiilor de natură procesual-penală faţă de persoana bănuită (învinuită) de săvârşirea infracţiunii, materializată, de regulă, în măsurile preventive;
- liberarea necondiţionată de răspundere penală (de exemplu, expirarea prescripţiei tragerii la răspundere penală). După cum se poate observa, în această etapă drepturile şi obligaţiile corelative pe care răspunderea penală le presupune se conturează, îmbracă forme concrete. A treia etapă – etapa condamnării - începe din momentul terminării urmă r i r i i penale şi până la momentul în care hotărârea de condamnare (sau prin care se pronunţă o altă soluţie) rămâne definitivă.
În această etapă dreptul statului de a pedepsi se materializează în sancţiunea aplicată concret în cauză, prin hotărârea de condamnare. Deşi realizarea răspunderii penale în cadrul acestei etape ar putea avea loc şi în alte forme: - liberarea de pedeapsă penală (prescripţia executării sentinţei de condamnare etc);
116

- condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. A patra etapă - etapa executării pedepsei penale începe, de regulă, din momentul în care hotărârea de condamnare rămâne definitivă şi durează până ce această sancţiune a fost executată efectiv sau considerată executată în temeiul legii. În cadrul acestei etape răspunderea penală se realizează în următoarele forme:
- în forma restricţiilor, determinate de specificul raporturilor execuţional-penale;
- în forma înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă sau mai aspră (în cazul sustragerii cu rea-voinţă de la executarea pedepsei stabilite);
- în forma liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen. A cincia etapă - antecedentele penale (consecinţa răspunderii penale) - este cuprinsă între momentul terminării executării pedepsei şi momentul în care intervine reabilitarea. Deşi în această etapă răspunderea nu mai îmbracă forme concrete, ea continuă să existe sub forma unor interdicţii pe care persoana ce a fost condamnată le suportă chiar după executarea sancţiunii penale şi sub forma asistenţei postpenale, care are scopul de reintegrare socială deplină.
Etapele procesului de realizare a răspunderii penale, fiind relativ autonome, pot exista de sine stătător.
Astfel, răspunderea penală poate fi realizată în oricare dintre etapele menţionate atât separat cât şi fiind corelate între ele. În prezenţa anumitor circumstanţe, etapele procesului de realizare a răspunderii penale se completează una pe alta, transformând răspunderea penală dintr-o abstracţie într-o realitate social-juridică.
Important este că raportul juridic de răspundere penală se realizează doar în cadrul raportului juridic penal
117

de conflict, adică din momentul săvârşirii infracţiunii şi până la stingerea sau ridicarea antecedentelor penale în ordinea stabilită de lege.

3.
Este uşor de înţeles că răspunderea juridică implică mai multe cerinţe. Absenţa acestor cerinţe face imposibilă determinarea măsurii în care cel în cauză este nu este vinovat. Cercetarea ştiinţifică a dus la concluzia că răspunderea juridică se poate declanşa numai în cazul în care: se constată o conduită ilicită; este vorba despre vinovăţia celui în cauză; există o legătură cauzală între faptă şi rezultat.
Analizându-se diferite puncte de vedere, s-a ajuns la concluzia că pentru survenirea oricărui tip de răspundere juridică sunt necesare următoarele condiţii:
- fapta ilicită, fiind aspectul cel mai constant, ca trăsătură a faptului juridic ce constituie fundamentul răspunderii juridice. Ilicitul rezidă în impactul dintre conduita umană şi prescripţia normei juridice. Este ilicită conduita umană care este contrară dispoziţiei normei juridice. Astfel, fapta ilicită are două modalităţi de comportare ilicită, şi anume: acţiunea şi inacţiunea.
Acţiunea reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite care, presupune întotdeauna încălcarea unei norme juridice care interzice ceva. Drept exemplu pot servi, violul (art.171 Cod Penal al RM), furtul
(art.171 Cod Penal al RM).
Inacţiunea constă dintr-o abţinere de la acţiune, impusă persoanei prin norma juridică, cum ar fi, neacordarea de ajutor unui bolnav şi lăsarea în primejdie
(art. 162, 163 din Codul Penal al RM).
- legătura cauzală dintre fapta ilicită şi consecinţele care au survenit.
118

În toate analizele efectuate până în prezent s-a subliniat că între cauză şi efect trebuie să fie o legătură, care este o cerinţă obiectivă a răspunderii. Un infractor pătrunde într-o locuinţă prin efracţie pentru a sustrage un bun sau pentru a săvârşi o crimă. Într-un contract de vânzare – cumpărare, cei doi – vânzătorul şi cumpărătorul
- se înţeleg asupra unui preţ, dar declară oficial alt preţ, cu scopul de a nu-şi achita obligaţiile reale de plată către stat etc. Norma juridică prevede că rezultatul ilicit trebuie să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii persoanei respective.
Astfel, legătura cauzală este o altă cerinţă expresă a vinovăţiei. În toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drepturi legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau infracţiunii, şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.
În multe cazuri identificarea acestui raport dintre cauza şi efect este simplă, de exemplu, “x” îl loveşte pe “y” cauzându-i acestuia din urmă o vătămare corporală sau o societate comercială prestatoare de servicii nu executa lucrări de calitate prejudicindu-l pe beneficiar. În alte ipoteze stabilirea raportului în cauzalitate este mai dificilăintervenind mai mulţi factori în lanţul cauzal-de pildă, “x” îl îmbrânceşte pe “y” iar acesta decedează, autopsia stabilind ca victimă suferea de boală de cod, organului judiciar revenindu-i sarcina de a stabili dacă rezultatul legal produs este consecinţa acţiunii faptului.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legale astfel între ele încât existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen astfel determinat sau produs se numeşte efect. În
119

raport cu efectul cauza este primordială, independenţă şi obiectivă, în timp ce efectul este dependent secundat şi derivat întrucât izvorul sau rezidă în cauza. Legătura dintre cauza şi efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate (“nexum causal”).
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv întrucât aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi efecte.
Toate fenomenele lumii necesare, în cadrul cercetării, separarea fenomenului cauza de restul fenomenelor în scopul determinării exacte a efectelor şi a stabilirii raportului de cauzalitate.
Fiecare domeniu al cercetării ştiinţifice reprezintă abordări şi desprinderi artificiale din ansamblul interacţiunilor universale a cel puţin două fenomene, cauza şi efectul. Scopul urmărit de cercetarea ştiinţifică atunci când procedează la o asemenea izolare sau separare a conexiunilor este determinat de însăşi sarcinile ştiinţei respective, motiv pentru care cauzalitatea şi raporturile cauzate pot fii fi fizice, chimice, biologice, sociale, economice, politice, juridice, etc.
În ştiinţa dreptului cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine voluntară, conştientă a omului, o conduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de ameninţare produsă prin atingerea, lezarea sau vătămarea unor relaţii sociale reglementate şi apărate juridic, deşi, în ultimă instanţă, o stare de nesiguranţa socială creată prin încălcarea legii.
- Vinovăţia presupune existenţa unui comportament – concretizat într-o acţiune sau inacţiune – pentru care a optat deliberat persoana respectivă, asumându-şi riscurile încălcării legii.
Dacă fapta este săvârşită fără vinovăţie, răspunderea juridică este exclusă. Legea stipulează împrejurările care exclud răspunderea, ca urmarea absenţei vinovăţiei. Astfel, minoritatea presupune insuficienţa discernământului şi o precară experienţă de viaţă: alienaţia mintală care exclude
120

vinovăţia, ca urmare a iresponsabilităţii persoanei în cauză.
La aceste împrejurări, care exclud vinovăţia, se adaugă – în baza legii – altele, cum ar fi: cazul fortuit; starea de necesitate, legitima apărare; constrângerea morală. Aceste împrejurări determină modificări în ordin biologic – fiziologic, ca urmare a unor presiuni exterioare asupra psihicului subiectului, de natură a antrena asemenea instincte, cum sunt: cel de conservare a vieţii în cazul legitimei apărări; cel privind protecţia unor valori (în cazul stării de necesitate).
Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă, când persoana în cauză acţionează deliberat pentru producerea efectului sau indirectă, când persoana cunoaşte urmările, dar le tratează cu indiferenţă.
Culpa este vinovăţia persoanei care nu prevede consecinţele faptei sale, dar ar fi trebuit să le prevadă.
Exemplul cel mai uşor de perceput este cazul şoferului care conduce maşina cu viteză excesivă şi nu mai poate opri la timp pentru a evita o coliziune sau, mai grav, pentru a evita lovirea unei persoane, care uneori provoacă moartea acesteia. Desigur, şoferul nu a prevăzut şi, evident nici n-a dorit, să lovească mortal o persoană, dar – conducând cu viteză excesivă – trebuia să prevadă că s-ar putea ajunge la lovirea gravă a unei persoane .
În practică se întâlneşte vinovăţia din culpă, ca urmare a imprudenţei, deci a lipsei de vigilenţă a celui vinovat, sau ca urmare a neglijenţei.
Definiţia teoretică a vinovăţiei şi reglementările legale ale formelor acesteia pornesc de la cei doi factori psihici caracteristici pentru latura subiectivă a infracţiunii, şi anume: factorul intelectiv (conştiinţa) şi factorul volitiv
(voinţa). Prezenţa acestor factori şi specificul interacţiunii lor în geneza şi realizarea actului de conduită prejudiciabil sunt determinante pentru existenţa vinovăţiei.
Factorul intelectiv (conştiinţa) presupune reprezentarea deplină a conţinutului, sensului şi consecinţelor urmărite
121

sau acceptate prin săvârşirea faptei penale, precum şi prevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia. In conştiinţă apare deci ideea săvârşirii faptei, se cântăresc argumentele în favoarea şi împotriva acţiunii şi, în fine, se ia decizia de a săvârşi sau nu infracţiunea. După terminarea procesului decizional se trece de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă, care constă în concentrarea energiei în vederea realizării actului de conduită.

4.
Cercetarea încălcărilor dreptului este de competenţa organelor de stat abilitate. Astfel, mai multe organe de stat, poliţie, gardă financiară, curţi de conturi, procuratură, instanţe judecătoreşti, au sarcini expres stipulate în lege privind descoperirea, cercetarea şi sancţionarea încălcărilor dreptului.
Fără îndoială că una din cele mai importante îndatoriri ale acestor organe o constituie prevenirea încălcărilor dreptului. După cum se ştie urmărirea penală se efectuiază de către procurori şi de către organele de cercetare penală, în baza legii aceste organe sunt : organele de cercetare ale poliţiei şi organele de cercetare specială.
Ca organe de cercetare ale poliţiei funcţionează lucrătorii operativi anume desemnaţi din Ministerul de Interne.
Principala obligaţie a organului de urmărire penală constă în strângerea probelor necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.
În acelaşi timp, organul de urmărire penală are obligaţia să strîngă date cu privire la împrejurările care au determinat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei.
În baza reglementărilor în vigoare, procurorul – exercitând supravegherea respectării legii în activitatea
122

complexă de urmărire penală – veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinici că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În exercitarea acestor importante obligaţii, procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Legea îl împuterniceşte pe procuror să ia măsuri şi să dea dispoziţii în scris şi motivat pentru – ca infracţiunea comisă să nu rămână nedescoperită, iar vinovatul să se sustragă de la răspunderea penală.
Atât actele de urmărire penală pe care le efectuiază personal, cât şi dispoziţiile pe care le dă organelor de cercetare penală , trebuie să aibă permanent în atenţie îndeplinirea obligaţiei ce-i revine procurorului de a descoperi orice infracţiune şi de a trage la răspundere orice infractor. În baza legii, instanţa de judecată şi ea îşi exercită atribuţiile în mod activ , în vederea aflării adevărului şi realizării rolului educativ al judecăţii. În acest scop, instanţa urmează să-şi formeze convingerea pe baza probelor administarte în cauză şi potrivit conştiinţei juridice. Rolul activ al instanţei în aflarea adevărului şi realizarea influenţei educative a judecăţii este garantat de asemenea principii fundamentale cum sunt : oralitatea dezbaterilor, nemijlocirea şi contradictorialitatea, publicitatea şedinţei de judecată. Numai în aceste condiţii, instanţa îşi poate forma propriile ei convingeri, fiind în măsură să descifreze şi clarifice circumstanţele reale ale săvârşirii faptei şi să afle cine se face într-adevăr vinovat de comiterea ei.
Întotdeauna, măsurile sancţionatorii au avut şi au un rol educativ – preventiv. Fiind obligat la repararea prejudiciului cauzat în cazul nerespectării unei obligaţii civile izvorâte, fie din contract, fie din delict sau
123

quasidelict, de regulă, cel vinovat trage concluziile ce se impun, îndeplinindu-şi apoi cu bună credinţă obligaţiile sumate. Sancţiunile disciplinare aplicate celui vinovat de nerespectarea unei obligaţii în relaţiile de serviciu contribuie, în cele mai multe cazuri, la corectarea conduitei celui în cauză, constituind un semnal pentru comportamentul celorlalţi salariaţi.
Răspunderea juridică care înseamnă consecinţa nerespectării unei obligaţii sau comiterii unei fapte care atrage o sancţiune, este un raport juridic care vizează apărarea ordinii de drept, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor colectivităţii, având, în acelaşi timp, un important rol educativ – preventiv.

Literatura recomandată: Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Editura Sibils, Craiova, 1999; Mircea Djuvara ,
Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1994;
Maria V. Dvoracek, Gheorghe LUPU, Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996; Dumitru
Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK,
Colecţia Juridica, Seria Biblioteca studentului, Bucureşti,
1999; Codul Penal al R.M.

124